“Istoria secretă” a lui Procopius de Cezareea: un exemplu elocvent de falsificare a istoriei datorită ranchiunilor personale [4]
Procopius de Cezareea, Istoria secretă, apărută în ed. Scriptores Byzantini, vol. VIII, ediţie critică, cu introducere şi traducere de H. Mihăescu, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1972, 263 p.
Autorul continuă demonizarea Sfântului Justinian şi a soţiei sale. El spune că a venit în vizită la împărat un om iubitor de Dumnezeu şi acesta, când l-a văzut pe împărat a plecat zdruncinat interior de la el, p. 111-113. Călugărul a spus că a văzut în palatul imperial pe conducătorul duhurilor necurate stând pe tron şi că nu mai doreşte să se întâlnească cu împăratul sau să ceară ceva de la el, p. 113./
Tot despre Sfântul Justinian: „Cum se putea ca acest om să nu fie un duh al răului? El niciodată nu stătea să se sature de băutură, de mâncare sau de somn, ci numai ciugulea ceva pe deasupra din ceea ce i se aducea şi apoi umbla toată noaptea prin palat; dar năzuia nebuneşte la plăcerea trupească a împreunării cu femeia”, p. 113. În loc să spună că împăratul era un mare ascet şi un om care nu se odihnea decât lacunar într-o zi, Procopie ne spune că de aceea nu mânca şi nu se odihnea pentru că era un…demon. /
Despre împărăteasa Teodora: ” Unii dintre iubiţii Teodorei, din vremea când era în teatru, spun că un duh necurat îi ocăra noaptea şi-i alunga din odaie, ca să se culce cu dânsa”, p. 113. Deci împăratul e un demon iar împărăteasa avea raporturi sexuale cu un demon. / „Avea credinţă hotărâtă în Hristos”, spune în p. 115 autorul despre Sfântul Justinian. Păi cum să aibă, falsificatorule Procopie, credinţă fermă în Hristos Justinian, dacă era un …demon? Şi continuă: avea credinţă în Hristos dar jefuia pe oameni şi dădea averea pe la Biserici, p. 115. Dacă o dădea Sfintelor Biserici cu siguranţă nu era al Satanei, ci al lui Hristos./
„i se părea că nu era moarte de om atunci când cei care mureau aveau întâmplător altă credinţă decât dânsul”, p. 117. Adică, atunci când îi persecuta şi omora pe eretici, vrea să ne spună autorul, Sfântul Justinian era un om nepăsător, nu îi păsa de ei, pentru că aceia nu erau ortodocşi./
Tot despre Sfântul împărat Justinian: „deseori postea două zile şi două nopţi, mai ales în preajma sărbătorii Paştilor. De multe ori atunci rămânea nemâncat două zile de-a rândul…se mulţumea cu puţină apă şi câteva buruieni sălbatice; dormea numai un ceas şi apoi îşi petrecea timpul într-o veşnică mişcare”, p. 119. Cum se împacă adevărul adevărat de aici cu adevărurile false de până acum?! /
Tot despre el: „n-avea nimic din măreţia unui împărat şi nici nu-i păsa de aşa ceva: ci în cuvinte, purtări şi gânduri era ca un ţăran…căuta să facă mai toate lucrurile el însuşi, măcar că era greoi la îmbinarea cuvintelor, încât se amestecau o mulţime de lucruri, şi cei nedreptăţiţi în felul acesta nu ştiau unde să se mai îndrepte”, p. 121. / Scria el însuşi mai toate hotărârile, p. 121./ „dădea în grabă hotărâri judecătoreşti”, p. 121./ Era împins numai de pofta de câştig, primea daruri şi nu avea ruşine, p. 121./ dădea legi pe favoritisme, p. 123./
Despre Teodora: „nimeni n-a văzut-o vreodată pe Teodora împăcată cu cel care o supăra, nici chiar după moarte: feciorul mortului purta mai departe pe umerii săi povara de ură a împărătesei”, p. 125-127./ Sta mult în baie, dejuna şi apoi dormea, p. 127./ La prânz şi la cină gusta din toate mâncărurile şi băuturile şi dormea mult, p. 127./
Sfântul Justinian: primea cu înlesnire pe toată lumea, p. 127 şi cei mai umili puteau avea sfat de taină cu el, p. 127./ Dar toţi aşteptau mult în anticamera împărătesei, p. 127./ „Statul ajunsese o slugărnicie, iar ea [împărăteasa Teodora n.n.] o îndrumătoare spre slugărnicie”, p. 127./
Despre cămătari, p. 131./ Patricianul spune: „cămătarii îmi cer banii şi nu pot să-i duc cu vorba”, p. 131./ Împărăteasa Teodora stătea mult timp la marginea cetăţii, pe malul mării, împreună cu mulţi însoţitori, p. 131. / Apare un amănunt foarte interesant în descriere: „se întâmpla să fie furtună şi năvălea acolo chitul”, p. 131. În nota 37, p. 131, se spune, că acest chit, peşte mare, a molestat pe locuitorii cetăţii Constantinopol mai bine de 50 de ani şi a fost aruncat de valuri pe ţărm în anul 547 şi ucis de locuitorii din apropiere, cf. Procopius, „Războiul cu goţii” III, 29, 9 sqq./
Regina Amalusanta, care avea legături cu goţii, o înspăimântă pe Teodora, deoarece aceea era de neam bun şi foarte frumoasă şi ar fi putut fi dorită ca împărăteasă de Sfântul Justinian, p. 133./ Teodora vrea să o ucidă pe Amalusanta şi reuşeşte, p. 133./ Teodora se îndrăgosteşte nebuneşte de Areobind, barbar de neam, dar tânăr şi frumos, care ajunsese vistiernic al palatului, p. 135./ Ca să scape de zvonuri, Teodora a poruncit să fie chinuit şi bătut fără nicio vină Areobind, p. 135./
„o sumedenie de iscoade vesteau împărătesei tot ce se vorbea şi se făcea în târguri şi prin case”, p. 135./ Teodora a născut un fiu nelegitim pe când era tânără. A vrut să-l ucidă. Copilul a rămas la tatăl acestuia şi i-a pus numele Ioan, plecând cu el în Arabia, p. 141./ Tatăl moare, şi, pe patul morţii, tatăl îi spune lui Ioan că e fiul împărătesei. Acesta merge să-şi întâlnească mama, p. 141./ Însă Ioan dispare într-un mod tainică din ordinul mamei sale, p. 141. / Cf. n. 18, p. 141 însă, traducătorul român spune că Ioan pare a fi doar o poveste, adică n-a existat niciodată./
Împărăteasa alegea pe preoţi şi aranja nunţile, p. 143./ „a luat o femeie începută de [către] altul”, adică dezvirginată, p. 143./ La curte mai erau alte două foste actriţe: Chrisomala şi Indara, p. 143./În p. 145 îl face din nou „drac” pe Sfântul Justinian./O altă enormitate a autorului: ” numărul celor ucişi de dânsul [ de Sfântul Justinian n.n.] nu poate fi cunoscut de nimeni cu de-amănuntul, nici chiar de Dumnezeu”, p. 147. /
Sfântul Justinian a interzis slujbele ariene, p. 147. Se pare că autorul era adeptul libertăţii religioase, în sensul legalist al vremii noastre, unde Biserica Ortodoxă este aliniată oricărei organizaţii sectare, eretice sau păgâne./ Cf. n. 17, p. 149, traducătorul român ne spune că Procopius înţelegea prin titulatura de germani pe franci şi pe gepizi. / O altă mostră de satanizare a Sfântului împărat în p. 155./
Din n.7, p. 173, aflăm că Procopie, autorul cărţii pe care o discutăm acum a fost „fost consilier juridic al lui Belizarie”, deci un fel de avocat al generalului Belizarie./ S-a vândut grâul putred ca grâu bun, p. 175/
Şi iarăşi se întorce la Teodora: ” de copilă trăise între vrăjitori şi fermecători, împinsă de nevoile meseriei…iar farmecele îi sporeau întotdeauna îndrăzneala. Cică şi pe Justinian l-a fermecat şi îmblânzit, nu cu dulceaţa mângâierilor, ci cu puterea vrăjilor scornite de [către] diavol”, p. 177./
Cf. n. 34, p. 177, Procopie vorbea de bine pe compatrioţii săi şi pe cei pe care îi cunoştea mai îndeaproape./ Soldaţii erau porecliţi de către logofeţi drept Graikoi., adică grecotei, p. 186-187/În p. 187: despre cingătorile ostăşeşti. Dacă i se lua cuiva cingătoarea însemna că era exclus din armată şi nu mai avea nicio rentă din care să se întreţină, fiind pus în starea de a cerşi, p. 187/ Fiecare oştean al armatei imperiale primea câte 5 stateri de aur odată la 5 ani, p. 191./Demnitarii imperiali primeau o sută de cântare de aur pe an, p. 191./ Cf. n. 31, p. 191, un cântar = 327, 45 de grame de aur, adică 32, 745 kilograme de aur./
Cf. n. 21, p. 197, uncia de ţesătură = aproximativ 35 de grame./ Teatrele, alergările de cai şi circurile erau aproape fără viaţă, p. 201./ Sfântul Justinian a interzis orice joc în Constantinopol, p. 201./ Autorul mai spune despre Sfântul Justinian că făcea „zidiri necugetate”, p. 205. Se referă, cel mai posibil, şi la ridicarea catedralei Sfintei Sofia./ Sfântul Justinian a fost „prost mânuitor de bani”, p. 205./ Cf. n. 31, p. 205, Termopile = Porţile calde, fiind o trecătoare îngustă. /
Cf. n. 14, p. 211, Arsenie = Bărbătosul; Rodon = buchet de trandafiri. / Cămilele cărau cele de trebuinţă ale armatei, p. 229, însă Sfântul Justinian a renunţat la ele, p. 229./ Când un domnitor venea în vizită la împărat şi împărăteasă le săruta încălţămintea, p. 231, în semn de supunere şi respect./
La finalul cărţii:
Avem de-a face cu o expunere istorică pătimaşă, în care se îmbină falsul cu realitatea într-o proporţie atât de mare, încât nu mai ştii să discerni între minciună şi adevăr. Şi totuşi, autorul ne dă elemente credibile despre viaţa ascetică a Sfântului Justinian, despre zelul său pentru dreapta credinţă şi despre îngăduinţa sa faţă de poporul de jos.
Atâta timp cât Biserica noastră îl cinsteşte ca Sfânt de atunci şi până astăzi nu putem accepta pretinsa demonizare a lui şi a soţiei sale. Am vrut să prezentăm această carte, pentru ca cei care au aflat despre anumite mărturii „controversate” despre Sfântul Constantin cel Mare sau despre Sfântul Ştefan al Moldovei să vadă că nu e singurul Sfânt al Bisericii căruia i s-a falsificat cu bună ştiinţă adevăratul profil interior.
Pr. Dorin.