Despre măsline ştiu că mi-au plăcut dintotdeauna. Nu cred că mai pot spune acelaşi lucru şi despre alte fructe. Portocalele şi bananele, spre exemplu, care acum îmi plac foarte mult, ţin minte că nu îmi plăceau deloc când eram copil, cu toate că erau o delicatesă rară pe atunci.

Însă măslinele au ceva neobişnuit al lor şi acest neobişnuit este culoarea lor neagră, când sunt coapte. Am stat şi m-am gândit că nu mai ştiu alte fructe negre, dimpotrivă, celelalte fructe au culori foarte îmbietoare.

Cum ne plac atât de mult măslinele, dacă sunt… negre ? Nu cred că e o întrebare fără sens. Cei care nu suportă să vadă negru, fac în acest caz abstracţie de culoarea măslinelor sau uită pur şi simplu fobia lor şi demonstrează astfel că reticenţa la negru nu este decât o prejudecată.

Mulţi oameni nu suportă culoarea negru, sunt, dacă pot spune aşa, melanofobi. Nu suportă să se îmbrace în negru sau să vadă pe alţii îmbrăcaţi în negru sau să aibă în casă obiecte de culoare neagră. Spun că îi deprimă, că le aminteşte de moarte, că îi fac să aibă o stare pesimistă.

Personal, a trebuit să îmi mai decolorez vestimentaţia, pe care o prefer neagră, de obicei, pentru că lumea din jurul meu nu se simte confortabil lângă negru. Pentru noi, negrul odihneşte mintea, face să se domolească zvăpăierea patimilor, potoleşte înălţarea cugetului, întoarce simţirea şi gândirea spre sobrietate adâncă. Este culoarea unei distincţii smerite, a unei vieţi prin care se străvede moartea dar pe care moartea nu o stăpâneşte.

Ortodocşii, clerici şi monahi mai ales, dar şi mulţi mireni, se înveşmântează în negru pentru că se îmbracă în smerenie şi în amintirea morţii. Iau acum veşmântul pocăinţei pentru ca să se îmbrace în haină de nuntă la înviere. Şi tot aşa preferă în preajma lor obiecte şi lucruri de culoare închisă, care să nu le aplece inima spre deşertăciuni.

Negrul însă nu este o absenţă, un întuneric, ci o culoare a luminii. (O lege a fizicii spune, dacă nu mă înşel, că negrul este cel care absoarbe toate culorile.) Şi la fel este şi în lumea duhovnicească, după mărturia unor Sfinţi care, în timpul vieţii, au văzut cu duhul pe alţi Sfinţi îmbrăcaţi în cel mai frumos negru cu putinţă.

Frica de negru e o superstiţie. Dacă fugim de negru, nu fugim decât de o conştiinţă vinovată. Căci îndepărtând gândul morţii de la noi, nu îndepărtăm şi moartea şi Judecata care ne aşteaptă.

Însă negrul este o culoare a vieţii, ca oricare alta. O culoare care ne predispune la interiorizare, reflecţie şi pocăinţă, e adevărat, dar aceasta nu este un lucru rău. Negrul nu e urât, cum pretind cei care preferă rozul excedentar, ci negrul poate fi şi foarte frumos. E o culoare a vieţii. Ne-o dovedesc şi măslinele, şi lalelele negre şi multe lucruri şi vietăţi cărora le stă foarte bine în negrul lor natural. Dar şi oamenii care se îngroapă în adâncirea de sine, fiindcă iubesc viaţa veşnică.

Psa. Gianina

Did you like this? Share it: