floarea-soarelui.jpg

Pr. Asist. Dumitru Popescu, Ecleziologia romano-catolică după documentele celui de-al Doilea conciliu de la Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană, în rev. Ortodoxia XXIV [ 1972], nr. 3, p. 325-458.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza 17, 5, în PG 33, col. 976A: „Darurile [dumnezeieşti n.n.] nu vin unele de la Tatăl, altele de la Fiul şi încă altele de la Duhul Sfânt. Una este mântuirea, una este puterea, una este credinţa”, p. 365/ Hromaţiu de Aquileia, Omilia 18, Ed. J. Lemane, în „Revue bénédictine”, nr. 73, 1963, p. 196: „Tatăl nu face nimic fără Fiul, nici fără Duhul Sfânt, căci lucrarea Tatălui este cea a Fiului, iar cea a Fiului este lucrarea Sfântului Duh; este unul şi acelaşi har care ne vine din Sfânta Treime”, p. 356. /

„Biserica este plinită de Hristos, vertical, în Duhul Sfânt, de pe Scaunul măririi Sale dumnezeieşti”, p. 357, spune autorul, pentru ca să arate că Hristos este Capul Bisericii şi nu un om, în speţă, papa. / Tot ca o reacţie la sistemul monarhic de conducere al Bisericii Romano Catolice autorul spune: „Biserica se conduce în mod colegial, nu monarhic”, p. 359./

Autorul citează: Prof. N. Chiţescu, Trupul Tainic al Domnului, Ed. Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1942./Tainele romano-catolice au devenit „rituri exterioare golite de Sfântul Duh”, p. 362./ În sistemul ierarhic romano-catolic „preotul tinde să se substituie lui Hristos”, p. 364./ „Biserica este supusă papalităţii, dar papalitatea nu se mai supune Bisericii”, p. 365./ Euharistia e centrul de gravitate impersonală al Sacramentelor, pe când papa e centrul de gravitate personală al întregii Biserici, p. 365./ Hristos a fost izolat de Biserică, pentru ca aceasta să fie supusă papalităţii, p. 365./

În p. 367, autorul dă o definiţie personală Sfintelor Taine în viaţa ortodoxă: „Tainele sunt arterele prin care Hristos comunică Bisericii propria Sa viaţă, pentru ca Biserica să se desăvârşească în Dumnezeu. În Duhul Sfânt, Tainele constituie căile întâlnirii personale dintre Hristos şi Biserică”, p. 367./

Autorul citează din: Pr. Prof. D. Stăniloae, Din aspectul sacramental al Bisericii, în Studii Teologice XVIII [ 1966], nr. 9-10; Pr. Prof. D. Stăniloae, Legătura dintre Euharistie şi iubirea creştină, în Studii Teologice XVII [ 1965], nr. 1-2; Karl Rahner, Teologia ed antropologia, Col. „Parola nella storia”, Ed. Queriniana, Roma, 1966. /

Laicii sunt instrumentele preoţiei romano-catolice pentru a-şi întinde influenţa şi dominaţia ei spirituală asupra lumii, p. 371./ Revelaţia divină, dată în Scriptură, e un simplu depozit formal, menit să devină dependent de papalitate, p. 375./ Revelaţia a fost „vidată de dimensiunea ei pnevmatologică [şi] înţeleasă ca o simplă teorie despre Dumnezeu”, p. 375./ Pentru romano-catolici Revelaţia a pierdut legătura cu Hristos, p. 375./

Hristos a fost înţeles ca instrumentul Tatălui, menit să pronunţe ceea ce vrea Dumnezeu. De aceea Mântuitorul pierde, din momentul în care a împlinit lucrarea primită de la Tatăl, adică iconomia mântuirii, legătura cu Revelaţia divină obiectivă”, p. 375./ Pentru ortodocşi însă „Revelaţia este dată prin Biserică, nu pe deasupra obştii credincioşilor”, p. 376./

Infailibilitatea papală, spune autorul nostru, este „expresia celui mai pretenţios iluminism uman, întemeiat pe confuzia dintre lumina Duhului, separat de Hristos şi intelectul papilor”, p. 376. Adică infailibilitatea papală îşi arogă realitatea cum că tot ceea ce poate gândi un papă despre un adevăr de credinţă se identifică cu luminarea dumnezeiască absolută, cu adevărul fără dubiu.

Vizavi de infailibilitatea papală se poate întreba : Cum se conciliază infailibilitatea cu păcatele personale ale papei? Adică infailibilitatea cu spovedania? / Pentru că Hristos e văzut ca fiind separat de Duhul, papa se intercalează între cele două persoane divine şi se transformă în centru de convergenţă al Revelaţiei divine şi al lucrării Sfântului Duh, „devenind principiu şi temelie vizibilă a unităţii în credinţă, prin excluderea tuturor”, p. 380. Adică papa e cel care uneşte şi ţine Biserica Romano Catolică unită, pentru că el este fundamentul dogmatic, legislativ şi sacramental al Bisericii./

„Din punct de vedere ortodox nu se zideşte credinţa pe Petru, ci Petru pe credinţă”, p. 381/ Revelaţia este plină de Duhul. Nu se poate goli Scriptura de Duhul ei, p. 381, spune autorul nostru, ca reacţie la interpretările scripturale pur literale, care exclud înţelegerea duhovnicească a Scripturii./ În Ortodoxie, „după cum Hristos nu Se separă de Duhul, tot astfel Duhul nu Se separă de Scriptură”, p. 381./

„Prin Scriptură Hristos Se adresează credincioşilor atât din exterior, prin cuvântul ei predicat de preot, cât şi din interior, în Duhul Sfânt, ca să răspundă la chemarea Sa”, p. 381./ „dumnezeiasca Revelaţie se inserează, prin Duhul Sfânt, în inimile credincioşilor”, p. 382./

Autorul citează din: Prof. N. Chiţescu, Premisele învăţăturii creştine despre raportul dintre har şi libertate, în Ortodoxia XI [1959], nr. 1-2; Pr. Prof. D. Stăniloae, Autoritatea Bisericii, în Studii Teologice XVII [ 1965], nr. 3-4; Prof. N. Chiţescu, Sobornicitatea Bisericii, în Studii Teologice XVII [1965], nr. 3-4./

„colegiul episcopal dobândeşte caracterul unei trene de lux pe care papalitatea o poate îmbrăca sau dezbrăca după propriul ei plac. Ideea de comuniune este golită de adevăratul ei conţinut”, p. 389./ „ecleziologia celui de-al doilea Conciliu de la Vatican rămâne funciar juridică”, p. 389./ Autorul spune că discriminarea care se face între Sfântul Petru şi ceilalţi Sfinţi Apostoli, în cadrul primatului papal şi a pretinsei succesiuni a papalităţii de la Sfântul Petru e nejustificată, p. 390./Documentele pseudo-isidoriene apar în sec. 8, p. 391./

Partea a III-a. Biserica ad extra [p. 397-420]. Vatican II agreează şi promovează ecumenismul, p. 397./ Însă „ecumenismul Vaticanului II se întemeiază pe principii revendicative lipsite de temei”, p. 399./ Vatican II refuză să recunoască Ortodoxiei, caracterul ei de Biserică, p. 400-401./Ortodoxia şi protestantismul sunt minimalizate din punct de vedere eclezial, Biserica Catolică privind celelalte Biserici creştine de pe poziţii de superioritate, p. 401./

Autorul ne spune faptul că, credincioşii romano-catolici se pot împărtăşi cu Sfintele Taine în Biserica Ortodoxă, însă trebuie să părăsească Biserica când începe să se predice credinţa ortodoxă, p. 402. / Adică se separă credinţa de Sfintele Taine, p. 402, dar şi adevărul de iubire, p. 402./Ecumenismul romano-catolic are un caracter romano-centric, p. 403./

Autorul citează Pr. Prof. D. Stăniloae, Coordonatele ecumenismului din punct de vedere ortodox, în Ortodoxia XIX [1967], nr. 4, unde părintele Stăniloae decelează trei coordonate ale discuţiilor inter-religioase şi anume: credinţa, sobornicitatea şi slujirea lumii, cf. Idem, p. 405./ „întreaga ecleziologie a Vaticanului II este bazată pe separaţia dintre Hristos şi Duhul Sfânt, izvorâtă din adaosul Filioque”, p. 407./

Autorul citează: Ioan I Ică, Teologul Karmiris şi preocupările sale ecumenice, în Ortodoxia XXII [1970], nr. 2/”Ecumenismul ortodox nu recomandă nici uniformizarea teologică, nici compromisul dogmatic, ci consensul ecumenic, fidelitatea faţă de credinţa Bisericii neîmpărţite”, p. 409/ Conciliul II Vatican a demonstrat, spune autorul, că Biserica Romano Catolică „nu este pregătită pentru dialogul teologic cu Ortodoxia”, p. 409./ Biserica Romano Catolică promovează în constituţia „Gaudium et Spes” o separaţie radicală între Biserică şi lume, p. 410./

Partea a IV-a. Ecourile ecleziologiei Vaticanului II în teologia contemporană [p. 421-444]. Cvasiabsenţa pnevmatologiei în teologia romano-catolică a dus la o concepţie hristomonistă şi la un filioquism tenace, p. 423./ Conciliul II Vatican a făcut din Sfântul Duh un complement al ierarhiei, p. 424/

Autorul citează: Pr. Prof. D. Stăniloae, Doctrina catolică a infailibilităţii la I-ul şi al II-lea Conciliu de la Vatican, în Ortodoxia XVII [1965], nr. 4/

Concluziile tezei, [p. 445-450].

Teologia catolică a Vatican II a eşuat în antropocentrism, p. 450./ Vatican II a fost „un conciliu de pasaj”, p. 450./Ultima frază a tezei: „La Vatican II, Biserica Romano-Catolică nu şi-a spus ultimul ei cuvânt în materie de ecleziologie”, p. 450./

Bibliografia tezei [ p. 451-458] şi apoi Curriculum vitae./

Concluziile noaste

Teza doctorală de tinereţe a părintelui profesor Dumitru Popescu a fost şi rămâne una dintre cele mai atente şi sintetice lucrări româneşti de teologie dogmatică având ca temă un aspect dogmatic din constituţiile Conciliului II Vatican.

Sfinţia sa demontează pas cu pas teologia romano-catolică arătând diverse derapaje teologice şi existenţiale. Începe cu triadologia romano-catolică, pe care o vede afectată profund de către adaosul Filioque, care introduce separaţia dintre Hristos şi Duhul Sfânt în plan iconomic, în planul relaţiilor Treimii cu lumea. În acelaşi timp arată faptul că natura divină e văzută în mod deist în romano-catolicism, ceea ce duce la izolarea Sfintei Treimi de Biserică.

Adaosul Filioque şi ideea de graţie creată sunt cele două mari catastrofe teologice pe care autorul le combate în cadrul tezei sale. Acesta arată că lucrarea Treimii e una şi că Biserica nu poate fi închisă în imanent, în istorie, ci ea este plină de harul necreat care o leagă în mod continuu de veşnicia Treimii.

Detectând o poziţie cvasinestoriană în hristologia lui Vatican II, părintele profesor arată că eclesiologia acestui Conciliu a făcut din papă şi episcopat un recipient ontologic autonom care cuprinde graţia creată, înţeleasă ca existenţă separată de Dumnezeu. Din această cauză Biserica Romano-Catolică devine o instituţie antropocentrică prin infailibilitatea papală şi primatul papal, care se raportează la Hristos fără să-L vadă împreună cu Duhul Sfânt, de unde hristomonismul evidenţiat de către autorul nostru.

Pentru a înţelege adevărurile spuse aici oricine poate citi online constituţiile Conciliului II Vatican, după situl oficial al Vaticanului şi poate să aprofundeze şi alte aspecte teologice discutate acolo. Aici le găsiţi în limba engleză.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: