Prima teză doctorală din România pe ecleziologia lui II Vatican: teza Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu [2]

Pr. Asist. Dumitru Popescu, Ecleziologia romano-catolică după documentele celui de-al Doilea conciliu de la Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană, în rev. Ortodoxia XXIV [ 1972], nr. 3, p. 325-458.

Ca reacţie la modul în care percepe Vatican II relaţiile intratrinitare, autorul nostru scrie: „lucrarea treimică nu poate fi divizată după persoane”, p. 341, pentru că cele trei persoane dumnezeieşti au o singură lucrare şi voinţă în toate./ Referindu-se la conceptul de imitatio din teologia romano-catolică părintele Dumitru Popescu spune că este înţeles „ca substituire şi dublare”p. 343, a lui Hristos în viaţa credincioşilor./

Dumnezeu „Tatăl este imitat şi dublat de [către] papă”, p. 343 în structura Bisericii Romano Catolice , „Fiul este imitat şi dublat de [către] episcopat”, p. 343 iar „Duhul Sfânt aparţine Bisericii, în acelaşi chip în care ar trebui să-[I] aparţină lui Hristos”, p. 343./

Pentru Vatican II Sfântul Duh joacă „rolul de complement al Bisericii, fiind tot atât de dependent de Biserică, pe cât este sufletul de trup”, p. 343./ „Biserica imită şi dublează Sfânta Treime în plan iconomic” şi această distorsiune teologică introduce „cea mai deplină ruptură între planul trinitar şi planul iconomic”, p. 343./ Autorul ia atitudine împotriva numirii Prea Curatei Stăpâne drept „Mamă a Bisericii” în teologia romano-catolică, p. 344-345. Autorul spune că acest atribut fals conferit Maicii lui Dumnezeu nu face altceva decât să o situeze pe Aceasta deasupra Bisericii, ca un alter-ego al papei, care este înţeles ca fiind deasupra Bisericii, p. 345./

În p. 347, autorul citează celebra afirmaţie a lui Origen că „Biserica este plină de Treime”, în sensul că Treimea e prezentă în toate slujbele şi actele Bisericii. Citatul este cf. Origen, Selecta in Psalmos 23, 1, în PG 12, col. 1265, cf. Idem, n. 73, p. 347./ „Biserica văzută nu se separă de Biserica nevăzută”, spune autorul nostru, p. 347, căci, în fapt există „o singură Biserică văzută şi nevăzută”, p. 347 în acelaşi timp./

„Pe calea energiilor sfinţitoare împărtăşite de [către] Duhul Sfânt, Biserica trăieşte continuu sub semnul prezenţei verticale a lui Hristos în Treime”, p. 347, în teologia ortodoxă./

Partea a II-a. Biserica ad intra, [p. 349-396]. Biserica, în concepţia lui Vatican II, se exprimă prin intermediul a trei categorii: juridică, sacramentală şi pnevmatologică, p. 349./ Însă, colegialitatea episcopală are, conform actelor sinodale, un caracter ambiguu, p. 349./ Vatican II „introduce o separaţie cvasinestoriană între cele două naturi în Hristos”, p. 350. / „în măsura în care se face abstracţie de Sfântul Duh se poate vorbi şi de daruri create”, p. 350./

Astfel, conform cu separaţia cvasinestoriană între cele două firi ale lui Hristos Domnul de care amintea părintele Dumitru, pentru teologia romano-catolică elaborată la Vatican II Hristos e Capul Bisericii nevăzute, pe când Biserica văzută se zideşte pe papalitate, emană din persoana papei, p. 351./ „Graţia necreată este sublimată, din cauza graţiei create, într-o vagă efuziune”, p. 351./ Colegiul episcopal şi papa au devenit un „sacrament în care se sălăşluieşte ontologic plenitudinea unor daruri create, detaşate de Dumnezeu”, cf. Unitatis redintegratio 3, cf. Idem, p. 351./

Graţia nu mai e văzută ca venind de la Tatăl, prin Fiul, în Sfântul Duh, în mod vertical, spune autorul, ci orizontal, emanând de la episcopat, p. 352./ „episcopatul apare ca un sacrament colectiv al graţiei create”, p. 352./ Se identifică în teologia romano-catolică episcopatul cu Hristos, p. 352./ Există în teologia romano-catolică opinia cum că, graţia necreată, în contact cu natura umană, dobândeşte calităţi create, p. 353. Însă, cum se poate să se întâmple un astfel de lucru?! În experienţa şi teologia ortodoxă, harul dumnezeiesc necreat dă omului calităţi necreate, p. 353, adică îl îndumnezeieşte. /

Episcopatul romano-catolic e văzut ca fiind separat de către credincioşi, p. 353./ Autorul spune că hirotonia e văzută în romano-catolicism ca un superbotez, p. 353./ Şi pentru că episcopatul e separat de credincioşi, şi „papalitatea se suprapune episcopatului”, p. 353./

În scolastica medievală graţia era depozitată obiectiv în Sacramente, spune autorul, p. 355. Însă odată cu Vatican II, „Conciliul trece de la o graţie creată dată obiectiv în Sacramente, la o graţie dată subiectiv în episcopat”, p. 356. Adică credincioşii romano-catolici văd venind harul nu prin primirea Tainelor lor, ci din lucrarea şi persoana episcopatului, şi, în mod fundamental, din papă./

Cf. n. 130, p. 365, Prof. N. Chiţescu, Natura Sfântului Har, Bucureşti, 1944, p. 59: „că acea lumină dumnezeiască nu este o creatură, dar nici fiinţa lui Dumnezeu, ci harul cel necreat şi natural şi strălucitor şi energia care din veci emană din însăşi fiinţa dumnezeiască”./

Pr. Dorin.