“Istoria secretă” a lui Procopius de Cezareea: un exemplu elocvent de falsificare a istoriei datorită ranchiunilor personale [2]

Procopius de Cezareea, Istoria secretă, apărută în ed. Scriptores Byzantini, vol. VIII, ediţie critică, cu introducere şi traducere de H. Mihăescu, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1972, 263 p.

Odată cu pagina 69 apar în prim-plan răzvrătiţii. Aceştia „şi-au lăsat plete…[şi] nu-şi mai tundeau părul ca ceilalţi romani [ a se vedea de aici că „bizantinii” se numeau pe ei înşişi romani şi nu „bizantini” n.n]. Nu-şi rădeau mustăţile şi barba, ci ţineau să fie cât mai păroşi, întocmai ca perşii. Îşi tăiau părul numai în partea dinaintea capului, până la tâmple, iar în partea dindărăt îl lăsau să atârne cât de lung, fără niciun temei, ca masageţii. De aceea şi noul obicei se mai numea şi <modă hunică>”, p. 69. /

Răzvrătiţii aveau haine mai presus de starea lor socială şi puteau să şi le procure prin activităţi ilegale, p. 69-71./ „Mânecile tunicilor până la cot erau înguste de tot, iar de acolo în sus, până la umeri, se lărgeau peste măsură”, p. 71. Aşa vor avea îmbrăcămintea şi lorzii englezi mai târziu./Aceşti răzvrătiţi prădau noaptea pe cei avuţi, p. 71 şi pe unii dintre cei prădaţi îi ucideau, cf. Ibidem/

În p. 71 apare precizarea că răzvrătiţii erau, o parte, din partida albaştrilor. Cealaltă parte a albaştrilor, care nu se răzvrăteau, e categoristă şi ea de către autor ca făcând parte din rândul huliganilor, p. 71./ „fărădelegea neluată în seamă se lăţeşte mereu şi nu cunoaşte margini”, p. 71./ Crimele şi vandalismul se extind şi ziua. Verzii sau mai bine zis presupuşii verzi, erau măcelăriţi cu martori, p. 73./ Autorul încearcă să demonizeze, să umbrească la culme perioada istorică a domniei Sfântului Justinian cel Mare şi de aceea accentua atrocităţi reale sau imaginare.

„Se spune că o mulţime de femei au fost silite de sclavii lor să facă ceea ce nu doreau”, p. 75. Multe femei măritate şi tinere se culcă de nevoie cu albaştrii răzvrătiţi, p. 75./

Autorul îl caracterizează pe Sfântul Justinian cel Mare drept un om mândru, care îi ajută, care e de partea răsculaţilor, p. 75./ Descrierea Sfântului Justinian de către autorul nostru: „Era de statură mijlocie, nici mare, nici prea scund, ci măsurat; nu slab, ci mai degrabă cărnos, cu faţa rotundă, bine făcut şi cu obraji îmbujoraţi, chiar după ce ajuna [postea negru, fără mâncare şi fără apă n.n.] două zile de-a rândul”, p. 79. Astfel şi atentatorul postum la memoria Sfântului Justinian, recunoaşte că împăratul Constantinopolului era un om postitor, şi, implicit, un om credincios.

Însă, ca să îşi arate răutatea faţă de el, Procopie îl aseamănă cu împăratul roman persecutor Domiţian [81-96 d. Hr.] la răutate, p. 79, ceea ce nu e adevărat. /

Şi pentru ca răutatea lui Procopie să aibă contur şi să înţelegem modul în care a falsificat profilul uman şi istoric al Sfântului Justinian, redăm tot pasajul caracteriologic pe care acesta i-l face: „Omul era răutăcios şi pornit, aş zice, un smintit nărăvaş, care nu spunea niciodată adevărul când vorbea cu cineva; ci cuvântul şi fapta erau întotdeauna urmarea unor gânduri viclene; dar lesne cădea pradă celor care voiau să-l înşele.

Stăruia în el un amestec de prostie şi de răutate…Deci împăratul acesta era un viclean, prefăcut, sucit, întunecat la minte, făţarnic, nestăpânit, totdeauna gata să-şi ascundă gândurile; vărsa lacrimi, dar nu de bucurie sau de durere, ci le potrivea după nevoile clipei în care se găsea, minţea fără încetare, nu la întâmplare…

Părăsea repede hotărârile şi jurămintele luate…Şovăielnic cu prietenii, aspru cu duşmanii, pătimaş, înflăcărat în ucideri şi de pofta de averi, certăreţ şi uşuratic peste măsură; mereu pornit la rele şi lipsit de înţelegere pentru bine, gata să pună la cale şi să facă josnicii, şi copleşit numai când auzea de faptele bune”, p. 77-81. Asta înseamnă să urăşti cu patimă, excesiv pe cineva: să minţi despre el cu neruşinare, împotriva tuturor evidenţelor. Astfel, unul dintre marii împăraţi romei şi unul din marii Sfinţi împăraţi ai Ortodoxiei apare, în ochii duşmanului său, ca un om bolnav, ca un impostor, ca un netrebnic.

Injuriile la adresa sa continuă şi în p. 81, dar m-am scârbit. După cum spune şi traducătorul român, în n. 24, p. 81 Sfântul Justinian a fost „făcut răspunzător pentru toate”./ În p. 83, Procopie se declară membru al partidei verzilor. / În p. 83, autorul spune că Sfântul Justinian „n-avea niciodată bani, dar nici nu lăsa pe careva dintre supuşii lui să aibă”./

Cf. n. 2, p. 83: „Meseria de actriţă apărea de-a dreptul compromiţătoare pentru o femeie tânără” în secolul al VI-lea creştin. Începe atacul la adresa împărătesei Teodora. Împărăteasa avea două surori, pe Comito şi Anastasia, ea fiind a doua dintre ele. Toate trei erau actriţe de circ, pentru că tatăl lor Acacius era paznic la animalele unui circ, p. 83-85./ Teodora e prezentată de către autorul nostru drept o curvă ordinară încă de foarte tânără, p. 85: „se împreuna cu haimanalele, cu o poftă vrednică de un bărbat, şi mai ales cu sclavii care îşi însoţeau stăpânii la teatru”, p. 85./ Autorul spune faptul, că la un moment dat s-a prostituat şi într-un bordel, p. 85./

Autorul caracterizează însă pe drept prostituţia drept „o îndeletnicire împotriva firii”, p. 85./Împărăteasa Teodora a ajuns încă din tinereţe „târfa care bate uliţele” pentru că ” era foarte plăcută şi glumeaţă” şi de aceea s-a făcut repede cunoscută, p. 85./

Şi acum începe tirada nestăpânită de caracterizări, împotriva împărătesei Teodora: „Femeia nu avea niciun pic de ruşine şi nimeni nu a văzut-o vreodată în încurcătură [ ştia să pună la cale planuri n.n.], ci făptuia, fără şovăială, lucrurile cele mai necinstite; era aşa făcută, încât, chiar bătută şi pălmuită, glumea şi râdea în hohote [ insinuează faptul că era sadomasochistă n.n.] , şi-şi ridica haina, dinainte sau din spate, ca să arate celor de faţă goliciunea trupului şi tot ce trebuia să rămână tăinuit şi ferit de privirile bărbaţilor [adică era şi exhibiţionistă n. n.].

De iubiţi[i ei n.n.] îşi bătea joc, lăsându-se în moleşeala dulce a dragostei şi folosind mereu meşteşuguri de unire cu bărbatul [diverse poziţii sexuale şi jocuri erotice n.n.], încât izbutea să înlănţuie pentru totdeauna sufletele [ să facă să se îndrăgostească de ea n.n.] doritoare de desfătare; însă nu se lăsa dusă de niciunul dintre ei, ci impotrivă îi subjuga pe toţi cu glume şi râsete plăcute şi prindea în mreje moi, cu seamă, pe cei mai slabi din fire [care se excită mai repede n.n.] şi mai tineri.

Nimeni n-o întrecea în pofta pentru dragoste [ în apetitul pentru a face sex n.n.], căci mergea la ospeţe cu 10 tineri deodată şi chiar mai mulţi, aflaţi în culmea puterii trupeşti şi bine înzestraţi pentru iubire şi până dimineaţă se culca cu toţi mesenii [ adică era adepta sexului în grup n.n.]; iar după ce-i istovea pe toţi, se ducea la sclavii lor, care se întâmpla să fie în număr de 30; se unea cu fiecare din ei şi tot nu se sătura de această patimă [ adică era o maniacă sexual. Autorul duce fantasticul povestirii la cote delirante, după cum se poate observa n.n.].

Odată a mers în casa unor oameni de vază şi în timpul chefului, sub ochii tuturor mesenilor, a sărit pe masă, şi-a ridicat în grabă poalele hainelor şi n-a şovăit să-şi arate nurii desfrâului. Lucra cu trei orificii [ adică vaginal, oral şi anal n.n.], dar era mâhnită şi învinuia firea că nu i-a găurit ceva mai mult, [adică] şi sânii, spre a avea la îndemână încă un meşteşug de unire cu bărbaţii.

Mereu ajungea însărcinată, dar folosea tot felul de iscusinţe [ medicamente avortive n.n.] şi izbutea să nimicească repede rodul iubirii [ nou copil din pântece n.n.]. De multe ori se dezbrăca în mijlocul teatrului, în faţa poporului întreg, şi rămânea goală, lăsându-şi doar o centură în jurul părţilor ruşinoase [ a sexului n.n.] şi pe sâni. […] Izbutea să alunge din inimile celorlalţi [care o vedeau goală n.n.] orice urmă de ruşine.

De multe ori se dezbrăca şi ieşea pe scenă în mijlocul judecătorilor, aplecându-se înainte sau scoţând în afara partea dindărăt a trupului. […] Cu atâta lipsă de sfială îşi bătea joc de trupul ei, încât părea că are mădularul ruşinii [sexul ei n.n.] în gură şi nu în locul lăsat de fire, ca la celelalte femei.

Cei care o încercau [ care se culca cu ea n.n.] vedeau numaidecât că împreunările se făceau împotriva firii [ adică dorea un sex cu perversiuni n.n.] ; iar oamenii cumsecade [adică familişti n.n.] se dădeau la o parte când o întâlneau prin târg sau se întorceau repede îndărăt ca să nu se atingă de hainele muierii şi să pară că s-au mânjit de această fărădelege.”, p. 85-87.

Deci, dacă Sfântul Justinian e descris ca un parşiv şi ca un scelerat, împărăteasa Teodora e descrisă ca o maniacă sexual ce se foloseşte abuziv de orice bărbat pe care îl întâlneşte în cale. Adică împărăteasa e descrisă ca o alta Semiramidă sau Messalină şi, dacă aţi dori să faceţi comparaţie între mărturiile istorice, falsificate sau nu, despre cele trei împărătese, veţi găsi foarte multe asemănări, ceea ce ne face să credem că Procopie a vrut să dea istoriei o prostituată abjectă din cale-afară, cum erau celelalte două împărătese păgâne.

De la caracterizările fantezist sexuale despre Teodora se trece la caracterul său: „se purta întotdeauna ca o scorpie”, alături de colegele sale de meserie, adică cu alte prostituate, şi „hrănea în sufletul ei numai pizmă şi ură”, p. 89./ O exagerare cu adevărat suprarealistă: „diavolul a mânjit toate locurile din lume cu desfrâul Teodorei”, p. 89./

Despre îndrăgostirea Sfântului Justinian de împărăteasa Teodora: „s-a îndrăgostit…cu o patimă nemaipomenită, şi a păstrat-o mai întâi ca ţiitoare [ femeie cu care trăia ilegal, fiind necăsătorit cu ea n.n.], măcar că o ridicase la treapta de patriciană [adică îi dăduse grad de nobleţe la curtea sa imperială n.n.]”, p. 89. /

Pr. Dorin.