Ieş. 28, 3: între mintea autonomă şi mintea teonomă. Cine e filosoful şi cine e Teologul?

Cf. LXX:

„καὶ σὺ λάλησον πᾶσι τοῖς σοφοῖς τῇ διανοίᾳ,

οὓς ἐνέπλησα πνεύματος αἰσθήσεως,

καὶ ποιήσουσιν τὴν στολὴν τὴν ἁγίαν Ααρων εἰς τὸ ἅγιον,

ἐν ᾗ ἱερατεύσει μοι.„

„şi tu să le spui tutor celor înţelepţi la minte,

pe care i-am umplut de Duhul înţelegerii şi aceştia

vor face lui Aaron veşmânt sfânt întru sfinţire,

pentru a-Mi sluji Mie”.

Eu pot să gândesc de unul singur asupra lucrurilor, pentru că am minte, putere de judecată, adică am dianoi,a :  aceasta e premisa gnoseologică a filosofului şi pretenţia  sa de autonomie în cadrul gândirii.

Omul duhovnicesc, Teologul sfânt însă, spune: eu nu pot gândi cele ale lui Dumnezeu  numai pentru că am putere de judecată integră, adică dianoi,a, ci numai dacă Dumnezeu mă umple de Duhul înţelegerii Sale. Premisa omului duhovnicesc este teonomia în cadrul gândirii, adică: gândesc numai în perimetrul a ceea ce Dumnezeu mă luminează că e adevărat şi bun; gândesc condus de Dumnezeu.

Filosoful caută o cunoaştere subiectivistă a sa şi a lumii, întemeiată doar pe puterea sa de judecată şi încearcă să fie critic cu predecesorii săi în domeniul gnoseologiei.

Teologul duhovnicesc caută o înţelegere duhovnicească a lumii şi a relaţiilor lui Dumnezeu cu lumea, adică o cunoaştere ca luminare a sensurilor lumii şi a adâncimilor personale din partea lui Dumnezeu. El nu se luptă cu adevărul înaintaşilor săi, atâta timp cât şi aceia au fost oameni mânaţi/învăţaţi/luminaţi de către Dumnezeu ci îi are ca puncte de reper şi de sprijin.

Filosoful se află în disonanaţă cel mai adesea cu înaintaşii lui şi se consideră superior acelora. Teologul se vede în armonie interioară cu înaintaşii săi şi se vede cel mai mic dintre ei şi nevrednic de ei.

Filosoful nu are fundament obiectiv stabil în gnoseologia sa, pentru că el nu ştie sau nu acceptă lumea ca o creaţie din iubire şi plină de raţionalitate a lui Dumnezeu. Teologul se fundamentează gnoseologic tocmai pe acest a fi în faţa lui Dumnezeu şi a se deschide, prin asceza sa, harului lui Dumnezeu, care îl luminează din ce în ce mai mult şi îl înţelepţeşte.

Pentru filosof cunoaşterea e un apanaj al puterii de judecată, al raţionamentului, al deducţiilor, intuiţiilor şi decantărilor multiple făcute la nivel subiectiv. Pentru Teolog cunoaşterea e în primul rând umplere de lumina lui Dumnezeu, e vedere extatică, apoi luminare, luminări multiple ale minţii, apoi contemplaţii/contemplări multiple ale sensurilor lumii şi numai în cele din urmă un rod al înţelegerilor pe baza Scripturii, Tradiţiei, a culturii, ştiinţei, filosofiei etc.

Filosoful  cunoaşte liniar, cunoaşte lucruri care nu depăşesc puterea naturală de înţelegere a minţii. Teologul cunoaşte mai întâi vertical ca să cunoască liniar. El se deschide lucrurilor care depăşesc mintea umană şi care vin de la Dumnezeu şi care devin obiectul reflecţiei sale.

Filosoful e în timp şi nu are certitudini prea multe şi la el adevărurile se îmbină cu erori nenumărate. Teologul e mai presus de timp şi în timp în  mod concomitent, ca unul care e locuit de Duhul lui Dumnezeu şi care are adevăruri prin vedere şi prin credinţă şi prin lucrare.

Mintea autonomă se împotriveşte lucrurilor care o depăşesc şi nu se supune voii lui Dumnezeu. Mintea plină de Duhul lui Dumnezeu, mintea teonomă e roaba Stăpânului, se supune voii lui Dumnezeu, voie care e însăşi raţiunea cea mai adâncă şi mai complexă a ceea ce se poate cunoaşte de către om.

Mintea filosofului înoată printre concepte şi presupuneri. Mintea Teologului zboară prin cerul vederii lui Dumnezeu, văzând cele care nu s-au văzut şi nu se vor vedea niciodată de către cei necuraţi la inimă.

Filosoful dibuie adevăruri ca un orb. Teologul are certitudini care depăşesc pe dianoi,a.

Filosoful trebuie crezut cu multă precauţie, adunând neghinele de bobul de grâu, şi faci din 10 cărţi 50 de pagini de adevăruri medii. Teologul sfânt trebuie primit şi crezut cu toată inima, pentru că el ne tâlcuieşte nouă cele ale lui Dumnezeu, care sunt mai presus de înţelegere şi de vedere, ca unul care le-a văzut, le-a înţeles şi le-a iubit  şi mărturiseşte  despre ele.

De aceea şi Domnul vorbeşte despre cei înţelepţiţi la minte de Duhul lui Dumnezeu. Nu vorbeşte în Ieş. 28, 3 de oameni cu minte, că toţi oamenii  aveau şi au minte,  ci de cei pe care El i-a luminat cu Duhul Său cel Sfânt.

Pr. Dorin