Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 6 februarie 2008 Page 1 of 2

Activitate derutantă

apa-cu-adancuri-frumoase.jpg

Să înţelegi imediat sensurile lucrurilor dintr-o mare de date elementare e ca atunci când, gripat fiind, simţi peste tot numai mirosuri rele şi deloc mirosuri bune, iar tu vrei să scoţi din această mare de nocivitate doar aerul curat, pur. A gândi despre lucruri, despre tot felul de lucruri într-un timp foarte scurt, se transformă, în fiinţa celor care te receptează, într-un exerciţiu derutant. Cum poate să facă atâtea lucruri atât de repede? Ce eforturi face ca să poată gândi atât de multe soluţii? Te loveşti de aceste întrebări, puse sau nepuse, în fiinţa oamenilor neînvăţaţi cu rodarea continuă a minţii.

Însă gândirea nu e deloc o activitate derutantă dacă se înţelege că e un continuu de foarte mulţi ani. Mintea se specializează într-o progresie imprevizibilă, mânată de harul lui Dumnezeu, atunci când te laşi pătruns de voia Lui şi împlineşti poruncile Sale. Nici tu nu ştii cum ajungi să faci atât de multe conexiuni câte faci. Sau să vezi detaliile pe care le vezi. Însă, atunci când harul lui Dumnezeu te conduce, mintea trece, depăşeşte orice logică rudimentară, ajunge la intuiţii debusolante pentru omul comun, ca să nu mai vorbim de mintea umplută de lumina lui Dumnezeu, în vedere dumnezeiască, care e o mare de taine şi de minuni negrăite.

Ca să ai o activitate în flux continuu a minţii tale trebuie să începi din copilărie. Trebuie să înmagazinezi tot felul de cunoştinţe, de abilităţi, de munci…care par să nu aibă nicio conexiune între ele, dar, la un moment dat, totul se uneşte în fiinţa ta. Această unire inexplicabil de profundă a enorm de multe date înmagazinate de către noi reprezintă o cale de înţelegere a adâncului fără fund care suntem.

E o cale către noi, care nu ne epuizează înţelegerea personală. Dacă ne-am înţelege la modul absolut şi nu ar mai fi nicio taină, nicio necunoaştere în viaţa noastră, cu adevărat, am fi nefericiţi, pentru că nu am mai avea sens în viaţă. Intuirea sensurilor, înţelegerea lor niciodată epuizabilă, se concentrează în căutarea noastră plină de dor ca să ne împlinim la modul personal. Căutăm pe Cineva mereu, Care să ne satisfacă toate neînţelegerile, să ne umple viaţa cu fericire.

Dacă nu îl căutăm pe Dumnezeu, singura sursă de împlinire totală a vieţii noastre, căutăm motive secundare de împlinire, care ne satisfac pe moment dar apoi ne duc în unghere care ne fac să ne fie silă de noi. Ca să nu ajungem aici, experienţa ortodoxă ne propune privegherea la gândurile care intră în mintea noastră, care este o activitate perplexantă pentru cine stă în afara ei. Adică trebuie să ne privim gândurile şi sentimentele şi pornirile care intră în noi şi să judecăm dacă sunt bune sau rele, dacă sunt de la Dumnezeu sau de la demoni.

La început e un exerciţiu extrem de greu, dar, mai târziu, devine o realitate comună fiinţei noastre. Şi astfel, ajungem să răspundem la întrebarea: Cum poate să facă atâtea lucruri un om duhovnicesc, într-un atât de puţin timp? Simplu: fiind împăcat cu sine şi având experienţă îndelungată în a face conexiuni şi despărţiri între gânduri, poate să dea soluţii imediate. Cei care se încurcă în nevederea soluţiilor se încurcă în propria lor stare de orbire duhovnicească, în patimile lor. Atunci când ajungi să desparţi patimile de gândurile simple, de sensuri, gândeşti foarte uşor lucrurile.

Cum aşa?! Dăm exemple! Pâinea e pentru mâncat şi pentru Sfânta Euharistie şi pentru nimic altceva. Trupul nostru trebuie păstrat în sănătatea lui firească, fără a-l obosi sau a-l stoarce de vlagă la nesfârşit. Soţia e iubita şi persoana care ne străbate toată fiinţa noastră şi nu un obiect sexual sau un animal de povară. Cartea e pentru înţelepţire, scrisul e pentru cunoaşterea de sine, banii sunt pentru un trai decent, hainele acoperă trupul şi ne sugerează demnitatea etc.

Dacă luăm lucrurile în simplitatea lor, adică dacă le despărţim de patimile care ne strică vederea, putem trăi foarte liniştiţi interior. Dacă trăim după îndemnul conştiinţei şi după îndemnul harului din inima noastră, trăim bine şi gândim derutant, perplexant pentru alţii. Pentru că, dacă stai în ritmul slujbelor, al rugăciunii, al postului, al citirilor şi discuţiilor duhovniceşti trupul şi sufletul ţi se fac uşoare, permeabile, fiind purtate de Dumnezeu spre înţelegeri din ce în ce mai dumnezeieşti. Trebuie numai să te conformezi cât mai deplin ritmului duhovnicesc al Bisericii ca să simţi care este adevăratul tău mod de a gândi, de a simţi, de a te exprima.

Pr. Dorin.

Remember Kosovo

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=iHAS3TcB9V4]

Amintiţi-vă de adevăr, acum, când alte interese cer independenţa provinciei Kosovo.

Psa. Gianina.

Prima teză doctorală din România pe ecleziologia lui II Vatican: teza Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu [2]

floarea-soarelui.jpg

Pr. Asist. Dumitru Popescu, Ecleziologia romano-catolică după documentele celui de-al Doilea conciliu de la Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană, în rev. Ortodoxia XXIV [ 1972], nr. 3, p. 325-458.

Ca reacţie la modul în care percepe Vatican II relaţiile intratrinitare, autorul nostru scrie: „lucrarea treimică nu poate fi divizată după persoane”, p. 341, pentru că cele trei persoane dumnezeieşti au o singură lucrare şi voinţă în toate./ Referindu-se la conceptul de imitatio din teologia romano-catolică părintele Dumitru Popescu spune că este înţeles „ca substituire şi dublare”p. 343, a lui Hristos în viaţa credincioşilor./

Dumnezeu „Tatăl este imitat şi dublat de [către] papă”, p. 343 în structura Bisericii Romano Catolice , „Fiul este imitat şi dublat de [către] episcopat”, p. 343 iar „Duhul Sfânt aparţine Bisericii, în acelaşi chip în care ar trebui să-[I] aparţină lui Hristos”, p. 343./

Pentru Vatican II Sfântul Duh joacă „rolul de complement al Bisericii, fiind tot atât de dependent de Biserică, pe cât este sufletul de trup”, p. 343./ „Biserica imită şi dublează Sfânta Treime în plan iconomic” şi această distorsiune teologică introduce „cea mai deplină ruptură între planul trinitar şi planul iconomic”, p. 343./ Autorul ia atitudine împotriva numirii Prea Curatei Stăpâne drept „Mamă a Bisericii” în teologia romano-catolică, p. 344-345. Autorul spune că acest atribut fals conferit Maicii lui Dumnezeu nu face altceva decât să o situeze pe Aceasta deasupra Bisericii, ca un alter-ego al papei, care este înţeles ca fiind deasupra Bisericii, p. 345./

În p. 347, autorul citează celebra afirmaţie a lui Origen că „Biserica este plină de Treime”, în sensul că Treimea e prezentă în toate slujbele şi actele Bisericii. Citatul este cf. Origen, Selecta in Psalmos 23, 1, în PG 12, col. 1265, cf. Idem, n. 73, p. 347./ „Biserica văzută nu se separă de Biserica nevăzută”, spune autorul nostru, p. 347, căci, în fapt există „o singură Biserică văzută şi nevăzută”, p. 347 în acelaşi timp./

„Pe calea energiilor sfinţitoare împărtăşite de [către] Duhul Sfânt, Biserica trăieşte continuu sub semnul prezenţei verticale a lui Hristos în Treime”, p. 347, în teologia ortodoxă./

Partea a II-a. Biserica ad intra, [p. 349-396]. Biserica, în concepţia lui Vatican II, se exprimă prin intermediul a trei categorii: juridică, sacramentală şi pnevmatologică, p. 349./ Însă, colegialitatea episcopală are, conform actelor sinodale, un caracter ambiguu, p. 349./ Vatican II „introduce o separaţie cvasinestoriană între cele două naturi în Hristos”, p. 350. / „în măsura în care se face abstracţie de Sfântul Duh se poate vorbi şi de daruri create”, p. 350./

Astfel, conform cu separaţia cvasinestoriană între cele două firi ale lui Hristos Domnul de care amintea părintele Dumitru, pentru teologia romano-catolică elaborată la Vatican II Hristos e Capul Bisericii nevăzute, pe când Biserica văzută se zideşte pe papalitate, emană din persoana papei, p. 351./ „Graţia necreată este sublimată, din cauza graţiei create, într-o vagă efuziune”, p. 351./ Colegiul episcopal şi papa au devenit un „sacrament în care se sălăşluieşte ontologic plenitudinea unor daruri create, detaşate de Dumnezeu”, cf. Unitatis redintegratio 3, cf. Idem, p. 351./

Graţia nu mai e văzută ca venind de la Tatăl, prin Fiul, în Sfântul Duh, în mod vertical, spune autorul, ci orizontal, emanând de la episcopat, p. 352./ „episcopatul apare ca un sacrament colectiv al graţiei create”, p. 352./ Se identifică în teologia romano-catolică episcopatul cu Hristos, p. 352./ Există în teologia romano-catolică opinia cum că, graţia necreată, în contact cu natura umană, dobândeşte calităţi create, p. 353. Însă, cum se poate să se întâmple un astfel de lucru?! În experienţa şi teologia ortodoxă, harul dumnezeiesc necreat dă omului calităţi necreate, p. 353, adică îl îndumnezeieşte. /

Episcopatul romano-catolic e văzut ca fiind separat de către credincioşi, p. 353./ Autorul spune că hirotonia e văzută în romano-catolicism ca un superbotez, p. 353./ Şi pentru că episcopatul e separat de credincioşi, şi „papalitatea se suprapune episcopatului”, p. 353./

În scolastica medievală graţia era depozitată obiectiv în Sacramente, spune autorul, p. 355. Însă odată cu Vatican II, „Conciliul trece de la o graţie creată dată obiectiv în Sacramente, la o graţie dată subiectiv în episcopat”, p. 356. Adică credincioşii romano-catolici văd venind harul nu prin primirea Tainelor lor, ci din lucrarea şi persoana episcopatului, şi, în mod fundamental, din papă./

Cf. n. 130, p. 365, Prof. N. Chiţescu, Natura Sfântului Har, Bucureşti, 1944, p. 59: „că acea lumină dumnezeiască nu este o creatură, dar nici fiinţa lui Dumnezeu, ci harul cel necreat şi natural şi strălucitor şi energia care din veci emană din însăşi fiinţa dumnezeiască”./

Pr. Dorin.

Prima teză doctorală din România pe ecleziologia lui II Vatican: teza Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu [1]

floarea-soarelui.jpg

Pr. Asist. Dumitru Popescu, Ecleziologia romano-catolică după documentele celui de-al Doilea conciliu de la Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană, în rev. Ortodoxia XXIV [ 1972], nr. 3, p. 325-458.

Introducerea profesorului coordonator. Teza a fost făcută sub conducerea Prof. Chiţescu, care a scris şi introducerea la teză, p. 325-329./ Despre doctorandul său, Prof. Chiţescu spune: „prin studiile publicate în revistele noastre înainte de plecarea în străinătate [adică în Italia n.n.]…făcuse dovada unor calităţi excepţionale de dogmatist, cunoscător al subtilităţilor dogmatice profunde ale Bisericii Romano-Catolice”, p. 326./ A sintetizat un material foarte vast pentru teză, p. 326./ Autorul e un om al sintezei, p. 326, dar şi un spirit speculativ, p. 327./

Introducerea autorului [p. 331-332]. Autorul nostru crede că Vatican II e un conciliu ecleziologic, p. 331. Dar la Vatican II ecleziologia a fost expusă în actele oficiale ale sinodului într-un mod nesistematic, p. 331./

Partea I. Sfânta Treime şi Biserica [p. 333-348]. Conciliul aşază Biserica în relaţia cu Sfânta Treime, p. 333./ Vatican II „tinde să dea prioritate logică naturii divine asupra Persoanelor trinitare”, p. 333./ Biserica Romano Catolică continuă să înveţe pe Filioque, p. 334. / Filioque, pe plan iconomic, vine să introducă separaţia dintre Hristos şi Duhul Sfânt, p. 334./ Ipostasele divine, persoanele Treimii sunt înţelese de Vatican II „ca mijloace prin care credincioşii sunt făcuţi părtaşi la natura divină”, p. 335./

„Natura divină pare să fie transformată în paravan ce izolează, în mod deist, Sfânta Treime de Biserică”, p. 335. / Concepţia trinitară a lui Vatican II are o tendinţă deistă, p. 335, adică Dumnezeu nu comunică cu omul ci Se închide în Sine, în transcendenţa Sa./Ea separă persoanele treimice de natura divină, p. 335. Autorul nostru sesizează cu această ocazie şi cvasipersonalismul persoanelor treimice, în triadologia romano-catolică a lui II Vatican, p. 335. Adică, prin stipularea purcederii Duhului şi de la Fiul, adică prin Filioque, nu se mai păstrează nealterat caracterul personal al fiecărei persoane divine în parte./

În credinţa ortodoxă, spune autorul, nu se disociază natura divină de persoanele divine, p. 335./În n. 13, p. 336, autorul citează celebra formulă a lui Th Regnon din Etudes de théologie positive sur la Sainte Trinité, Paris, 1898, tom 3, p. 433: „Latinul consideră persoana ca un mod al naturii, pe când grecul consideră natura drept conţinut al persoanei”. Mai pe înţeles: romano-catolicul confundă persoana cu natura umană, cu firea sa, ceea ce nu e adevărat, pe când ortodoxul consideră firea umană ca un conţinut al persoanei, care e personalizat după voia proprie de către noi./

„Profund înrădăcinată în solul biblic, concepţia trinitară ortodoxă poartă amprenta unui viguros şi cald personalism”, p. 336./ Autorul citează în mod masiv din actele sinodale ale lui Vatican II./ „Adevărul lipsit de iubire nu poate găsi calea către inima credincioşilor”, p. 337./

„Fiul şi Duhul Sfânt reprezintă cele două braţe ale Tatălui, care lucrează în mod inseparabil”, p. 337, în fiecare act al mântuirii noastre./ Sfântul Chiril al Alexandriei: „Duhul Sfânt purcede de la Dumnezeu Tatăl ca dintr-un izvor, dar El este trimis făpturii prin Fiul”, p. 337, cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, în PG LXXV, col. 316D, cf. n. 22, p. 337./

Teologul romano-catolic Karl Rahner, în Quelques remarques sur le traité dogmatique „De Trinitate”, în Ecrits théologiques, Ed. Desclée de Brouwer, Paris, 1967, tom. 8, p. 115, în Idem, n. 25, p. 338, spunea că Toma d’Aquino a fost primul care a separat natura divină de persoanele dumnezeieşti, p. 338/ Din acest motiv, spune autorul nostru: „Treimea a fost închisă într-o adâncă izolare [ a se citit: transcendenţă absolută n.n.], care implică riscul de a fi resimţită [ Sfânta Treime n.n.] fără interes pentru existenţa religioasă”, p. 338. Adică romano-catolicii se raportează la Dumnezeu ca la esenţa divină sau la Dumnezeu ca Unu, dar nu la Dumnezeu ca Treime de persoane, Care există perihoretic din veci./

Biserica Romano Catolică a fost definită la Vatican II, observă autorul, nu numai în termeni juridici, dar şi în termeni de mister, p. 339./ Dar, cu toate acestea, autorul nostru observă că Treimea în doctrina romano-catolică se răsfrânge asupra Ei înşişi şi Biserica asupra ei înşişi, p. 339./ De ce? Datorită graţiei create, care e văzută detaşată, separată de Dumnezeu, şi care îşi are sediul în Biserică, p. 340./

De aceea apare în teologia romano-catolică calamitatea cum că Fiul e văzut separat de Tatăl şi de Duhul şi se transferă în grija Bisericii darurile create, harul creat, ocolind astfel persoana Sfântului Duh, p. 340./În această ipostază Hristos apare ca un instrument al Tatălui pus în slujba Bisericii, care să-i transfere Bisericii darurile create, p. 340./

De aceea, umanitatea nu se mai recapitulează în Hristos, ca Unul care ne cuprinde şi ne ţine pe toţi prin firea Sa umană îndumnezeită, ci sub Hristos, adică în Biserică, „fiindcă Biserica tinde să fie închisă în imanent”, p. 341, în istorie, atâta timp cât nu se crede în harul necreat care uneşte pe omul credincios cu Dumnezeul treimic./

Pr. Dorin.

Rev. „Studia Universitas Babeş-Bolyai. Theologia graeco-catholica Varadiensis”, nr. 1/2007

Download this file

Revista are 216 în format pdf.

Conţine studii teologice greco-catolice în mod preponderent.

Pr. Dorin

Un prunc de 10 luni are nevoie să i se doneze sânge cu grupa 01, RH negativ

vultur-in-zbor.jpg

Un bebelus de 10 luni, foarte bolnav, internat la spitalul Emilia Irza din Bucuresti, are nevoie urgenta de transfuzii. Are o grupa rara, 01, RH negativ. Daca aveti aceasta grupa sangvina si vreti sa ajutati acest sufletel, va rugam sa luati legatura cu tatal copilului, Catalin Lupascu, la nr. de telefon: 0723-232.147.

Psa. Gianina.

“Istoria secretă” a lui Procopius de Cezareea: un exemplu elocvent de falsificare a istoriei datorită ranchiunilor personale [4]

o-alta-vaza.jpg

Procopius de Cezareea, Istoria secretă, apărută în ed. Scriptores Byzantini, vol. VIII, ediţie critică, cu introducere şi traducere de H. Mihăescu, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1972, 263 p.

Autorul continuă demonizarea Sfântului Justinian şi a soţiei sale. El spune că a venit în vizită la împărat un om iubitor de Dumnezeu şi acesta, când l-a văzut pe împărat a plecat zdruncinat interior de la el, p. 111-113. Călugărul a spus că a văzut în palatul imperial pe conducătorul duhurilor necurate stând pe tron şi că nu mai doreşte să se întâlnească cu împăratul sau să ceară ceva de la el, p. 113./

Tot despre Sfântul Justinian: „Cum se putea ca acest om să nu fie un duh al răului? El niciodată nu stătea să se sature de băutură, de mâncare sau de somn, ci numai ciugulea ceva pe deasupra din ceea ce i se aducea şi apoi umbla toată noaptea prin palat; dar năzuia nebuneşte la plăcerea trupească a împreunării cu femeia”, p. 113. În loc să spună că împăratul era un mare ascet şi un om care nu se odihnea decât lacunar într-o zi, Procopie ne spune că de aceea nu mânca şi nu se odihnea pentru că era un…demon. /

Despre împărăteasa Teodora: ” Unii dintre iubiţii Teodorei, din vremea când era în teatru, spun că un duh necurat îi ocăra noaptea şi-i alunga din odaie, ca să se culce cu dânsa”, p. 113. Deci împăratul e un demon iar împărăteasa avea raporturi sexuale cu un demon. / „Avea credinţă hotărâtă în Hristos”, spune în p. 115 autorul despre Sfântul Justinian. Păi cum să aibă, falsificatorule Procopie, credinţă fermă în Hristos Justinian, dacă era un …demon? Şi continuă: avea credinţă în Hristos dar jefuia pe oameni şi dădea averea pe la Biserici, p. 115. Dacă o dădea Sfintelor Biserici cu siguranţă nu era al Satanei, ci al lui Hristos./

„i se părea că nu era moarte de om atunci când cei care mureau aveau întâmplător altă credinţă decât dânsul”, p. 117. Adică, atunci când îi persecuta şi omora pe eretici, vrea să ne spună autorul, Sfântul Justinian era un om nepăsător, nu îi păsa de ei, pentru că aceia nu erau ortodocşi./

Tot despre Sfântul împărat Justinian: „deseori postea două zile şi două nopţi, mai ales în preajma sărbătorii Paştilor. De multe ori atunci rămânea nemâncat două zile de-a rândul…se mulţumea cu puţină apă şi câteva buruieni sălbatice; dormea numai un ceas şi apoi îşi petrecea timpul într-o veşnică mişcare”, p. 119. Cum se împacă adevărul adevărat de aici cu adevărurile false de până acum?! /

Tot despre el: „n-avea nimic din măreţia unui împărat şi nici nu-i păsa de aşa ceva: ci în cuvinte, purtări şi gânduri era ca un ţăran…căuta să facă mai toate lucrurile el însuşi, măcar că era greoi la îmbinarea cuvintelor, încât se amestecau o mulţime de lucruri, şi cei nedreptăţiţi în felul acesta nu ştiau unde să se mai îndrepte”, p. 121. / Scria el însuşi mai toate hotărârile, p. 121./ „dădea în grabă hotărâri judecătoreşti”, p. 121./ Era împins numai de pofta de câştig, primea daruri şi nu avea ruşine, p. 121./ dădea legi pe favoritisme, p. 123./

Despre Teodora: „nimeni n-a văzut-o vreodată pe Teodora împăcată cu cel care o supăra, nici chiar după moarte: feciorul mortului purta mai departe pe umerii săi povara de ură a împărătesei”, p. 125-127./ Sta mult în baie, dejuna şi apoi dormea, p. 127./ La prânz şi la cină gusta din toate mâncărurile şi băuturile şi dormea mult, p. 127./

Sfântul Justinian: primea cu înlesnire pe toată lumea, p. 127 şi cei mai umili puteau avea sfat de taină cu el, p. 127./ Dar toţi aşteptau mult în anticamera împărătesei, p. 127./ „Statul ajunsese o slugărnicie, iar ea [împărăteasa Teodora n.n.] o îndrumătoare spre slugărnicie”, p. 127./

Despre cămătari, p. 131./ Patricianul spune: „cămătarii îmi cer banii şi nu pot să-i duc cu vorba”, p. 131./ Împărăteasa Teodora stătea mult timp la marginea cetăţii, pe malul mării, împreună cu mulţi însoţitori, p. 131. / Apare un amănunt foarte interesant în descriere: „se întâmpla să fie furtună şi năvălea acolo chitul”, p. 131. În nota 37, p. 131, se spune, că acest chit, peşte mare, a molestat pe locuitorii cetăţii Constantinopol mai bine de 50 de ani şi a fost aruncat de valuri pe ţărm în anul 547 şi ucis de locuitorii din apropiere, cf. Procopius, „Războiul cu goţii” III, 29, 9 sqq./

Regina Amalusanta, care avea legături cu goţii, o înspăimântă pe Teodora, deoarece aceea era de neam bun şi foarte frumoasă şi ar fi putut fi dorită ca împărăteasă de Sfântul Justinian, p. 133./ Teodora vrea să o ucidă pe Amalusanta şi reuşeşte, p. 133./ Teodora se îndrăgosteşte nebuneşte de Areobind, barbar de neam, dar tânăr şi frumos, care ajunsese vistiernic al palatului, p. 135./ Ca să scape de zvonuri, Teodora a poruncit să fie chinuit şi bătut fără nicio vină Areobind, p. 135./

„o sumedenie de iscoade vesteau împărătesei tot ce se vorbea şi se făcea în târguri şi prin case”, p. 135./ Teodora a născut un fiu nelegitim pe când era tânără. A vrut să-l ucidă. Copilul a rămas la tatăl acestuia şi i-a pus numele Ioan, plecând cu el în Arabia, p. 141./ Tatăl moare, şi, pe patul morţii, tatăl îi spune lui Ioan că e fiul împărătesei. Acesta merge să-şi întâlnească mama, p. 141./ Însă Ioan dispare într-un mod tainică din ordinul mamei sale, p. 141. / Cf. n. 18, p. 141 însă, traducătorul român spune că Ioan pare a fi doar o poveste, adică n-a existat niciodată./

Împărăteasa alegea pe preoţi şi aranja nunţile, p. 143./ „a luat o femeie începută de [către] altul”, adică dezvirginată, p. 143./ La curte mai erau alte două foste actriţe: Chrisomala şi Indara, p. 143./În p. 145 îl face din nou „drac” pe Sfântul Justinian./O altă enormitate a autorului: ” numărul celor ucişi de dânsul [ de Sfântul Justinian n.n.] nu poate fi cunoscut de nimeni cu de-amănuntul, nici chiar de Dumnezeu”, p. 147. /

Sfântul Justinian a interzis slujbele ariene, p. 147. Se pare că autorul era adeptul libertăţii religioase, în sensul legalist al vremii noastre, unde Biserica Ortodoxă este aliniată oricărei organizaţii sectare, eretice sau păgâne./ Cf. n. 17, p. 149, traducătorul român ne spune că Procopius înţelegea prin titulatura de germani pe franci şi pe gepizi. / O altă mostră de satanizare a Sfântului împărat în p. 155./

Din n.7, p. 173, aflăm că Procopie, autorul cărţii pe care o discutăm acum a fost „fost consilier juridic al lui Belizarie”, deci un fel de avocat al generalului Belizarie./ S-a vândut grâul putred ca grâu bun, p. 175/

Şi iarăşi se întorce la Teodora: ” de copilă trăise între vrăjitori şi fermecători, împinsă de nevoile meseriei…iar farmecele îi sporeau întotdeauna îndrăzneala. Cică şi pe Justinian l-a fermecat şi îmblânzit, nu cu dulceaţa mângâierilor, ci cu puterea vrăjilor scornite de [către] diavol”, p. 177./

Cf. n. 34, p. 177, Procopie vorbea de bine pe compatrioţii săi şi pe cei pe care îi cunoştea mai îndeaproape./ Soldaţii erau porecliţi de către logofeţi drept Graikoi., adică grecotei, p. 186-187/În p. 187: despre cingătorile ostăşeşti. Dacă i se lua cuiva cingătoarea însemna că era exclus din armată şi nu mai avea nicio rentă din care să se întreţină, fiind pus în starea de a cerşi, p. 187/ Fiecare oştean al armatei imperiale primea câte 5 stateri de aur odată la 5 ani, p. 191./Demnitarii imperiali primeau o sută de cântare de aur pe an, p. 191./ Cf. n. 31, p. 191, un cântar = 327, 45 de grame de aur, adică 32, 745 kilograme de aur./

Cf. n. 21, p. 197, uncia de ţesătură = aproximativ 35 de grame./ Teatrele, alergările de cai şi circurile erau aproape fără viaţă, p. 201./ Sfântul Justinian a interzis orice joc în Constantinopol, p. 201./ Autorul mai spune despre Sfântul Justinian că făcea „zidiri necugetate”, p. 205. Se referă, cel mai posibil, şi la ridicarea catedralei Sfintei Sofia./ Sfântul Justinian a fost „prost mânuitor de bani”, p. 205./ Cf. n. 31, p. 205, Termopile = Porţile calde, fiind o trecătoare îngustă. /

Cf. n. 14, p. 211, Arsenie = Bărbătosul; Rodon = buchet de trandafiri. / Cămilele cărau cele de trebuinţă ale armatei, p. 229, însă Sfântul Justinian a renunţat la ele, p. 229./ Când un domnitor venea în vizită la împărat şi împărăteasă le săruta încălţămintea, p. 231, în semn de supunere şi respect./

La finalul cărţii:

Avem de-a face cu o expunere istorică pătimaşă, în care se îmbină falsul cu realitatea într-o proporţie atât de mare, încât nu mai ştii să discerni între minciună şi adevăr. Şi totuşi, autorul ne dă elemente credibile despre viaţa ascetică a Sfântului Justinian, despre zelul său pentru dreapta credinţă şi despre îngăduinţa sa faţă de poporul de jos.

Atâta timp cât Biserica noastră îl cinsteşte ca Sfânt de atunci şi până astăzi nu putem accepta pretinsa demonizare a lui şi a soţiei sale. Am vrut să prezentăm această carte, pentru ca cei care au aflat despre anumite mărturii „controversate” despre Sfântul Constantin cel Mare sau despre Sfântul Ştefan al Moldovei să vadă că nu e singurul Sfânt al Bisericii căruia i s-a falsificat cu bună ştiinţă adevăratul profil interior.

Pr. Dorin.

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno