Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 27 ianuarie 2008

Italiano-germană pentru oameni destinşi

lumini-in-noapte.png

Motto:

„Ca să cunoşti o limbă  nu trebuie să o memorezi ci să o înţelegi”.

Pentru mine sunt importante prepoziţiile, adverbele, conjuncţiile şi interjecţiile. Când încep să înţeleg o nouă limbă încep să trăiesc cu sensurile prepoziţiilor, ale adverbelor, conjuncţiilor şi interjecţiilor  acelei limbi. Avem adv. dopo = după, în limba italiană. De aici : poco dopo = puţin după = puţin mai încolo = puţin mai târziu.  Ce înseamnă dopodomani? Înseamnă după mâine, adică poimâine. Dacă ai înţeles/intuit că e vorba despre un format compozit gândeşti băbeşte elementele care compun un cuvânt, le gândeşti în naturalul lor, pentru ca mai apoi să ajustezi lucrurile, de la formatul genetic la cel sintetic.

Doppio, adj. dublu. Însă pio, tot adj., înseamnă pios, cucernic. Au cele două ceva împreună? Dacă vrei să pari că eşti pios, cucernic, nu ajungi să fii…fariseu? Joacă joc dublu.

Donna, s.f. femeie, soţie, stăpână, se înţelege, a casei. Nostra Donna = Maica noastră, Maica Domnului. Don, s.m. domn. Don Antonio = Părintele Antonie. Însă dòno, s.m. înseamnă dar. Cine primeşte daruri de la Dumnezeu e bărbat duhovnicesc. Cine dăruie e un domn. Donna, don, dono…Au legătură între ele. Dacă suntem la început şi nu înţelegem care este legătura dintre ele dar simţim că există una cred că e tot ceea ce trebuie să intuim. Intuirea legăturilor dintre membrele propoziţiei sau dintre membrele cuvântului e tot ceea ce contează.

Dove, adv. undeDi dove? = De unde? Dove este şi adv. şi conjuncţie. Ca adverb se întreabă despre loc, ca şi conjuncţie se referă la timp. Poate că nu are sens, poate că nu putem reţine multe amănunte. Ceea ce trebuie să ne rămână în minte e că unele cuvinte pe care le-am citit cu ajutorul dicţionarului au ample complexităţi lingvistice.

Dacă la noi  mit înseamnă poveste, pentru germani mit e prepoziţia cu. De aceea mitarbeiter [mit + Arbeit = cu + lucru/lucrare] = colaborator/comuncitor/coechipier. Colaboratorul nostru e cel împreună cu care noi muncim, facem un lucru, o lucrare anume.

Însă, ca să facem ceva împreună ne trebuie un Vorhaben = plan, proiect.  Din ce e format acest Vorhaben? Din vor+ haben. Ce înseamnă vor? Vor e o prepoziţie şi înseamnă : 1. în faţa, înaintea; 2. în urmă cu, acum, înainte de; 3 de/în faţa, înaintea.

Ce este haben?  Un vt., adică un verb tranzitiv, care îşi schimbă forma în cadrul flexiunii  şi neregulat, neregulatele fiind însemnate cu un asterisc în partea dreaptă sus a cuvântului.  Ex. haben*. Acest haben înseamnă 1. a avea, a poseda; şi 2 este un auxiliar.

Şi acum putem înţelege pe deplin ce înseamnă Vorhaben, ce e acela  un plan, un proiect:  e ceva care reprezintă lucrul „mai înainte de a-l avea”. E o prefigurare, o pre + în + chipuire [mai înainte reprezentare a ceva], o pre + figurare, o înainte + întipărire, vedere a unui lucru.

Ca să ai un proiect trebuie să vezi mai înainte de el şi să ştii că îl poţi face, că ai capabilitatea să-l faci să fie realitate.

Pentru final: destindere. Mici glumiţe. Zimmer = cameră; Netz = plasă , fileu, de unde neţ al nostru, când mingea de tenis loveşte fileul. Handel = comerţ. Şi… cireaşa de pe tort! Aţi auzit cuvântul argotic strapazelă? El vine din limba germană. Strapaze = osteneală, oboseală. Verbul e : strapazieren = a obosi, a osteni.

Ce înseamnă atunci strapazelă?  Înseamnă o femei de moravuri uşoare, o prostituată, dar în esenţă germană, înseamnă: obosită, fleşcăită, trecută, băbătâie. O caracterizare mârlănească, nu ?!

Însă, câteva îndemnuri, pentru cei care vor să se apropie de o limbă străină:

Încercaţi să învăţaţi orice limbă făcând analogii, asimilări, legături de tot felul!

Nu o luaţi cu gramatica la început, ci încercaţi să intraţi direct în texte, cu dicţionarul în mână!

Să nu vă propune-ţi să vorbiţi în acea limbă, ci, mai întâi, să o înţelegeţi!

Dacă o înţelegeţi la modul din ce în ce mai complex atunci începeţi deja să cunoaşteţi cât de cât o limbă.

Vă doresc succes tuturor!

Pr. Dorin

Eminescu şi Ortodoxia. Gândul lui Dumnezeu [V]

fereastra-la-stavropoleos.jpg

Lumea este întruparea gândului lui Dumnezeu iar istoria omenirii este povestea căutării lui Dumnezeu de către oameni. Poetul care a încercat să-l găsească pe Dumnezeu prin înţelepciunea sa, renunţă să mai afle răspunsuri, pentru că raţiunea umană e neputincioasă. Ar dori să aibă încredinţarea întrupării lui Dumnezeu în om. Bănuim că ar fi dorit să Îl vadă pe Hristos, în mod extatic duhovnicesc, aşa cum foarte probabil cunoştea din lectura a numeroase cărţi patristice şi duhovniceşti parcurse de el.

Acestea sunt concluziile poemului Memento mori, un poem publicat postum al lui Mihai Eminescu şi care lămureşte multe necunoscute din lirica lui antumă.

Acelaşi dor neîmplinit şi tristeţe sfâşietoare, de a nu-L fi văzut pe Dumnezeu, o vor mărturisi şi Blaga şi Arghezi (primul, fiu de preot şi absolvent de seminar teologic, celălalt, ieromonah la Cernica timp de cinci ani). Însă vederea lui Dumnezeu este o experienţă duhovnicească nu numai posibilă, dar şi cerută de la cei credincioşi, numai în Ortodoxie, căci pentru catolici şi protestanţi, Dumnezeu S-a retras în transcendenţă (ca în Antichitatea păgână) şi nu mai are nicio legătură cu oamenii.

Mai înainte de a demonstra cele afirmate mai sus, prin evocarea versurilor eminesciene, trebuie să facem cunoscute cele pe care le crede şi le mărturiseşte Ortodoxia, prin Sfânta sa Tradiţie şi Teologie. Astfel, mai înainte de a fi creată lumea, ea a existat în intenţia iubitoare a lui Dumnezeu, de a o crea. Ea a existat în gândul lui Dumnezeu. Aceasta o spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Omul şi universul întreg au existat, mai înainte de a exista, în gândul şi în sfatul Preasfintei Treimi, Care ne-a iubit mai înainte de a ne aduce întru fiinţă.

Fericitul Părintele nostru Dumitru Stăniloae, în secolul XX, recapitula aceeaşi gândire patristică milenară, formulând-o astfel: lumea este plasticizarea gândirii lui Dumnezeu. Mai precis: „Cuvântul personal [Hristos Dumnezeu – n.n.] a pus în faţa noastră gândirea Sa, sau chipul creat al gândirii Sale plasticizate, la nivelul raţiunii şi al putinţei noastre de exprimare” (cf. Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 9).

Iată, deci, şi ce scrie Eminescu, în finalul poemului amintit, după ce contemplă întreaga istorie a lumii, dorind să desluşească sensul curgerii timpului şi al desfăşurării istoriei omeneşti pe pământ. Comentariile noastre vor puncta pe alocuri versurile sale, însă considerăm că ele sunt aproape de prisos unei lecturi atente, după cele ce am precizat anterior:

Tu, ce în câmpii de chaos [haos] semeni stele – Sfânt şi mare,
Din ruinele gândiri-mi, o, răsai, clar ca un Soare,
Rupe vălurile d-imagini, ce Te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine eşti?… Să pot pricepe şi icoana Ta… pe om.

Primul vers, în care se spune că Dumnezeu seamănă, sădeşte stelele în câmpiile cosmice, numite şi câmpii de haos, (haos fiind un cuvânt care sugerează mărimea necuprinzibilă cu mintea, incomensurabilă a cosmosului creat, iar nu nefiinţa sau nimicul), nu este altceva decât o poetizare a afirmaţiei Sfântului Vasile cel Mare, din Hexaemeron (comentarii la cele şase zile ale facerii lumii), anume că, după ce a creat şi a împodobit pământul cu flori şi cu plante minunate, în a patra zi, Dumnezeu a creat aştrii cereşti ca pe nişte flori ale cerului. Această afirmaţie a Sfântului Vasile i-a inspirat foarte multe versuri lui Eminescu, nu numai pe acesta, de care vorbim acum.

Penultimul vers al acestei strofe („Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire”), este tot o poetizare a unei precizări patristice esenţiale în Ortodoxie, şi care aparţine Sfântului Atanasie cel Mare: Dumnezeu a creat lumea din nimic şi tot El este Cel care o ţine întru fiinţă, Care o susţine ca să nu se reîntoarcă în neant. Dacă Dumnezeu nu ar susţine lumea întru fiinţă, universul, cât e de mare, cu lumile lui cosmice, s-ar risipi, ca să folosim expresia lui Eminescu, adică, ar pieri îndată.

Concluzia acestor versuri este că Singurul Care poate da sens istoriei lumii este Dumnezeu Întrupat, Iisus Hristos, pentru că lumea Îl caută cu disperare pe Dumnezeul său, Care a creat-o şi singurul răspuns al lui Dumnezeu la neliniştea lumii nu poate fi decât Întruparea Sa. Altfel, Dumnezeu este de neapropiat pentru lume.

Aşadar, să mergem mai departe:

Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime,
Printre bolţile surpate să mă uit în adâncime:
De-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viaţa omenirei nu Te caută pe Tine ?
Eu, un om de Te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine.
Dar să ştiu – semeni furnicei ce cutează-a Te gândi ?

Adică: chiar Te-ai întrupat, chiar Te-ai asemănat omului prin întrupare? Şi spune aceasta Eminescu, credem noi, nu pentru că nu putea deloc să creadă în Sfânta Întrupare a Mântuitorului, ci pentru că dorea o încredinţare supremă, o pipăire, o vedere. Şi această dorinţă nu se poate naşte în inimile celor care nu cred că este posibil aşa ceva, ci tocmai dimpotrivă, ea este un dor şi o nostalgie a celor care au cunoscut, chiar şi prin citire sau prin auzire, din cărţi şi în Biserică, precum Eminescu, că Dumnezeu este prezent în creaţia Sa şi că El Se arată oamenilor, celor ce Îl iubesc şi ascultă de poruncile Lui.

Versul „Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime” vorbeşte despre chenoza Mântuitorului, prin care Fiul lui Dumnezeu S-a golit de slava dumnezeiască pentru a Se întrupa, pentru a lua chip de rob (Filip. 2, 7), la plinirea vremii, acoperind astfel cu norii istoriei, ai timpului („norii de secoli”), slava Sa din veşnicie. Imperativul verbului a fulgera arată dorinţa poetului ca Hristos să Se reveleze ca Dumnezeu, după ce a îngropat mărimea, slava Sa dumnezeiască, în istoria noastră omenească, făcându-Se om. A îngropat poate face aluzie şi la moartea şi îngroparea Sa pentru noi, din care poetul vrea să vadă răsărind fulgerul dumnezeirii Sale (ultima sintagmă fiind eminamente teologică şi ortodoxă).

Însă fulgerul dumnezeirii lui Hristos (adică lumina dumnezeiască) S-a arătat pe Tabor şi la Înviere şi la Înălţarea Sa (sau cu alte ocazii). Ceea ce doreşte poetul nu e o călătorie în timp cu maşina timpului, ca în nişte desene animate cunoscute de noi, ci este o încredinţare personală, prin care „De-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri”. Iar această încredinţare personală se numeşte în Ortodoxie extaz duhovnicesc, prin care creştinul ortodox, pe măsura curăţirii sale de patimi, vede lumina dumnezeiască şi este încredinţat de Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de Învierea Sa din morţi, alături de toată Binevestirea Evangheliei. (A se vedea, pentru cine doreşte, şi cartea Fericitului Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este. Însă şi orice altă lectură, din Sfinţii Teologi şi văzători de Dumnezeu ai Bisericii, din orice veac, este edificatoare în acest sens).

Cine-a pus aste seminţe, ce-arunc ramure de raze,
Într-a chaosului câmpuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om ?
A pus gânduri uriaşe într-o ţeastă de furnică,
O voinţă-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,
Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom.

Dumnezeu, Cel ce a gândit lumea şi istoria ei, este Cel ce a pus în om nemargini de gândire, cum spune acelaşi poet şi în altă parte (în poemul Povestea magului călător în stele). Cred că e evidentă impregnarea profundă a lui Eminescu de teologia ortodoxă, încât premisa călinesciană a filosofiei indice impersonaliste, care ar sta la temelia concepţiei cosmogonice eminesciene, se năruieşte de la sine, numai citind aceste versuri.

Temeiul fiinţării lumii este un Dumnezeu care este Persoană, Treime de Persoane, şi care creează persoane după chipul Său, înzestrate cu raţiune şi, zice Eminescu, cu puterea de a zămisli lumi ale gândirii: Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa Lui cerească [viaţa Lui cerească = harul dumnezeiesc] / Lumi, stele, timp şi spaţ[iu] ş-atomul nezărit, / Cum toate-s El [gândul Lui sau harul Lui] şi Dânsul în toate e cuprins [Dumnezeu este în toate cele create prin harul Său, spun Sfinţii Părinţi], / Astfel tu [omul] vei fi mare ca gândul tău întins. (Aceste versuri fac parte din poemul Povestea magului călător în stele.) Eminescu greşeşte însă când valorifică suprem omul numai la nivelul gândirii sau poate că făcea o oarecare confuzie între viaţa duhovnicească şi ceea ce el numea nemărginire de gând ce-i pusă-n tine şi care o lume e în lume şi o vecie ţine. Vom mai cugeta asupra acestui aspect.

Însă înţelepciunea omului e firavă, vedem, când acesta se bazează numai pe raţiunea sa umană goală, fără har:

În zadar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie…
…………………………………………………..
Prefăcute-n vulturi ageri cu aripi fulgerătoare,
C-ochi adânci şi plini de mite
[mituri], i-am trimis în cer să zboare,
Dar orbite, cu-aripi arse
[gândurile] pe pământ cad îndărăt;
Prefăcute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei uşă,
Dară arse cad din ceruri şi-mi ning capul cu cenuşă
Şi când cred s-aflu-adevărul mă trezesc – c-am fost poet.

Aceste versuri sunt o reiterare a căderii din Sărmanul Dionis (care face aluzie la căderea Sfântului Adam, la căderea omului din dorinţa de a fi dumnezeu fără Dumnezeu), dar sunt şi o variantă mai sinceră a Luceafărului. (O altă poezie se numeşte chiar O,-nţelepciune [umană], ai aripi de ceară!). Ele denotă şi obsesia supremă a lui Eminescu, adevărul, care este în contradicţie cu obsesia artei moderne: metafora poetică, simplă, goală, stilistică.

Gândurile sale au zidit însă un turn al Babilonului care s-a năruit înaintea lui Dumnezeu. Însă e de reţinut că ţelul său a fost acela de a-L afla pe Dumnezeu:

Ca s-explic a Ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,
Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,
Cum popoarele antice în al Asiei pământ
Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri.
Un grăunte de-ndoială
[a]mestecat în adevăruri
Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt.

Cum eşti Tu nimeni n-o ştie. Întrebările de[spre] Tine,
Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine
Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev;

Nici un chip pe care lumea Ţi-l atribuieşte Ţie
Nu-i etern, ci cu mari cete d-îngeri, de fiinţi o mie,
C-un cer încărcat de mite asfinţeşti din ev în ev.

„Cum eşti Tu nimeni n-o ştie”: fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă atât oamenilor, cât şi îngerilor. Aceasta este dogma ortodoxă. Gândirea umană nu poate decât să construiască icoane (e vorba aici de un omonim al icoanelor ortodoxe, nu la acestea din urmă se referă Eminescu, ci la toate formele şi religiile care nu au fost revelate de sus, pe care le-a inventat gândirea umană în căutarea lui Dumnezeu, de-a lungul istoriei), imagini ale lui Dumnezeu care nu sunt reale, sunt idei şterse ale măreţiei Sale.

Memento mori se sfârşeşte cu un tablou apocaliptic, al sfârşitului lumii. Ideile omenirii încep să se sfârşească, filosofiile şi religiile inventate de om încep să se epuizeze: E apus de Zeitate ş-asfinţire de idei. (Şi aşa integrează Eminescu formula ateistă a gândirii nietzsche-ene într-o cugetare creştină.) Despre tabloul apocaliptic şi inspiraţia sa din Evanghelie am mai vorbit anterior. Vine sfârşitul lumii, pentru că, după cum a spus Mântuitorul, Se-nmulţesc semnele vremei [Mt. 24, 6-8; Lc. 21, 11], iar cerul de-nserare / Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare / Şi idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic.

Ultimul vers al poemului, Căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis, tot nu se poate interpreta în sensul visului brahmanic, ci în sensul în care sfântul David şi fiul său, Sfântul Solomon, au vorbit despre viaţa ca vis, referinţă pe care o regăsim foarte adesea la Sfântul Ioan Gură de Aur (ale cărui omilii au avut o vastă circulaţie pe teritoriul românesc în tot evul mediu, sub numele de Zlatoust sau Zlatostrui, căci Zlatoust este traducerea în slavonă a lui Hrisostom sau Gură de Aur) şi în toate cărţile noastre vechi.

Pentru Eminescu, cugetarea omenească, gândirile arhitectonici umane [în acelaşi poem, Memento mori], care construiesc civilizaţii sau sisteme filosofice de tot felul, sunt zădărnicie înaintea acelei gândiri a lui Dumnezeu, din care răsare lumea şi istoria.

Prin urmare, nu ar fi putut avea preeminență pentru sine oricare dintre sistemele umane de gândire (cum ar fi filozofia germană sau cea vedică), dacă el credea că toată înţelepciunea umană este o iluzie, în sensul în care vorbeşte Psaltirea şi Ecclesiastul de vis şi de iluzie.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Ieş. 28, 3: între mintea autonomă şi mintea teonomă. Cine e filosoful şi cine e Teologul?

al-legii.png

Cf. LXX:

καὶ σὺ λάλησον πᾶσι τοῖς σοφοῖς τῇ διανοίᾳ,

οὓς ἐνέπλησα πνεύματος αἰσθήσεως,

καὶ ποιήσουσιν τὴν στολὴν τὴν ἁγίαν Ααρων εἰς τὸ ἅγιον,

ἐν ᾗ ἱερατεύσει μοι.

„şi tu să le spui tutor celor înţelepţi la minte,

pe care i-am umplut de Duhul înţelegerii şi aceştia

vor face lui Aaron veşmânt sfânt întru sfinţire,

pentru a-Mi sluji Mie”.

Eu pot să gândesc de unul singur asupra lucrurilor, pentru că am minte, putere de judecată, adică am dianoi,a :  aceasta e premisa gnoseologică a filosofului şi pretenţia  sa de autonomie în cadrul gândirii.

Omul duhovnicesc, Teologul sfânt însă, spune: eu nu pot gândi cele ale lui Dumnezeu  numai pentru că am putere de judecată integră, adică dianoi,a, ci numai dacă Dumnezeu mă umple de Duhul înţelegerii Sale. Premisa omului duhovnicesc este teonomia în cadrul gândirii, adică: gândesc numai în perimetrul a ceea ce Dumnezeu mă luminează că e adevărat şi bun; gândesc condus de Dumnezeu.

Filosoful caută o cunoaştere subiectivistă a sa şi a lumii, întemeiată doar pe puterea sa de judecată şi încearcă să fie critic cu predecesorii săi în domeniul gnoseologiei.

Teologul duhovnicesc caută o înţelegere duhovnicească a lumii şi a relaţiilor lui Dumnezeu cu lumea, adică o cunoaştere ca luminare a sensurilor lumii şi a adâncimilor personale din partea lui Dumnezeu. El nu se luptă cu adevărul înaintaşilor săi, atâta timp cât şi aceia au fost oameni mânaţi/învăţaţi/luminaţi de către Dumnezeu ci îi are ca puncte de reper şi de sprijin.

Filosoful se află în disonanaţă cel mai adesea cu înaintaşii lui şi se consideră superior acelora. Teologul se vede în armonie interioară cu înaintaşii săi şi se vede cel mai mic dintre ei şi nevrednic de ei.

Filosoful nu are fundament obiectiv stabil în gnoseologia sa, pentru că el nu ştie sau nu acceptă lumea ca o creaţie din iubire şi plină de raţionalitate a lui Dumnezeu. Teologul se fundamentează gnoseologic tocmai pe acest a fi în faţa lui Dumnezeu şi a se deschide, prin asceza sa, harului lui Dumnezeu, care îl luminează din ce în ce mai mult şi îl înţelepţeşte.

Pentru filosof cunoaşterea e un apanaj al puterii de judecată, al raţionamentului, al deducţiilor, intuiţiilor şi decantărilor multiple făcute la nivel subiectiv. Pentru Teolog cunoaşterea e în primul rând umplere de lumina lui Dumnezeu, e vedere extatică, apoi luminare, luminări multiple ale minţii, apoi contemplaţii/contemplări multiple ale sensurilor lumii şi numai în cele din urmă un rod al înţelegerilor pe baza Scripturii, Tradiţiei, a culturii, ştiinţei, filosofiei etc.

Filosoful  cunoaşte liniar, cunoaşte lucruri care nu depăşesc puterea naturală de înţelegere a minţii. Teologul cunoaşte mai întâi vertical ca să cunoască liniar. El se deschide lucrurilor care depăşesc mintea umană şi care vin de la Dumnezeu şi care devin obiectul reflecţiei sale.

Filosoful e în timp şi nu are certitudini prea multe şi la el adevărurile se îmbină cu erori nenumărate. Teologul e mai presus de timp şi în timp în  mod concomitent, ca unul care e locuit de Duhul lui Dumnezeu şi care are adevăruri prin vedere şi prin credinţă şi prin lucrare.

Mintea autonomă se împotriveşte lucrurilor care o depăşesc şi nu se supune voii lui Dumnezeu. Mintea plină de Duhul lui Dumnezeu, mintea teonomă e roaba Stăpânului, se supune voii lui Dumnezeu, voie care e însăşi raţiunea cea mai adâncă şi mai complexă a ceea ce se poate cunoaşte de către om.

Mintea filosofului înoată printre concepte şi presupuneri. Mintea Teologului zboară prin cerul vederii lui Dumnezeu, văzând cele care nu s-au văzut şi nu se vor vedea niciodată de către cei necuraţi la inimă.

Filosoful dibuie adevăruri ca un orb. Teologul are certitudini care depăşesc pe dianoi,a.

Filosoful trebuie crezut cu multă precauţie, adunând neghinele de bobul de grâu, şi faci din 10 cărţi 50 de pagini de adevăruri medii. Teologul sfânt trebuie primit şi crezut cu toată inima, pentru că el ne tâlcuieşte nouă cele ale lui Dumnezeu, care sunt mai presus de înţelegere şi de vedere, ca unul care le-a văzut, le-a înţeles şi le-a iubit  şi mărturiseşte  despre ele.

De aceea şi Domnul vorbeşte despre cei înţelepţiţi la minte de Duhul lui Dumnezeu. Nu vorbeşte în Ieş. 28, 3 de oameni cu minte, că toţi oamenii  aveau şi au minte,  ci de cei pe care El i-a luminat cu Duhul Său cel Sfânt.

Pr. Dorin

Teologul tezaurului liturgic: Prof. Dr. Badea Cireşanu [14]

vaza.png

Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit, Tomul II, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1911, 623 p., 20 lei.

Ioan Mavropol [sec. 11 d. Hr.], Mitropolitul Euhaidei din Asia Mică [noi îl cunoaştem ca al Evhitelor : traducere încetăţenită la sfârşitul secolului al 20-lea n.n.] , apare în cărţile de cult ca : „Ioan Monahul”. El a compus 24 de canoane de umilinţă către Domnul Hristos, Acatistul Mântuitorului, Canonul Îngerului Păzitor, câteva canoane ale Maicii Domnului şi la slujbele Sfântului Chiril al Alexandriei, la Sfinţii Trei Ierarhi, la Sfântul Ioan Botezătorul , la Sf. M. Mc. Teodor Tiron, p. 503/

Nichifor Pectoratul [ născut la 1050 d. Hr.], Egumen la Sf. Mănăstire Studion, a scris canonul Sfântului Nicolae al Mirelor Lichiei, p. 503/

Mihail File este un monah cunoscut sub numele de Mihail Psel cel Tânăr, născut la 1070 d. Hr. Acesta a fost preceptor al împăratului Mihail Duca şi a alcătuit mai multe cântări cuprinse în Minei, p. 503./

Vasile Monahul [sec. 12 d. Hr.] a compus canonul la praznicul Intrării în Biserică a Prea Curatei Fecioare, p. 503./

Împăratul Teodor Lascaris II [1254-1258 d. Hr.] a scris un frumos Paraclis al Născătoarei de Dumnezeu, spune autorul. Era un om foarte înduhovnicit şi de aceea, pe monedele ştanţate de el ca împărat, era imprimat chipul său, având în mâna dreaptă crucea şi în stânga cartea. Acesta a combătut în mod aprig viaţa desfrânată a demnitarilor săi, p. 503./

Patriarhul Arsenie al Constantinopolului [1255-1266 d. Hr.] a compus câteva cântări din Minei, p. 503./

Sfântul Patriarh Nichifor Calist [+ c. 1340 d. Hr.] al Constantinopolului a scris Sinaxarele din Triod şi din Penticostar şi rânduiala slujbei din Vinerea Luminată, adică a slujbei de la Izvorul Tămăduirii, p. 503./

Monahul Teodor, fostul Toma Teccara din Tesalonic, născut în anul 1431 d. Hr., a compus mai multe imne şi a făcut o adunare de cântări bisericeşti şi de rugăciuni bisericeşti din cărţile vechilor scriitori, cu teorii asupra lor, p. 504, adică cu explicaţii./

Sfântul Marcu Eugenicul [+ 1447], Mitropolitul Efesului şi cel mai mare apologet ortodox al secolului său împotriva inovaţiilor romano-catolice, a compus câteva stihiri din slujba praznicului Naşterii Domnului şi 8 canoane ale Maicii Domnului la diferite zile liturgice din Minei, p. 504./Autorul remarcă faptul că există foarte mulţi imnografi ortodocşi despre care nu ştim aproape nimic. Nu-i ştim pentru că nu i-am cercetat sau nu-i ştim pentru că nu avem niciun fel de dată despre ei?/

Începe discuţia despre numele a diverse forme imnografice din tezaurul liturgic ortodox.

Stihira [stichra, = ceea ce este compus din stihuri]. Cel dintâi autor de stihiri ortodoxe e Patriarhul Anatolie al Constantinopolului [+ 452 d. Hr.]. În cultul ortodox există trei feluri de stihiri: 1. la începutul Vecerniei, după psalmul 140 şi împreună cu stihurile din psalmii 141, 129 şi 116; 2. la stihoavna Vecerniei, spre finalul acesteia şi 3. la Laudele Utreniei, fiind precedate de stihuri din psalmii 148, 149 şi 150, p. 504-505./

Condacul [konda,kion sau konta,kion, de la ko,ntoj = scurt] este cântarea liturgică ortodoxă care chintesențiază/ rezumă/ spune pe scurt ceea ce sărbătorim în acea zi sau e o laudă adusă Sfântului care se cinsteşte în acea zi, p. 505./

Icosul [oi=koj = casă]. E cântarea care dezbate pe larg ceea ce exprimă condacul de dinaintea sa. Icosul urmează condacului şi după acesta este Sinaxarul Utreniei, unde se spune pe larg ceea ce sărbătorim în acea zi sau viaţa Sfântului în rezumat, p. 505./

Dogmaticele, spune autorul nostru, nişte cântări speciale ale Utreniei, au fost alcătuite de către Sfântul Ioan Damaschin, p. 505./Autorul folosea pentru Utrenie de astăzi, la începutul secolului al 20-lea, cuvântul: Ortrină, p. 506./

Canon [kanw,n = regulă, îndreptar], p. 506. Cf. n. 5, p. 506, pentru vechii greci, păgâni, cuvântul kanw,n desemna o bucată de lemn sau de sfoară pe care zidarii o foloseau ca să traseze rectitudinea unui zid. Şi astăzi se foloseşte în construcţii un obiect asemănător, care indică dacă peretele e drept sau nu. În cultul ortodox, în imnografie şi în dreptul bisericesc, în legislaţia bisericească, cuvântul grecesc a fost preluat cu sensul său figurat. Dacă în legislaţia bisericească canonul reprezintă o regulă, o normă, o precizare concisă a ceea ce trebuie să facem într-un anume context sau exprimă, în rezumat, o învăţătură de credinţă, în imnografie, canonul e un sistem de cântări, format din nouă grupe de cântări, create cu o logică foarte profundă./

Cf. n. 6, p. 506-507, autorul explică acest complex şi coerent sistem de cântare al unui canon liturgic. Astfel, în Oda I/ Cântarea întâi se foloseşte pasaje din cântarea Sfântului Moise când a trecut Marea Roşie: „Să cântăm Domnului că cu mărire S-a preamărit” [Ieș. 15, 1-9]; Cântarea a doua are ca fundament cuvântarea Sfântului Moise: „Ia aminte cerule şi voi grăi” [Deut. 32, 1-43]. Pentru că această cântare a Sfântului Proroc Moise a fost rostită contra idolatriei evreilor, Cântarea a doua a canonului liturgic se suspendă/ nu se cântă în tot anul bisericesc şi apare numai în Postul Mare, ca o cântare întâistătătoare, spune autorul.

Cântarea a 3-a are la bază rugăciunea Sfintei Prorociţe Ana, mama Sfântului Proroc Samuel: „Întăritu-s-a inima mea întru Domnul ” [I Regi 2, 1-10]. Cântarea a 4-a imită cântarea Sfântului Proroc Avacum: „Auzit-am, Doamne, auzul Tău şi m-am temut” [Avac. 3, 1-12]. Cântarea a 5-a împrumută cuvintele Sfântului Proroc Isaia: „Din noapte mânecă sufletul meu către Tine, Dumnezeule” [Is. 26, 9-17]. Cântarea a 6-a se întemeiază pe rugăciunea Sfântului Proroc Iona, rostită în pântecele chitului: „Strigat-am în necazul meu către Domnul” [In. 2, 3-10]. Cântarea a 7-a e întreţesută cu expresiile Sfinţilor Trei Tineri din Babilon: „Dumnezeul părinţilor noştri bine eşti cuvântat”[Dan. 3, 24-30].

Cântarea a 8-a cuprinde tot cuvintele celor Trei Sfinţi Tineri, chemând întreaga fire „să înalţe pe Domnul întru toţi vecii” [Dan., cap. I]. Cântarea a 9-a are la bază rugăciunea Sfântului Proroc Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul: „Bine este cuvântat Domnul, Dumnezeul lui Israel” [Lc. 1, 68-79]. Canonul liturgic acesta, după cum se observă , o lucrare imnografică foarte complexă şi cu fire interioare puternice, îşi are locul în slujba Utreniei, care precedă Sfânta Liturghie, fiind situat între Psalmul 50 şi Laudele Utreniei, ocupând un spaţiu enorm de mare din Utrenie, din slujba de dimineaţă./

Troparul [tropa,ria , de la tro,poj = trop, sub formă de poezie iambică], p. 507. Cel dintâi tropar dintr-o cântare a canonului liturgic, prezentat anterior, se numeşte irmos [ei`rmo,j = legător, de la ei;rw = eu leg, ridic]. Adică irmosul e modul de legătură, punctul de legătură dintre cântările unei Cântări din cele 9, el fiind modelul de cântare al celorlalte cântări dintr-o Cântare. Mai pe înţeles: irmosul e cel care indică modul cum se cântă cele de după el. Dacă el e pe glas 4, spre exemplu, cântările de după irmos, după cel care iniţiază felul cum trebuie să se cânte, se cântă în sistemul de cântare al glasului 4 bizantin. În linia melodică a acestui glas/mod de cântare./

Cf. n. 2, p. 507, în vechime, grecii ortodocşi nu cântau în Biserică pe note, ci aveau un sistem tradiţional al melodiilor, al căror ton era dat de irmoase şi după cum se cântau irmoasele se cântau toate troparele canoanelor./ Şi astăzi în cărţile de cult ortodoxe se păstrează indicaţia glasului Irmoaselor şi ele sunt executate astfel de cântăreţii/psalţii cu experienţă bogată şi nu de tot omul. Acum ele sunt redate aidoma numai de specialiştii în muzica bizantină./

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort