crucea-bisericii.jpg

Sfântul Iustin Popovici: „Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filosofiei”, Ed. Deisis, 1997.

În istoria neamului omenesc nu există om mai bun decât Iisus. Aceasta înseamnă însă că nu există nici Dumnezeu mai bun ca Iisus. Pentru că numai ca Dumnezeu-om a fost şi este Iisus omul cel mai bun, adică omul fără de păcat şi fără răutate. Aşadar, omul fără de păcat este în acelaşi timp omul cel mai ideal şi mai real, fiindcă numai ca atare este cu adevărat desăvârşit, nemuritor şi veşnic.

Prin întruparea lui Dumnezeu-Logosul, în natura omenească a intrat supradesăvârşita Înţelepciune dumnezeiască, supradesăvârşita Raţiune dumnezeiască, supradesăvârşita Minte dumnezeiască. Logosul S-a făcut trup (In. 1, 14), aceasta înseamnă: toate valorile dumnezeieşti transcendente au pătruns şi s-au unit interior devenind imanente naturii omeneşti, pentru că ele sunt înrudite cu esenţa de chip al lui Dumnezeu a sufletului omenesc. Dumnezeul-om este cea dintâi, cea mai mare, cea mai de bază şi ultimă valoare în lumea omenească. Fiindcă nimic nu este mai omenesc decât Iisus Hristos, Care personalizează în El cea mai desăvârşită şi mai ideală desăvârşire a tot ceea ce este cu adevărat omenesc.

Dumnezeul-om este El însuşi sinteza cea mai desăvârşită a dumnezeiescului şi a omenescului, a ceea ce este aici şi a ceea ce este dincolo, a naturalului şi a supranaturalului, a fizicului şi a metafizicului, a realului şi a idealului. În El se salvează în acelaşi timp autonomia atât a divinului cât şi a umanului. (p. 120-121) /

În Hristos, omul creşte, se dilată, se adânceşte până la infinitul dumnezeiesc, fără să-şi piardă entitatea omenească, personalitatea, trăsăturile lui. / În persoana divino-umană a lui Hristos i s-a făcut omului cea mai mare dreptate cu putinţă. Nici omul nu a fost supradimensionat cu nimic faţă de Dumnezeu, şi nici Dumnezeu faţă de om. Omul a fost înălţat, ridicat şi slăvit în chip infinit, dar a fost slăvit prin Dumnezeu. /

Dumnezeul-om Iisus S-a arătat ca întruparea şi înomenirea infinitului, a Binelui supradesăvârşit şi absolut. / Cunoaşterea omenească ştie pentru prima dată prin El, după cum şi inima omenească simte iarăşi tot prin El în mod concret, ce este binele şi ce este răul. Binele este tot ceea ce este Hristos în realitatea Lui divino-umană. (p. 122) /

Omul s-a străduit să dezlege problema adevărului atât prin mitologie, cât şi prin filozofie, prin deism, prin spiritualism şi prin materialism. Dar nu a soluţionat-o pentru că s-a străduit să o dezlege cu categoriile umanismului pur autonom şi ateu. Numai în minunata Persoană a Dumnezeului-om Hristos s-a descoperit întreg adevărul veşnic, fără nicio lipsă. Şi problema adevărului s-a dezlegat deci, prin arătarea Adevărului divin absolut în limitele naturii omeneşti. (p. 123) /

O anume înţelepciune dumnezeiască şi o finalitate ultimă sunt revărsate în întreaga creaţie, de Însuşi Hristos, Logosul cel veşnic al lui Dumnezeu. Această logositate şi înţelepciune, în lumea aceasta şi în toată creaţia, devine limpede numai în lumina Logosului lui Dumnezeu întrupat. Numai când este luminată de lumina Dumnezeului întrupat, poate raţiunea omenească să înţeleagă sensul teo-logosic al creaţiei, adică sensul Logosului lui Dumnezeu în creaţie, căci toate prin El şi întru El s-au zidit (Col. 1, 6). (p. 124) /

Deoarece Hristos ca Persoană divino-umană este valoarea cea mai înaltă, El este în acelaşi timp şi criteriul suprem al tuturor valorilor adevărate. Măsura [tuturor lucrurilor] nu poate fi omul, pentru că el este o valoare mult mai mică decât Dumnezeul-om. / În creştinism, Adevărul nu este o noţiune filosofică, nici o teorie, nici o învăţătură, nici un sistem de învăţături, ci este Ipostasul divino-uman viu – Iisus Hristos cel istoric (In. 14, 6). Înainte de Hristos oamenii îşi făceau numai o idee prealabilă despre Adevăr, dar nu-l aveau. Odată cu Hristos, ca şi Logos al lui Dumnezeu întrupat, Adevărul dumnezeiesc intră întreg în lumea aceasta: Adevărul prin Iisus Hristos a venit (In. 1, 17). (p. 124-125) /

Întreaga Lui învăţătură şi operă, Hristos o recapitulează în Persoana Lui divino-umană, tâlcuindu-le prin Sine Însuşi. De aceea Biserica Ortodoxă Apostolică a lui Hristos rezumă întregul creştinism în Persoana făcătoare-de-viaţă a Dumnezeului-om Hristos. / Creştinismul nu este creştinism decât prin Dumnezeul-om. / Prin El, singurul, unicul şi nedespărţitul Dumnezeu-om, Biserica este întotdeauna una, singură şi nedespărţită. Fiindcă El ţine ca Dumnezeu-om întregul trup al Bisericii într-o nedespărţită unitate de har, de adevăr şi de viaţă. Prin El, trupul Bisericii creşte şi primeşte toate dimensiunile vieţii dumnezeieşti: creşte creşterea lui Dumnezeu spre măsura plinătăţii divino-umane a lui Hristos, pentru că toate s-au zidit prin El şi în El (Ef. 4, 15-16, 13; Col. 1, 10. 16). (p. 126-127) /

Esenţa Ortodoxiei este Dumnezeul-om Hristos. Deci tot ceea ce este ortodox are caracter divino-uman: şi cunoaşterea, şi simţirea, şi voinţa, şi gândirea, şi morala, şi dogmatica, şi filosofia, şi viaţa. Divino-umanitatea este singura categorie în care se mişcă şi au loc toate manifestările Ortodoxiei. / Biserica nu este altceva decât acest minunat organism divino-uman în care, prin conlucrarea harului dumnezeiesc cu lucrarea liberă a omului, se face nemuritor şi se îndumnezeieşte omul întreg şi tot ce-i omenesc – afară de păcat. (p. 128) /

Numai împreună cu toţi Sfinţii (Ef. 3, 16), după Apostolul Pavel, se poate cunoaşte minunata taină a Persoanei lui Hristos, se poate crede drept în Dumnezeul-om Hristos. Nu există sobornicitate/ universalitate în afara eclesialităţii, pentru că numai viaţa adevărată şi reală în Biserică creează în om simţământul universalităţii credinţei, adevărului şi vieţii: acela de a trăi împreună cu toţi Sfinţii, cu toţi membrii Bisericii tuturor veacurilor. (p. 130) / În Biserică trecutul este întotdeauna prezent, iar prezentul în Biserică este prezent prin trecutul întotdeauna viu. Hristos face prezent tot trecutul. Toate mădularele Bisericii, din toate timpurile, sunt contemporane ca unele ce sunt întotdeauna vii în Hristos. În orice ortodox sunt contemporani toţi Sfinţii Apostoli şi Mucenici şi Sfinţii Părinţi. (p. 131) /

Credinciosul ortodox nu-şi aparţine lui, ci tuturor Sfinţilor şi prin ei Preasfântului Domn Iisus Hristos. / Biserica este o Cincizecime continuă. De la Sfânta Cincizecime, orice suflet după chipul lui Dumnezeu, în Biserica lui Hristos, este un rug care arde fără să se mistuie, în Dumnezeu şi spre Dumnezeu, în aşa fel încât o limbă de foc se găseşte întotdeauna asupra lui şi în el. (p. 132) /

În Apusul Europei, creştinismul s-a transformat treptat în umanism. Occidentalii L-au micşorat pe Dumnezeul-om într-un om: în omul infailibil al Romei şi nu în mai puţin infailibilul om al Berlinului. S-a ivit astfel, pe de-o parte, umanismul creştin apusean maximalist (papismul), care răpeşte totul lui Hristos şi, pe de altă parte, umanismul creştin apusean minimalist (protestantismul), care aşteaptă de la Hristos tot ce poate fi mai puţin şi adesea nimic. În amândouă, valoarea supremă este omul. S-a corectat astfel Dumnezeul-om, opera şi învăţătura Lui! (p. 134) /

În catolicism, Dumnezeul-om a fost înlocuit cu omul infailibil. Prin această apostazie, maximalismul papal l-a depăşit chiar şi pe Luther, creatorul minimalismului protestant. Cea dintâi protestare radicală împotriva Bisericii una trebuie căutată în papism. Papismul este cel mai radical protestantism. Protestantismul nu este altceva decât un papism aplicat tuturor sau un papism laicizat. / În Biserica Romană, Dumnezeul-om a fost împins în cer şi în locul Lui a fost instalat un locţiitor: Vicarius Christi… Ce tragică eroare: să se instituie un înlocuitor şi un supleant pentru Domnul şi Dumnezeul cel pretutindeni prezent! Această nebunie s-a întrupat în creştinismul apusean. (p. 135-136) /

Călătorind de la nefiinţă spre atotfiinţă [îndumnezeire], omul străbate minunatele taine ale lui Dumnezeu îmbrăcat în hainele încântătoare ale materiei şi spiritului. Cu cât mai mult se îndepărtează de nefiinţă, şi se apropie de atotfiinţă, cu atât mai mult flămânzeşte după nemurire şi nepăcătoşenie, cu atât şi însetează după neschimbare şi veşnicie. (p. 140) /

După Sfântul Ioan Damaschin, filosofia e asemănarea cu Dumnezeu şi ea este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. Filosofia Duhului Sfânt este singura artă care poate plăsmui din această masă complexă de materiale eterogene care e fiinţa omenească, o persoană după chipul lui Dumnezeu şi după chipul lui Hristos. Ca ştiinţă a Duhului Sfânt, ea este singura ştiinţă care poate învăţa această creatură egoistă şi muritoare numită om cum să învingă moartea şi să ajungă la nemurire. De aceea, filosofia ortodoxă este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. (p. 140-141)/

Filosofia dogmatică e ştiinţa adevărurilor veşnice privitoare la Dumnezeu. (p. 141) / Ca adevăruri veşnice, dogmele sunt întotdeauna veşnice şi divino-umane. Adevărurile dogmatice nu sunt concepte abstracte – concluziile unor silogisme sau ipoteze logice – sunt evenimente trăite în propria lor nemijlocire şi realitate istorică. (p. 142-143) / Sfinţii sunt întruparea trăită a adevărurilor dogmatice veşnice. (p. 144). /

Did you like this? Share it: