crucea-bisericii.jpg

Sfântul Iustin Popovici: „Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filosofiei”, Ed. Deisis, 1997.

Înainte de venirea Mântuitorului Hristos în lumea noastră, moartea era mai aproape de noi decât fiinţa noastră şi mai reală decât noi înşine, mai puternică decât fiecare om şi decât toţi oamenii laolaltă. Hristos a venit în lume ca să ne arate pe adevăratul Dumnezeu şi în El viaţa cea veşnică. (p. 95). / Fără Învierea lui Hristos, viaţa omenească nu este altceva decât o agonie pasivă ce se sfârşeşte inevitabil cu moartea. Dar viaţa adevărată este cea care nu se sfârşeşte cu moartea. (p. 97). /

Creştinii sunt purtători de Hristos, iar Sfinţii sunt creştinii cei mai desăvârşiţi. Sfinţii sunt singurii adevăraţi nemuritori din neamul omenesc, pentru că trăiesc cu toată fiinţa lor în Cel Înviat. Vieţile Sfinţilor nu sunt nimic altceva, decât viaţa Mântuitorului Hristos repetată mai mult sau mai puţin în fiecare Sfânt. Sau este viaţa lui Hristos prelungită în Sfinţi: viaţa Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, a Dumnezeului-om Iisus, Care de aceea S-a făcut om, ca să ne transmită ca om viaţa Lui dumnezeiască; iar ca Dumnezeu să sfinţească, să facă nemuritoare şi să înveşnicească, cu viaţa Lui, viaţa noastră omenească de pe pământ. Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc dint-unul sunt toţi (Evr. 2, 11).

Viaţa Sfinţilor este în realitate însăşi viaţa Dumnezeului-om Hristos, canalizată în toţi ce-i ce-L urmează pe El şi trăită de ei în Biserica Lui. Minunatul Domn, fiind în întregime Înviere şi Viaţă (In. 11, 35), locuieşte cu toată Fiinţa Lui, ca realitate divino-umană, în Biserica Lui; de aceea durata realităţii acesteia nu cunoaşte sfârşit. Viaţa Lui se continuă în toţi vecii. Orice creştin este concorporal cu Hristos (Ef. 3, 6) şi este creştin pentru că trăieşte viaţa divino-umană a însuşi trupului lui Hristos, ca unul ce este o celulă organică a lui. (p. 98-99) /

Când Dumnezeu S-a făcut om, atunci Viaţa Dumnezeiască a devenit şi viaţa omului, Adevărul Dumnezeiesc a devenit adevărul şi dreptatea omului; toate cele ale lui Dumnezeu au devenit şi ale omului. Faptele Apostolilor sunt faptele lui Hristos săvârşite de Sfinţii Apostoli cu puterea lui Hristos, iar Vieţile Sfinţilor sunt o continuare la Faptele Apostolilor. Sfânta Tradiţie se continuă neîntrerupt, ca viaţă harismatică, în toţi creştinii. Prin Sfintele Taine şi Sfintele Virtuţi, creştinii se umplu de toată plinătatea lui Dumnezeu (Ef. 3, 19). /

Vieţile Sfinţilor înfăţişează persoane pline de Hristos Dumnezeu, prin care se transmite Sfânta Tradiţie a acestei vieţi de har. / Vieţile Sfinţilor sunt Dogmatica practică a Ortodoxiei. Ele sunt Dogmatica experimentală, Dogmatica devenită trăire în viaţa cea sfântă a oamenilor sfinţi ai lui Dumnezeu. Ele cuprind şi toată Morala ortodoxă, Etosul ortodox, în toată strălucirea măreţiei lui divino-umane şi în toată forţa lui de neînvins. / Morala este o Dogmatică aplicată. / Vieţile Sfinţilor sunt o Enciclopedie ortodoxă originală. (p. 100-107) /

Privind din Împărăţia lui Dumnezeu din cer, nu se văd pe pământ nici munţii, nici mările nici oraşele, nici zgârie-norii, ci omul. Pentru că sufletul omului creat după chipul lui Dumnezeu este ca un soare pe pământ. Şi fiecare dintre sorii aceştia este vizibil din cer. O, minune a iubirii lui Dumnezeu! Acest minuscul pământ, un astru dintre cele mai mici, să cuprindă milioane de sori! Sub veşmântul de trup pământesc al omului străluceşte soarele! Omul? Un mic dumnezeu în noroi. (p. 110) /

În Sfânta Biserică a lui Hristos, prin Sfintele Taine şi Sfintele Virtuţi, omul se transformă în dumnezeu după har, în dumnezeu-om după har. Transformarea omului, prin Dumnezeul-om Hristos, în dumnezeu-om după har este, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, arta artelor, ştiinţa ştiinţelor, filosofia filosofiilor. De aceea, Sfinţii noştri Învăţători numesc viaţa după Evanghelie, filosofie adevărată. Sfântul Macarie cel Mare numeşte pe Sfinţi filosofi ai Duhului Sfânt. (p. 110-111) /

Sfinţii au parcurs cel mai lung drum pe care-l poate face un om. Drumul ce se întinde de la Iad până la Rai. Sau mai degrabă, unul şi mai lung decât acesta: de la diavol la Dumnezeu. Ei au izbutit să realizeze scopul pe care l-a pus Dumnezeu existenţei umane: au devenit dumnezei după har, dumnezeu-oameni după har şi hristoşi după har, aşa cum atât de expresiv proclamă Sfântul Simeon Noul Teolog. Vieţile Sfinţilor arată că fiecare Sfânt este un Hristos reînnoit. Aceasta este în mod real fiecare creştin, dar fiecare după măsura credinţei lui (Rom. 12, 3). (p. 112-113) /

În toate culturile şi civilizaţiile, toate eforturile spiritului omenesc se concentrează în cele din urmă într-o gigantică strădanie de a birui moartea şi mortalitatea şi de a-şi asigura nemurirea şi viaţa veşnică, de a şi le asigura oricum. / Dorul omului după infinit, după nemurire, se găseşte în însăşi esenţa spiritului omenesc. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul se găseşte în întregime în acest dor. Înscris în spiritul uman, chipul lui Dumnezeu îl împinge pe om să tindă spre toate infinităţile lui Dumnezeu şi să le dorească. Este normal ca omul să-L dorească pe Dumnezeu, ca pe prototipul său. Toată experienţa neamului omenesc dă mărturie pentru această nostalgie. (p. 116-117) /

Creând pe om după chipul Său, Dumnezeu a revărsat în fiinţa lui dorul după nemărginirea dumnezeiască a vieţii, după nemărginirea dumnezeiască a cunoştinţei, după nemărginirea dumnezeiască a desăvârşirii. Chipul lui Dumnezeu din natura umană are un sens ontologic şi teologic: ontologic, fiindcă în chipul lui Dumnezeu ca dar constă esenţa fiinţei omeneşti; iar teologic, pentru că prin aceasta a fost stabilit drept scop al vieţii omului Dumnezeu, cu toate perfecţiunile Lui dumnezeieşti.

Omul este creat ca o fiinţă divino-umană potenţială, care are datoria ca, lăsându-se condus de sufletul lui după chipul lui Dumnezeu, să se asemene întru totul cu Dumnezeu şi în acest fel să devină o fiinţă divino-umană în act, adică o fiinţă în care omul este unit în chip desăvârşit cu Dumnezeu şi trăieşte prin desăvârşirile Lui divine infinite. (p. 118) /

Revolta omului este împotriva constituţiei fiinţei sale ca chip al lui Dumnezeu, pentru că omul a părăsit pe Dumnezeu şi s-a restrâns la materia pură, la omul gol. Umanismul este tocmai răul fundamental, primordial al omului. În numele umanismului autonom, omul l-a alungat pe Dumnezeu într-o transcendenţă supraumană. Totuşi, chiar şi aşa, însuşirile chipului lui Dumnezeu au rămas să se manifeste în om sub forma nostalgiei după progresul infinit, după cunoaşterea infinită, după perfecţionarea infinită, după existenţa infinită. Conştient sau subconştient, omul tinde să readucă în el chipul pierdut al lui Dumnezeu.

Prin toate nostalgiile sale umaniste, omul strigă din toată fiinţa lui după Dumnezeul-om. De aceea, prezenţa Dumnezeului-om Hristos în lumea aceasta era şi naturală şi raţională şi necesară. Cele mai esenţiale cerinţe şi necesităţi ontologice ale fiinţei omeneşti au fost satisfăcute odată pentru totdeauna în Persoana Dumnezeului-om Hristos. (p. 119) /

Psa. Gianina.

Did you like this? Share it: