Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Lună: februarie 2008 Page 1 of 26

Trăim într-un veac… cu multă credinţă

precum-aduna-albina-mierea.jpg

Nu pot fi sceptic atunci când văd că fiecare crede în ceva. Nu contează dacă crede sau nu bine în prima fază a discuţiei noastre, ci contează că se crede. Ba se crede şi atunci când nu se crede în nimic. Sau când se stipulează faptul că nu e bine să crezi pentru că credinţa sau Biserica te-ar…manipula.

Oamenii îşi pun credinţa în lucru sau se lasă duşi, purtaţi de credinţa lor. Cei care cred că suntem pe cale de pieire, care văd transfigurarea lumii ca un sfârşit iminent sunt în credinţa fricii. Cei care nu aşteaptă nimic ci se bucură de clipă trăiesc în credinţa că totul se consumă şi e păcat, zic ei, ca această scurtă viaţă, după care nu mai vine nimic să fie trăită…fără adrenalină. De la credinţa fricii, deci, la o suprapotenţare a emoţiei, a credinţei în emoţii puternice.

Cel care va da mâine o floare, un buchet sau un cadou de 1 martie sărbătoreşte credinţa în iubire sau credinţa în respectul faţă de cineva, dacă nu are o credinţă ca legătură cu Dumnezeu, adică e fără credinţă. Cel care se va îmbăta astăzi noapte sau mâine, pentru că aşa procedează des, crede că trebuie să ne încredem în lipsa uzului raţiunii. Da, cea mai răspândită formă de credinţă e forma inconştientă sau forma de credinţă plină de accese extremiste. Unii nu ştiu că ei cred dar cred iar alţii vor să creadă prea mult în ceva, în ceva rupt de întreg, în care întregul nu contează.

Poţi să auzi: Cred că voi avea o familie fericită şi un trai bun./ Cred că voi lua la examen./ Cred că acest sos picant e mai bun decât celălalt./ Cred că am să mor dacă mai dau ochii cu el./ Cred că e o femeie perversă şi atâta tot./ Cred că s-a întors acasă./ Eu nu cred în nimic./ Nu cred în Dumnezeu pentru că nu m-a ajutat când mi-a fost greu./ Credinţa e pentru proşti…

Când se infirmă credinţa în Dumnezeu întotdeauna există încrederea în ceva sau în sine. Ea spune: Sunt o femeie puternică, care mă încred în puterile mele şi cred că am să reuşesc… Însă această credinţă nu are nicio precizare. Nu ştii dacă credinţa stă în cap, în inimă sau în picioare, în acţiunile ei sau într-un complex de împrejurări. Nu se întreabă dacă pentru credinţă îţi trebuie ceva anume. Sau nu se întreabă: cine a inventat credinţa sau ne-a dat posibilitatea să credem?

Cum să negi credinţa dacă ţi se pare un fapt care nu există? De ce să negi ceea ce nu există? Cel care nu ştie că crede dar crede are deschidere pentru observaţii, pentru orientare din partea altora. Cel care nu crede pentru că are o anume luptă cu Dumnezeu sau Biserica, nu contează care Dumnezeu sau Biserică, nu e receptiv la mesajele religioase pentru că e captivat de credinţa în negare. Nihilismul e o formă foarte acută de credinţă în lipsa de sens sau în imprevizibil.

Dacă crezi în soartă, în noroc, în superstiţii sau într-un melanj religios, format din idei şi practici din multe religii la un loc demonstrezi prin credinţa ta că eşti deschis spre relaţie dar nu ştii care e relaţia principală, adevărată cu Dumnezeu. De aceea oferta de religios, oferta de credinţe, în faţa căreia stai fără prea mult discernământ pare pitorească în întregime sau o negi în întregime. Însă, în fuga noastră după negare, simţim că în cadrul negării şi noi suntem negaţi, şi noi devenim o negaţie.

S-ar putea să pară o droaie de sofisme toată desfăşurarea noastră de fraze pentru cineva care nu a avut îndoieli religioase, care nu s-a luptat cu Dumnezeu sau care nu a fost necredincios/ateu/indiferent religios. Pentru cineva care nu a avut dileme cuvintele noastre cred că nu au niciun sens. Însă, sunt ferm conştient de faptul, că cineva care a ieşit din întunericul multor credinţe spre credinţa şi asceza ortodoxă, ştie că apetenţa sa pentru credinţă l-a dus la dreapta credinţă. Adică falsele credinţe, gândite şi regândite, dacă îţi pui serios problema adevărului în cadrul lor te conduc la adevărul lui Dumnezeu tocmai pentru că nu te satisfac deplin.

Credinţa inconştientă, care te face să nu te lupţi cu preoţii Bisericii, cu datinile, cu obiceiurile noastre ortodoxe te duce la credinţă, dacă cineva te luminează asupra sensului real al vieţii omului credincios. Însă e bine să crezi în ceva, în orice, decât să nu crezi în nimic. Sau e bine să nu crezi în nimic, şi numai în tine, decât să te sinucizi. E bine să faci păcatul cel mai mic, dacă tot eşti nebun după păcate, decât să-l faci pe cel mai devastator pentru viaţa ta. În logica convertirii contează receptivitatea la relaţia cu Dumnezeu şi nu atâta cunoştinţele sau cât eşti de informat în multe domenii.

Fondul bun al sufletului, necontaminarea ta cu multe fărădelegi tocmai acestea constituie baza potenţialei simţiri a lui Dumnezeu în viaţa ta. Dacă elogiezi frumosul, dacă vrei ordine, dacă vrei iubire, dacă vrei corectitudine şi încă nu crezi…atunci eşti pe calea spre credinţă. Tocmai de aceea cred că trăim într-un veac cu multe credinţe puternice. Dacă credem în ştiinţă şi tehnologie sau în prosperitate cred că e foarte uşor să credem în atotprezenţa şi iradierea plină de dragoste a lui Dumnezeu în viaţa noastră. De ce?

Pentru că avem nevoie de maşină, de computer, de telefon, dar avem nevoie şi de liniştea şi împăcarea interioară pentru a le folosi. Dacă trepidăm, dacă nu avem poftă de mâncare, dacă totul ne displace, credinţa în tehnologie şi tastele care-ţi stau în faţă nu te ajută cu nimic. Credem în tehnologie pentru că vrem informaţie, vrem comunicare, vrem noul continuu, vrem să trăim viaţa din plin. Şi sunt lucruri bune toate la un loc! Însă, ca să vrem şi să avem toate astea şi să ne simţim împliniţi trebuie să avem dreaptă credinţă în Dumnezeu.

Ca să ai o bună căsnicie trebuie să ai fidelitate şi multe…detalii. Trebuie să ştii că pe soţia ta, spre exemplu, o cheamă Elena, trebuie să nu uiţi câţi ani are, să nu uiţi care sunt prietenele ei, când împlineşte mama ei încă un an de viaţă, ce îi place şi ce nu îi place…Trebuie să ştii detalii, o mie de detalii. Dacă ai uitat un detaliu e grav. Dacă nu te-ai comportat cum trebuia iarăşi e grav. Trebuia să fii într-un anume fel şi dacă nu a fost cum trebuia e grav rău de tot.

La fel stă şi cu credinţa în Dumnezeu! Nu poţi să crezi la întâmplare în Dumnezeu. Dumnezeu e într-un anume fel, cum ne-a spus El că este şi cum Biserica Sa adevărată, Biserica Ortodoxă, a păstrat chipul adevăratei relaţii cu Dumnezeu. Dacă păzeşti poruncile Sale şi nu mergi la Biserică nu e bine. Dacă mergi la Biserică şi nu ştii în ce crezi iarăşi nu e bine. Dacă nu simţi că El este în viaţa ta pentru că tu nu mergi cum trebuie înaintea Lui…iarăşi nu e bine, nu e bine deloc.

Trebuie să crezi numai într-un anume fel. Dacă crezi în toate felurile eşti infidel. Dacă crezi şi în dogme ortodoxe şi în alte eretice e ca şi când te-ai culca cu alte femei pe lângă soţia ta. Şi dacă trebuie să crezi şi să iubeşti într-un anume fel atunci vei simţi în acelaşi fel că Dumnezeu crede şi El în tine şi te ajută să îţi trăieşti credinţa în El cu inimă din ce în ce mai luminată, mai înţeleaptă, mai iubitoare. La fel şi cu soţia: dacă o iubeşti şi crezi în ea, ea te va învăţa ce înseamnă să fii iubit şi să fii investit cu multă încredere.

Concluzia noastră e aceea că: cel mai uşor lucru e să crezi în Dumnezeu, pentru că a crede în Dumnezeu înseamnă a te regăsi pe tine însuţi. Întâlnirea ta cu Dumnezeu sau a lui Dumnezeu cu tine înseamnă dezvrăjire de multele credinţe. E o clipă, una singură de demarcaţie, de depărtare a ta de trecut, pentru că harul lui Dumnezeu te-a atins întru conştienţă şi întru simţirea ta. Când ai simţit viaţa lui Dumnezeu venind în tine, prin această consimţire cu ea, atunci, deodată, ai simţit că totul păleşte, că învii din morţi şi că prima clipă a vieţii tale e acum, e asta pe care o trăieşti.

Trăim într-un veac în care graniţele între credinţă şi necredinţă se trec uşor, după cum intri pe uşă dintr-o cameră în alta. Însă, aşa cum poţi intra pe uşă, în cameră, de o mie de ori, fără să fii conştient de nevoile tale reale, de ceea ce simţi şi vrei tu, tot la fel, poţi să ratezi de mii de ori uşa credinţei pentru că nu vrei să ai nimic consistent în viaţa ta, nimic durabil, veşnic. Trebuie să ai de-a face cu un om, cu mai mulţi oameni, cu o situaţie specială, din înrâurirea Bisericii lui Hristos, pentru ca atunci când intri pe uşă să fii conştient că intri. Şi când intri rămâi acolo, eşti altul, pentru că toate cele vechi, iată!, s-au făcut noi în viaţa ta.

Pr. Dorin Picioruş.

Discriminaţii care discriminează

ochi-de-barca.jpg

Dacă nouă nu ne place Dumnezeu, nimeni nu trebuie să vorbească despre El! Dacă nouă nu ne plac icoanele în şcoli, trebuie să le dăm afară! Dacă nouă nu ne convine creaţionismul, ci numai evoluţionismul, înseamnă că numai evoluţionism trebuie să studiem!

Dacă nouă nu ne plac misticii şi îi considerăm nebuni, atunci nebuni trebuie să-i considere toată lumea şi să facă ani grei de închisoare pentru nimic!

Dacă pe noi ne enervează însemnele şi veşmintele religioase şi ne plac numai accesoriile extravagante sau sataniste sau vestimentaţia deşănţată, atunci să dispară din faţa ochilor noştri tot ceea ce ne enervează şi mai ales tot ce e ortodox, pentru că asta ne enervează cel mai tare!

Aşa sună în urechile conştiinţei oricărui ortodox apelul la libertatea de conştiinţă pe care tot felul de reprezentanţi ai societăţii civile îl fac: dacă ne enervaţi, trecem peste voi cu buldozerul aşa-ziselor drepturi individuale, pe care tot noi le inventăm.

Voi nu aveţi dreptul să existaţi şi să vă manifestaţi conform conştiinţei voastre, pentru că Inchiziţia a ars oameni pe rug în evul mediu şi voi toţi vă identificaţi cu Inchiziţia şi vă faceţi vinovaţi de crimele ei.

Ce avem noi, ortodocşii, cu Inchiziţia, nu ştiu, dar ştiu că a devenit o adevărată fantomă care bântuie multe minţi de atei şi pe care ne-o flutură triumfători de câte ori vrem să spunem ceva, să ne argumentăm poziţia.

Apărătorii unor drepturi pe care nimeni nu le încalcă pun pe seama teologiei şi a gândirii ortodoxe tot felul de interpretări care le aparţin în exclusivitate, fără să aibă vreun sfert de secundă timp să asculte o argumentare  care se întemeiază pe milenii de viaţă şi de cugetare creştină.

Ei ne definesc după cum îi taie capul, şi tot ei ne amendează cu legi europene (mai mult sau mai puţin) care nu sunt aplicabile automat spaţiului ortodox, întrucât nu au fost elaborate pentru un asemenea perimetru spiritual.

Drepturile noastre sunt călcate în picioare pentru a se respecta drepturile… celor care nu le cer, dar în numele cărora luptă şi militează cu fermitate organizaţii fantomatice, ieşite din neant, care însă câştigă proces după proces împotriva Ortodoxiei.

Avem dreptul să nu ne închinăm la icoane în şcoli, dar nu şi dreptul să ne închinăm. Avem dreptul să învăţăm despre evoluţionism, dar nu şi dreptul să nu învăţăm despre evoluţionism, dacă nu vrem. Avem dreptul să legăm pe cineva, pentru a-l împiedica să-şi facă singur rău, dar nu şi dreptul de a face exact acelaşi gest din motive religioase.

Foarte recent, la un jurnal de ştiri, a fost prezentat un copil bolnav de SIDA care trăia într-un spital legat fedeleş de medici, pentru că altfel se lovea întruna.

Aveau dreptul să-l lege, pentru că era bolnav cu trupul, dar un demonizat care se manifestă cu mult mai rău, nu poate fi legat şi tratat cu mijloace duhovniceşti – mai ales dacă el asta cere şi preferă şi merge de unul singur la Mănăstire în acest scop – , pentru că ne pasc ani mulţi de puşcărie şi oprobriul public.

Dacă drepturile nu sunt drepturi în mod egal pentru toată lumea, dacă nu se măsoară cu aceeaşi măsură, atunci nu se pot numi drepturi civile, ci dictatura unui singur punct de vedere, care devine cu adevărat discriminatoriu faţă de cei care nu-l pot împărtăşi.

Libertatea de gândire şi de opţiune, dacă se respectă numai într-un singur sens, în sensul în care este pe placul ideologiei postmoderne, nu se mai numeşte atunci libertate, ci cu adevărat o inchiziţie ipocrită, care practică tocmai ceea ce afirmă că detestă.

Psa. Gianina

Râsul culturii generale

culori-in-asfalt.jpg

Să luăm ca paradigmă râsul lui Mircea Badea de aseară, unde, în emisiunea de după ora 23, neştiind ce înseamnă stavropighie a presupus că e un subiect comic. Însă a presupus că e un subiect comic nu numai pentru că nu cunoştea înţelesul semantic al cuvântului, ci pentru că i se pare că limbajul bisericesc, special, nu are niciun rost. De ce? Pentru că teologia e pentru el o floare la ureche, în comparaţie, probabil, cu faptul de a face o emisiune ca a sa. Dacă la emisiunea în direct îţi dai cu părerea despre orice, ai umori şi distrezi lumea…probabil aşa ar trebui să stea treaba şi cu limbajul teologic: să fie un hocus-pocus umoristic.

Să nu se înţeleagă că el e marele şi singurul vinovat de neştiinţă teologică sau de fobii teologice! Am dat exemplul său pentru că e recent şi este sugestiv. Gesturi identice cu ale sale trăim aproape zilnic, de parcă cineva le trage la xerox şi le implantează în capul tuturora. Cu alte cuvinte: de ce îţi vine să râzi de lucruri care te depăşesc? Şi dacă te depăşesc şi eşti un ignorant în speţa ca atare, de ce crezi că trebuie să bagatelizezi subiectul, dacă te depăşeşte?

Complexul de inferioritate pe care îl trăieşti ca posesor de cultură generală, alături de probleme nerezolvate între tine şi Dumnezeu, între tine şi viaţă, între tine şi tot ce există nasc râsul ieftin, batjocura la adresa realităţilor teologice, blasfemia cea mai jegoasă şi de nesuportat. Trivialul blasfemiei este însă un mod de disculpare care te acuză. Pe măsură ce vrei să convingi cu tot dinadinsul că eşti redus, că eşti submediocru în domeniul înţelegerii realităţii pe atât devii impozant în sfera imprecaţiei. Drăcuitul ca la uşa cortului, înjurăturile pe teme religioase şi blasfemiile oţioase sunt moduri de autocaracterizare. Ele arată gradul tău de decadenţă exhibat cu multă lejeritate. Adică nu numai că eşti mitocan dar vrei să te şi lauzi cu asta, vrei ca să ştie toată lumea, vrei să fii perceput ca o căzătură de către toţi.

În concluzie râzi de ceea ce nu eşti când râzi de ceea ce nu cunoşti. A nu şti ceva nu e o ruşine, ci e o normalitate pentru fiinţa umană, pentru că neştiinţa noastră merge paralel cu ştiinţa nu numai în lumea de acum, ci şi în viaţa viitoare, în veşnicie. Sunt miliarde de miliarde de lucruri de cunoscut. Cunoaşterea e nesfârşită. Noi suntem creaţi de Dumnezeu cu o posibilitate nesfârşită de cunoaştere. A-ţi mărturisi neştiinţa în faţa a ceea ce trebuie să ştim şi vom şti e un act de cea mai mare normalitate şi înţelepciune. Însă a râde de ceea ce nu cunoşti, pe premisa că anumite lucruri sunt o prostie ca să le cunoşti, arată că ai rămas la faza cunoaşterii preferenţiale, la faza îmi place numai îngheţata dar nu prefer ciorba.

Cultura generală îţi oferă răspunsuri generale. Acesta e un copac, noi suntem oameni, de aici se dă drumul la computer, trebuie să faci bani ca să ai ce mânca, omul moare, inima e în partea stângă…sunt cunoştinţe iniţiale. Dacă ţi se pare o aiureală compoziţia internă a copacului, cum arată inima pe dinăuntru, ce înseamnă moarte, din ce e compus computerul şi cum a rezultat şi, la primul cuvânt, noţiune, termen pe care nu îl cunoşti râzi ca proasta în târg, nu sunt de vină termenii specializaţi şi nici cei care au cultură specială, ci e de vină cel care a rămas la baza muntelui cunoaşterii sau care nu vrea deloc să asculte, să înveţe de la cei care cunosc o ştiinţă, o realitate anume.

De aceea, militantismul pentru maimuţa lui Darwin în şcoli în defavoarea creării omului de către Dumnezeu, frica de oamenii specializaţi pentru că nu ştim noi, marele public, ceea ce spun, luarea în râs a ceea ce ne depăşeşte sunt atitudini ale unor oameni cu idei puţine şi fără perspective reale în cunoaştere. Exclusivismul nu este o atitudine ştiinţifică sau de caracter după cum nespecializarea nu produce discernământ. Dacă democraticii care cer ştiinţă fără credinţă şi militează pentru libertatea de alegere ar fi lipsiţi de idei preconcepute nu ar dogmatiza drept adevăr ultim o teorie ştiinţifică, atâta timp cât adevărul ştiinţei este adevărul cercetării continue. Dar, pentru că miza nu e ştiinţifică şi Darwin în şcoli nu e un slogan specializat, ci vine din frământări ale culturii generale, de aceea exclude orice altă posibilitate de înţelegere a realităţii, ştiinţa fiind văzută ca o dictatură a conştiinţelor şi nu ca fundamentul a ceea ce le eliberează de neştiinţă.

Ştim că nu poţi să râzi înţelept dacă nu eşti înţelept. Ar fi o cerere prea mare, eronată de altfel, din partea noastră. Însă poţi să te abţii democratic să răzi din şi prin neştiinţa proprie. Într-o cultură democratică, unde ar trebuie să fim atenţi să nu lezăm pe alţii, din spirit de excludere, nici fizic şi nici moral, râsul tâmp trebuie descurajat pentru a cultiva deschiderea spre dialog şi spre munca de cercetare. Unde nu ştii întrebi. Când vrei să cunoşti ceva faci studii, cercetezi, devii audiantul celor care au studiat problema, care s-au specializat în ea.

Dacă pentru a câştiga un proces am învăţat să ne luăm un avocat bun, tot la fel, dacă avem nevoie de fluenţa vorbirii, de vestimentaţie conformă cu slujba noastră, de decorarea casei, de înţelegere a unor probleme teologice sau de scanarea stării noastre de sănătate, trebuie să mergem la cei care sunt în măsură să ne dezlege enigmele sau să ne ajute în mod real. Ca să fim proprii unui dialog trebuie să fim proprii tematicii dialogului. Dacă suntem în afara discuţiei, a intra ca musca în lapte înseamnă a ne include acolo unde nu ne e locul şi unde nu ne putem simţi confortabil.

Dragă Mircea Badea, stavropighiile patriarhale în Biserica Ortodoxă Română sunt Mănăstirile care se înfiinţează şi se conduc direct de către patriarhul României şi de către administraţia patriarhală. Cuvântul stavropighie e un cuvânt compus, vine din limba greacă şi înseamnă, într-o traducere foarte liberă: locul unde s-a pus crucea de către patriarh, ca unul care a zidit şi sfinţit Biserica Mănăstirii respective. Deci, după cum observi, nu e nimic de râs ci doar de…învăţat.

Pr. Dorin Picioruş.

Sf. Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti, Imnul 1 [podcast]

Primul dintre cele 58 de Imne simeoniene.

12-martie-sf-simeon_noul_teolog.jpg

Download this episode (17 min)

Pr. Dorin.

Cum nu se poate mai bine

munte.jpg

Expresiile cu nu în compoziţie nu trebuie să fie neapărat negative. S-a întâmplat cum nu se putea mai bine înseamnă că s-au întâmplat lucrurile foarte bine. Dacă luăm pe nu din expresie şi rezultă: cum se poate mai bine se observă că expresia nu mai are termen de comparaţie. Nu era indicatorul comparaţiei. Înţelesul lui cum nu se poate mai bine indică eventualitatea faptului că lucrurile puteau fi extrem de negative. Dar acum, în situaţia lui cum nu se poate mai bine avem pozitivitatea maximă, în faţa căreia răul extrem la nivel personal apare ca minusul extrem pentru mine.

Se petrec lucruri aşteptate şi altele neaşteptate. Cele neaşteptate, care au funcţie negativă, îţi arată până unde se poate suporta ceva. Cele cu funcţie pozitivă în viaţa noastră, dimpotrivă, ne arată că ne găsim maxima împlinire în acest neaşteptat, deşi credeam că nu suntem în stare de el. Neaşteptatul, astfel, nu aduce neapărat răul. Schimbarea de idee poate produce deraieri sau poate aduce descoperirea unei noi dimensiuni în fiinţa noastră.

Dar ceea ce pare bine pentru unul pentru altul poate fi o eroare. Eroarea de receptare se pune cel mai adesea pe seama relaţionării defectuoase. Comunici prost înţelegi puţin. Dacă comunici esenţial atunci comunici prin înţelegeri şi nu prin fraze. Ce fel de înţelegeri comunicăm însă şi cum sunt receptate ele? Ca să receptezi ceva anume trebuie să ai experienţe asemănătoare cu comunicatorul experienţelor. Însă, dacă noi avem experienţe unice, cum ne înţelegem universalul din experienţele noastre unice?

Deopotrivă ajungem să înţelegem că experienţele noastre sunt unice şi comune în acelaşi timp. Tu iubeşti, tu suferi, tu eşti bolnav…Şi eu sunt la fel. Însă intensitatea experienţelor noastre, ceea ce înţelegem prin ele diferă de la o persoană la alta, pe de o parte iar pe de altă parte există anumite cute ale experienţelor noastre care ne leagă. Unele ne despart, altele ne leagă. Dar şi ceea ce ne desparte poate să ne lege tocmai pentru că observăm că ceea ce ne desparte, unicatul, ne atrage şi reprezintă o atracţie reală pentru noi.

Rolul particularităţii experienţelor noastre e acela de a ne face să ne deschidem multitudinilor de experienţe personale. Ne putem deschide altor experienţe personale, altor moduri de a vedea lucrurile pentru că experienţa personală ne-a făcut să vedem necesitatea împărtăşirii de experienţe personale. Noi nu ne ajungem nouă înşine şi în acelaşi timp noi avem nevoie de confirmări ale înţelegerilor noastre. Experienţa vieţii noastre ne face să vedem că nu se poate fără alţii şi nu se poate fără reconfirmări multiple. Ale cui? Ale experienţelor noastre.

Cum nu se poate mai bine înseamnă cum trebuia să fie. Şi cum trebuia să fie? Cum am simţit că trebuia să fie, cum mă aşteptam să fie.

Pr. Dorin.

„Corul robilor”, de Verdi, sau cât de frumos cântă dorul de libertate

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4BZSqtqr8Qk]

Psa. Gianina.

Frica bucuriei

multicolor.jpg

Bucuria înspăimântă! Bucuria mare te copleşeşte, nu numai în sensul că te lasă fără grai, dar te poate şi ucide. Dacă privim viaţa noastră, această unire dumnezeiască a sufletului cu trupul nostru ne minunăm cât de fragilă şi de tare este în acelaşi timp. Un guturai sau o măsea cariată, fibrilaţiile inimii sau spargerea unei artere la cap te fac să vezi că viaţa este un chin teribil în viaţă, în cadrul ei. Că boala e o viaţă în viaţă care te ţine pe loc, care te face impracticabil.

Frica vine din aceea că eşti prea fragil pe lângă atacatorii tăi, prea singur pe lângă bolile ce te pot doborî, prea expus pe lângă potenţialii tăi duşmani. Eşti singur cu tine când te îmbolnăveşti, eşti paralizat de frică când eşti constrâns cu moartea, eşti singur cu tine…şi totuşi poţi fi foarte calm în adâncul tău, adică bucuros. O frică te înconvoaie şi în acelaşi timp, din străfundurile tale o bucurie te sperie. Cum pot trăi o frică amestecată cu bucurie, şi această amestecare să nu fie nicidecum o amestecare a lor? Căci percep frica, îmi percep singurătatea, îmi percep finitudinea, dar, în acelaşi timp ceva, o bucurie nespusă gâlgâie din mine în faţa pericolului, a morţii, a necazului şi nu mă simt singur, deşi sunt singur.

Cine poate să nege această stare interioară dacă o trăieşte? Ai putea să negi ceea ce te umple de stabilitate? Nu prea cred. Pentru că lipsa de stabilitate, o oarecare idee care ţi-ar sugera că stabilitatea îţi este atacată naşte frica. Frica de a nu rămâne singur, frica de a nu rămâne fără serviciu, fără bani, fără casă, fără familie, fără rude, fără prieteni…Frica de a nu fi gol. Te temi de ceva tocmai pentru că ştii că lipsa acelui ceva naşte dizarmonie în tine, naşte conflict, naşte nelinişte.

Însă cum de am în mine bucurie când mă trec fiorii? Cum de pot să fiu tare când eu sunt slab? Cum pot să fiu bucuros când mie mi-e frică? De aici încolo începe teologia harului. Ca să existe în mine acea bucurie trebuie să am o relaţie cu Cineva, Care are în Sine, din veci, bucuria ca relaţie între persoane. Ca să ştiu ce e bucuria aceasta, care, în faţa morţii râde, în faţa pericolului îngrozeşte pe potenţialul neprieten/criminal, fără însă a depărta de la mine orizontul pericolului, trebuie să existe ceva, care vine în tine, de deasupra ta, din afara lumii şi acel ceva se numeşte: har.

Dacă acestui har îi spui bucurie nu greşeşti cu nimic, pentru că harul produce şi bucurie în om cât şi cutremurare sfântă. De ce să vină la mine harul? Cum vine şi de ce vine? Şi dacă vine şi îmi dă să trăiesc bucurie în faţa fricii, dacă învinge bucuria lui frica, înseamnă că îmi dă o stabilitate dinamică, o stabilitate care îmi dă curaj şi mă pune să ripostez duhovniceşte şi nu cu sânge, în faţa pericolului. Pericolul îmi dă frică, slăbiciune. Harul lui Dumnezeu îmi dă tărie, adică bucurie, curaj, cutezanţă duhovnicească.

Şi de ce totuşi vine harul în noi? De ce vine la mine şi îmi face un aşa de nespus bine tot timpul, dar, mai ales, când cade casa pe mine de durere şi de nevoie? Pentru că harul este iradierea Celui cu care eu am o relaţie de când prezenţa Sa în mine m-a convertit. M-a convertit pentru că m-a convins. Dumnezeu m-a convins că există pentru că a intrat în viaţa mea şi a intrat ca bucurie imensă şi certitudine, ca foc ce dogoreşte în mădularele mele, ca râvnă dumnezeiască, ca cutezare spre Sine.

Harul vine la mine, curge în mine, se revarsă în mine, mă umple pentru că este iradierea Dumnezeului Celui Viu. Dacă Dumnezeu nu mă poate umple de bucurie şi de tărie, de sfinţenie înseamnă că e un Dumnezeu mort, că nu există. Dacă El e viu trebuie să Se arate ca viu în faţa mea. Dacă El e viu trebuie să intre în viaţa mea ca un Domn şi Stăpân al vieţii mele şi al tuturor existenţelor. Dacă e Dumnezeu trebuie să fie al tuturor. Dacă e Dumnezeu trebuie să aibă o soluţie la viaţa tuturora. Nu numai pentru mine trebuie să facă asemenea minuni de milostivire ci cu toţi oamenii, pentru că la toţi le e frică şi toţi au nevoie de tărie.

Şi dacă simt că harul lui Dumnezeu mă întăreşte atunci simt că Dumnezeu există, cum dacă ating două fire pline cu energie electrică simt din destul că trece prin ele o forţă care dă cu mine de pământ. Dacă Dumnezeu e viu trebuie să audă rugăciunea mea. Dacă Dumnezeu e viu trebuie să vadă strigarea mea. Dacă El e în viaţa mea atunci El priveşte tot timpul spre mine şi mă ajută tot timpul, fără ca prin asta să fie numai Dumnezeul meu ci al tuturora. Şi El e Dumnezeul care ne ţine pe toţi, deşi nu toţi simt că Cineva îi ţine în viaţă.

Te bucuri de viaţă. Te bucuri după cum crezi şi ştii să faci asta. Însă prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră e atât de evidentă încât singurătatea şi grija noastră nu sunt mai profunde ca bucuria şi certitudinea prezenţei Lui în viaţa noastră. De ce nu sunt mai profunde? Pentru că bucuria lui Dumnezeu ţâşneşte din adâncimile fiinţei noastre la suprafaţă şi când găseşte grija în noi o calmează fără să o elimine. Harul iese ca uleiul la suprafaţa apei din pahar: e şi apă şi ulei, dar uleiul ne dă stabilitatea şi nu apa! Apa e frică.

Mi-e frică când nu simt bucuria Lui. Mi-e frică când devin întuneric. Când nu mai sunt transparent pentru harul lui Dumnezeu, când nu mai stau în smerenie cu Dumnezeu de vorbă, mă fac opac, mă închid ca un cufăr, sunt o floare care adoarme în ea însăşi, care se pietrifică…şi totul pare rece. Tot ce e în jur e rece. De aceea se spune că ai o percepţie pesimistă asupra vieţii, pentru că nu mai vezi la orizonturi bucuria ci eşti un piedestal rece într-o catedrală rece, cum ţi se pare lumea.

Însă frica cutremurătoare şi plină de bucurie în acelaşi timp, înfricoşarea bucuroasă e o realitate mare, imensă, şi e paradoxală doar exprimarea ei lexicală. Ea nu e paradoxală, ci doar este. Ea este pur şi simplu. Pe ea o trăieşti pentru că se petrece în tine. Pe ea o simţi dacă harul lui Dumnezeu se revarsă în tine. De unde aş fi putut să ştiu o realitate şi să mă bucur de ea, dacă nu ar exista şi dacă nu o cunosc? Cum să mă bucur de bucurii care nu mi-au ajuns la inimă? Însă, pentru că noi credem că bucuria nu are nimic de-a face cu frica sau că frica nu poate fi în preajma sau în înfrăţire cu bucuria, tocmai de aceea ni se pare că sunt două realităţi paralele, fără contiguitate, fără puncte de contact.

Însă, la prima vedere, nici fierul şi nici focul nu par prietene. Nici inima păcătosului nu pare prietenă cu harul, ci luptătoare împotriva voii lui Dumnezeu. Însă, focul topeşte fierul, îl face ceva care părea că nu se poate, după cum şi inima păcătosului de ieri, care părea tare, muşcătoare, veninoasă, hlizindă…acum e, a devenit smerită, blândă, maleabilă. Păreau de nepus la un loc. Păreau…

Experienţa directă nu cunoaşte contrarii pentru că ea este un fapt în sine. Contrariile apar la nivelul înţelegerii experienţei. De aceea, întrebarea: Cum a putut să trăiască el asemenea suferinţe în închisoare? Sau cum s-a lăsat Adela maltratată de soţul ei într-o asemenea măsură? sunt neînţelegeri pentru cel care e în afara cercului experienţei directe şi nu pentru cel care e în cauză. Cel care a fost în fapt, care a suferit, cea care a suferit, au fost plini de realitatea ca atare. Au trăit şi frici, şi griji, şi dureri, şi bătăi…au stat pe muchie de cuţit zile şi nopţi… Pentru ei totul e clar şi e tainic în acelaşi timp. Pentru că nu ar fi putut să facă faţă durerilor, persecuţiilor, maltratărilor, dacă nu era Cineva care să întărească puterea umană.

Tu mă întrebi: Însă, de ce trebuie să existe Cineva? De ce trebuie ca acest Cineva să fie Dumnezeu? De ce îi pasă de mine? Însă te întreb şi eu: De ce trebuie să exişti tu? Ce te face să crezi că trebuia să fii? Ce te face să crezi că eşti important pentru cineva? Cine ţi-a spus că eşti cineva? Necunoscutele ontologiei umane şi ale existenţei umane sunt necunoscute neînvăţate. Ontologia umană are răspuns, este un răspuns, dacă o vezi de deasupra ei. Dacă o vezi din faţa ei ai o relaţie cu altul. Dacă o vezi de deasupra ei, prin ochii lui Dumnezeu, răspunsul omului e că el e rod al dragostei Lui şi creat cu sensul de a trăi în şi prin dragoste, adică în relaţii diverse, adânci, cu alţi oameni.

Cum de nu pot găsi argumente, semne ale Lui?, mă întreabă el. Şi eu îi răspund: Pentru că tu nu negi existenţa Lui, ci tu cauţi motive să te desparţi de relaţia pe care, naşterea ta ca om, o presupune. Naşterea ta înseamnă că depinzi de cineva. Naşterea ta înseamnă că eşti într-o relaţie cu cineva, cu mai mulţi, cu părinţii şi rudele tale, ca unii care te-au născut şi te cresc, iar toţi la un loc avem o relaţie cu Cineva care ne-a creat în istorie. Dacă negi relaţiile în cadrul cărora tu ai apărut sau negi orice relaţie de dragul independenţei tale, atunci nu ai niciun răspuns, pentru că viaţa ta este rodul relaţiei. Te baţi cu tine, te zbaţi, ţi-e frică, te simţi singur, rău, corupt…şi vezi la un moment dat că tu te lupţi cu frica de a avea comuniuni, relaţii, intimitate. Nu cu persoane te lupţi, ci cu frica de a fi în relaţie!

Dacă Dumnezeu te bântuie, dacă nu te lasă în pace prin amintirea Sa şi prin minunile Sale, deşi tu spui că El nu există, atunci problema nu este El, că El există sau nu există, ci problema e că ţie ţi-e frică să spui Tu acestui Dumnezeu. Dacă admiţi că El există, pentru că El se impune în viaţa Ta, a spune nu! lui Dumnezeu nu înseamnă a nu fi sigur de existenţa Lui ci a vrea să fii singur. Însă ce ştim noi despre existenţă, despre viaţă, dacă noi am fost născuţi şi nu noi am inventat viaţa?

Pr. Dorin.

Page 1 of 26

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno