Zi: 31 ianuarie 2008

Procopius de Cezareea, Istoria secretă, apărută în ed. Scriptores Byzantini, vol. VIII, ediţie critică, cu introducere şi traducere de H. Mihăescu, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1972, 263 p.

Avem de-a face cu textul grec pe o pagină şi cu traducerea românească pe pagina de vizavi. /

Cf. Introducerii domnului Mihăescu, cartea a fost terminată în anul 555 d. Hr. şi finisată în taină de către autorul ei până în 558. Procopie avea pe atunci aproximativ 58 de ani. Ideea principală e că această carte istorică este o materie de underground, pentru că prezintă dedesubturi – aşa spune autorul ei – ale oamenilor timpului său. Însă, în fapt, Procopie a falsificat istoria reală din timpul domniei Sfântului Justinian cel Mare în această carte, pe care a publicat-o după moartea marelui Sfânt şi împărat romeu.

Nu prefer pe „bizantin” pentru că e un nume peiorativ, la fel ca şi sintagmele: „Părinţi greci” şi „Părinţi latini”. Bizanţ era numele localităţii Constantinopol, astăzi Istanbul, pe când oamenii de aici erau păgâni. Teologii romano-catolici având aversiune proeminentă faţă de teologii ortodocşi i-au numit pe ortodocşii din Imperiul Roman de Răsărit: bizantini, ca să spună că sunt nişte păgâni.

La fel, catalogările de latini şi greci pentru Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti din Răsărit şi Apus sunt neconforme cu realitatea. Au lăsat opere în greacă, latină, siriacă, arabă etc. dar erau din etnii diferite.

Textul cărţii:

Spune autorul: „povestea mea se sprijină pe destule dovezi care înduplecă”, p. 25./ Motivul pentru care a scris cartea în cele din urmă: „să arăt stăpânitorilor nevrednici din timpuriile viitoare că nu vor putea scăpa de pedeapsa ispăşirii fărădelegilor săvârşite, după cum au păţit-o oamenii aceştia”, p. 25, despre care el va vorbi.

Deci se credea un restaurator al adevărului istoric, un fel de securist al secolului al 6-lea, care scoate dosarele securităţii imperiului la lumină, pe care el le făcuse în taină timp de mai mulţi ani şi le propune drept adevărul absolut al unei perioade istorice, după ce regimul pe care îl falsifică la nivel istoric se năruise. Adică avem o analogie perfectă cu vremea noastră, când privim dosarele Securităţii comuniste drept realitate de netăgăduit, când acolo sunt minciuni şi adevăruri la un loc, pe care nu le mai poate proba şi dezlega nimeni.

„patima istovitoare a dragostei”, p. 41/ În p. 45 se atestă dreptul de azil în Biserici. Un anume Fotie, care era căutat de împărăteasa Teodora e scăpat de Sfântul Proroc Zaharia care i-a apărut în vis, p. 45. Teodora era soţia Sfântului Justinian cel Mare, p. 47./

Sfântul Justinian se îmbolnăveşte de ciumă, p. 47./ Autorul spune că sub palatul Sfântului Justinian era o locuinţă subpământeană „asemenea iadului”, p. 47, unde erau aruncaţi cei care se împotriveau stăpânirii imperiale, p. 47/ Beezes e aruncat de împărăteasa Teodora în această închisoare şi e scos după 2 ani şi 4 luni de zile de acolo, p. 49. Când Beezes [Bou,zh|] a ieşit din închisoare: „Părea tuturora ca un ieşit din mormânt. I s-a întâmplat să rămână aproape orb pentru totdeauna; de altfel omul a ieşit de acolo cu trupul măcinat de boală şi de bicisnic„, p. 44.

Generalul Belizarie e catalogat de autorul nostru, care nu-şi poate ascunde deloc ranchiuna, un om „cu gândul la grijile vieţii, [care] se dovedea cu totul lipsit de bărbăţie”, p. 51./În p. 57, soţia Sfântului Justinian, apare în descrierea sa, ca fiind o femeie foarte vicleană. Acest lucru îl repetă şi în alte părţi ale cărţii.

Conducătorului Ioan, care îl închisese pe Iustin, i-a apărut în vis ” o fiinţă cu o înfăţişare în toată măreţia şi mai puternică decât omul. Acesta l-a îndemnat să scoată din închisoare bărbatul închis întâmplător în ziua aceea”, p. 63. Ioan uită visul iar a doua noapte i se întâmplă la fel, p. 63. A treia oară l-a ameninţat cu nenorocirile cele mai grave, dacă „nu ascultă de poruncă”, p. 63-65. Acest Iustin, pe care un Înger sau un Sfânt, l-a scos din închisoare în mod minunat va fi viitorul împărat al Constantinopolului, p. 65.

Însă autorul spune că Iustin nu ştia carte, p. 65, iar soţia sa, Lupicina, era o fostă sclavă barbară, p. 65./

Ce spune autorul despre Sfântul Justinian cel Mare? : „Aluneca, cu cea mai mare uşurinţă, spre omoruri nedrepte şi răpirea averilor străine şi credea că este un lucru de nimica să piardă mii şi mii de oameni”, p. 67./ Îl calomniază că nu păstra datinile şi îl caracterizează drept „o năpastă căzută din cer pentru neamul întreg, [căci] el semăna pretutindeni numai morminte”, p. 67./

Acuzele la adresa Sfântului Justinian continuă: omora fără temei, sărăcea pe oameni, p. 67. La 10 zile după suirea sa pe tronul imperial îl omoară pe Amantius, şeful famenilor palatului, pentru că îl acuzase pe patriarhul Ioan al Constantinopolului de ceva anume, p. 67./ În n. 26, p. 67, găsim că acest Amantius nu era decât un monofizit care se opusese urcării pe tron a Sfântului Justinian./

Descrie cele două facţiuni/partide/grupări ale cetăţii imperiale: a albaştrilor şi a verzilor, p. 69./ Sfântul Justinian aproba partida albaştrilor, p. 69./ Autorul îl acuză că a sărăcit imperiul, p. 69./ Şi verzii făceau rele şi erau pedepsiţi, p. 69. / Însă autorul spune pe drept, cum că: „de obicei oamenii nedreptăţiţi sunt împinşi la lucruri necugetate”, p. 69/