Teologul tezaurului liturgic: Prof. Dr. Badea Cireşanu [15]

Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit, Tomul II, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1911, 623 p., 20 lei.

Catavasia [katabasi,a, kata.basij = pogorâre/coborâre; katabai,nw = mă pogor/mă cobor] este irmosul de la fiecare Cântare. În timpul acestei cântări, în vechime, cântăreţii bisericeşti ai ambelor străni ale Bisericii se coborau în mijlocul Bisericii pentru a cânta împreună această cântare, p. 507./

Idiomelele [aşezămintele sau prosomiile] sunt modele de cântări din Minei sau Octoih, după care se cântă alte cântări, p. 508/

Antifoanele Sfintei Liturghii sunt formate din psalmii 102 şi 145, p. 508/ Binecuvântările [euvlogita,] Învierii ale Utreniei se cântă, având ca stih prefaţator fiecare, Ps. 118, 2: „Bine eşti cuvântat, Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale!”, p. 508./

Polieleul [polue,leoj = multă îndurare] e compus din Ps. 134 şi 135, p. 508/ Fericirile cântate liturgic sunt cf. Mt. 5, 3-12, p. 508/

Chinonicul [koinwniko,n = ceea ce este comun] este stihul care se cântă, în timpul Sfintei Liturghii, în momentul când se împărtăşesc sfinţiţii slujitori, p. 509/ Din textele sale, observăm că autorul nostru a folosit din plin dicţionare romano-catolice de provenienţă franceză./

Prochimenul [prokei,menoj= ceea ce se pune înainte] este stihul biblic de dinaintea Paremiilor, şi de dinaintea Sfântului Apostol şi a Sfintei Evanghelii rostite liturgic, p. 509/

Ipacoi [u`pakoh, = ascultare; u`pakou,w = ascult] e o mică cântare ce nu se cântă ci se citeşte. El se ascultă în picioare, pentru că vorbeşte despre Învierea Domnului, p. 509/

Sedelnele [ka,qisma] sau Şezândele sunt cântările pe care credincioşii aflaţi la slujba Utreniei le ascultă neridicându-se din scaunele lor, p. 509./

Doxologia [doxologi,a = preamărire] este compusul imnografic de la sfârşitul Utreniei şi se numeşte Doxologie mică, în timpul săptămânii, când nu e cântată ci e recitată şi se numeşte Doxologie mare atunci când e duminică sau sărbătoare principală şi ea se cântă în întregime. Doxologia a fost compusă de Sfântul Antinoghen [+ 196 d. Hr.], p. 510./ Aflăm textul Doxologiei în Constituţiile apostolice VII, c. 47. Când ea se cântă, credincioşii se ridică în picioare şi Sfintele uşi ale altarului sunt deschise, p. 510./

Sfântul Ambrozie introduce cântarea antifonică în dioceza sa, p. 511./ Potrivit n. 4, p. 508, în Antiohia a fost introdusă cântarea antifonică de către Sfântul Ignatie Teoforul. Sistemul muzical ambrozian aşadar e împrumutat din partea de răsărit a Bisericii Ortodoxe, p. 511./

Guido, de origine italiană şi călugăr benedictin, din oraşul Arrezo, de lângă Ferrara [care moare la circa 1050 d. Hr.] este inventatorul notaţiei muzicii liniare, p. 515. Tot el inventează cheia sol, scara liniară şi precizează înălţimea notelor muzicale. El creează primele 6 note muzicale, numele lor fiind scoase din silabele iniţiale ale unui vechi imn latin închinat Sfântului Ioan Botezătorul: ut, re, mi, fa, so, la, cf. n. 5, p. 515. Nota ut a devenit mai apoi nota do iar nota si a fost introdusă în gamă în secolele 16-17 d. Hr., pentru că Guido repeta în locul notei si una din cele 6 note stabilite de către el, p. 515./

Petru Abelard [m. 1142]/ Bernard de Clervaux [m. 1153]/ Alexandro Scarlatti [m. 1725] introduce în Biserica romano-catolică folosirea muzicii instrumentale în cult, adică în secolul al 18-lea, cf. p. 518./ Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Ioan Gură de Aur [Com. la Ps. 144 şi 149] sunt împotriva muzicii instrumentale în cadrul cultului, p. 520-521./

Ecfonisele [evkfw,nhsij, de la ek fwne,w = ridic glasul] sunt frazele terminale ale ecteniilor, triadologice în esenţa lor, care se pronunţă mai puternic în timpul slujbelor de către preoţi şi arhierei, p. 545./

Amin = Adevărat este! Aşa să fie!, p. 546./Aliluia = Lăudaţi pe Domnul!, p. 547./

Sfântul Augustin al Hipponei, Epistola 119 către Ianuarie, c. 15: „Omnibus diebus dominicis ad altare stantes oramus, qoud signum este resurrectionis et halleluiah canitur, qod significat, actionem nostram futuram non esse, nisi laudare Deum”, cf. n. 3, p. 547.

Traducerea textului augustinian în varianta autorului, cf. p. 547: „În toate zilele de duminică stând în altar ne rugăm, fiindcă este semnul Învierii, şi se cântă Aliluia, ceea ce înseamnă că lucrarea noastră viitoare [adică în viaţa veşnică n.n.], nu este decât [aceea de a aduce] laudă lui Dumnezeu”.

Apolisul [avpo,lusij, avpo. lu,w = după ce dezleg] este ultima porţiune a slujbei, porţiunea finală, după care credincioşii sunt eliberaţi din Biserică pentru ca să poată să meargă acasă. În limba slavonă: отпуст = otpust. În tradiţia liturgică românească se folosesc ambii termeni, şi apolis şi otpust, pentru binecuvântarea finală a slujbei.

În Constituţiile apostolice VIII, c. 15, diaconul le spunea credincioşilor: avpolu.esqe evn eivrh.nh = Sunteţi liberi să mergeţi în pace!, p. 548. Un asemenea îndemn final se regăseşte în Missa romano-catolică actuală.