Prima teză doctorală din România pe ecleziologia lui II Vatican: teza Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu [1]

Pr. Asist. Dumitru Popescu, Ecleziologia romano-catolică după documentele celui de-al Doilea conciliu de la Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană, în rev. Ortodoxia XXIV [ 1972], nr. 3, p. 325-458.

Introducerea profesorului coordonator. Teza a fost făcută sub conducerea Prof. Chiţescu, care a scris şi introducerea la teză, p. 325-329./ Despre doctorandul său, Prof. Chiţescu spune: „prin studiile publicate în revistele noastre înainte de plecarea în străinătate [adică în Italia n.n.]…făcuse dovada unor calităţi excepţionale de dogmatist, cunoscător al subtilităţilor dogmatice profunde ale Bisericii Romano-Catolice”, p. 326./ A sintetizat un material foarte vast pentru teză, p. 326./ Autorul e un om al sintezei, p. 326, dar şi un spirit speculativ, p. 327./

Introducerea autorului [p. 331-332]. Autorul nostru crede că Vatican II e un conciliu ecleziologic, p. 331. Dar la Vatican II ecleziologia a fost expusă în actele oficiale ale sinodului într-un mod nesistematic, p. 331./

Partea I. Sfânta Treime şi Biserica [p. 333-348]. Conciliul aşază Biserica în relaţia cu Sfânta Treime, p. 333./ Vatican II „tinde să dea prioritate logică naturii divine asupra Persoanelor trinitare”, p. 333./ Biserica Romano Catolică continuă să înveţe pe Filioque, p. 334. / Filioque, pe plan iconomic, vine să introducă separaţia dintre Hristos şi Duhul Sfânt, p. 334./ Ipostasele divine, persoanele Treimii sunt înţelese de Vatican II „ca mijloace prin care credincioşii sunt făcuţi părtaşi la natura divină”, p. 335./

„Natura divină pare să fie transformată în paravan ce izolează, în mod deist, Sfânta Treime de Biserică”, p. 335. / Concepţia trinitară a lui Vatican II are o tendinţă deistă, p. 335, adică Dumnezeu nu comunică cu omul ci Se închide în Sine, în transcendenţa Sa./Ea separă persoanele treimice de natura divină, p. 335. Autorul nostru sesizează cu această ocazie şi cvasipersonalismul persoanelor treimice, în triadologia romano-catolică a lui II Vatican, p. 335. Adică, prin stipularea purcederii Duhului şi de la Fiul, adică prin Filioque, nu se mai păstrează nealterat caracterul personal al fiecărei persoane divine în parte./

În credinţa ortodoxă, spune autorul, nu se disociază natura divină de persoanele divine, p. 335./În n. 13, p. 336, autorul citează celebra formulă a lui Th Regnon din Etudes de théologie positive sur la Sainte Trinité, Paris, 1898, tom 3, p. 433: „Latinul consideră persoana ca un mod al naturii, pe când grecul consideră natura drept conţinut al persoanei”. Mai pe înţeles: romano-catolicul confundă persoana cu natura umană, cu firea sa, ceea ce nu e adevărat, pe când ortodoxul consideră firea umană ca un conţinut al persoanei, care e personalizat după voia proprie de către noi./

„Profund înrădăcinată în solul biblic, concepţia trinitară ortodoxă poartă amprenta unui viguros şi cald personalism”, p. 336./ Autorul citează în mod masiv din actele sinodale ale lui Vatican II./ „Adevărul lipsit de iubire nu poate găsi calea către inima credincioşilor”, p. 337./

„Fiul şi Duhul Sfânt reprezintă cele două braţe ale Tatălui, care lucrează în mod inseparabil”, p. 337, în fiecare act al mântuirii noastre./ Sfântul Chiril al Alexandriei: „Duhul Sfânt purcede de la Dumnezeu Tatăl ca dintr-un izvor, dar El este trimis făpturii prin Fiul”, p. 337, cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, în PG LXXV, col. 316D, cf. n. 22, p. 337./

Teologul romano-catolic Karl Rahner, în Quelques remarques sur le traité dogmatique „De Trinitate”, în Ecrits théologiques, Ed. Desclée de Brouwer, Paris, 1967, tom. 8, p. 115, în Idem, n. 25, p. 338, spunea că Toma d’Aquino a fost primul care a separat natura divină de persoanele dumnezeieşti, p. 338/ Din acest motiv, spune autorul nostru: „Treimea a fost închisă într-o adâncă izolare [ a se citit: transcendenţă absolută n.n.], care implică riscul de a fi resimţită [ Sfânta Treime n.n.] fără interes pentru existenţa religioasă”, p. 338. Adică romano-catolicii se raportează la Dumnezeu ca la esenţa divină sau la Dumnezeu ca Unu, dar nu la Dumnezeu ca Treime de persoane, Care există perihoretic din veci./

Biserica Romano Catolică a fost definită la Vatican II, observă autorul, nu numai în termeni juridici, dar şi în termeni de mister, p. 339./ Dar, cu toate acestea, autorul nostru observă că Treimea în doctrina romano-catolică se răsfrânge asupra Ei înşişi şi Biserica asupra ei înşişi, p. 339./ De ce? Datorită graţiei create, care e văzută detaşată, separată de Dumnezeu, şi care îşi are sediul în Biserică, p. 340./

De aceea apare în teologia romano-catolică calamitatea cum că Fiul e văzut separat de Tatăl şi de Duhul şi se transferă în grija Bisericii darurile create, harul creat, ocolind astfel persoana Sfântului Duh, p. 340./În această ipostază Hristos apare ca un instrument al Tatălui pus în slujba Bisericii, care să-i transfere Bisericii darurile create, p. 340./

De aceea, umanitatea nu se mai recapitulează în Hristos, ca Unul care ne cuprinde şi ne ţine pe toţi prin firea Sa umană îndumnezeită, ci sub Hristos, adică în Biserică, „fiindcă Biserica tinde să fie închisă în imanent”, p. 341, în istorie, atâta timp cât nu se crede în harul necreat care uneşte pe omul credincios cu Dumnezeul treimic./

Pr. Dorin.