Despre teologia dogmatică cu teologul reformat Emil Brunner [1]
Emil Brunner, The Christian Doctrine of God, Dogmatics, vol. 1, translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1949, p. 361.
Brunner începe discuţia în spaţiul acestui volum cu diferenţa dintre Scriptură şi Teologia Dogmatică. „Biserica a existat înaintea dogmaticii”, p. 3, spune el, iar Sfinţii Apostoli nu sunt autori sistematici şi ceea ce ei ne-au lăsat nu este dogmatică, p. 4.
Intrăm din prima clipă în conflict cu modul de a fi al Scripturii. Îi cerem să fie ceea ce vrem noi să fie şi nu ceea ce este. Pentru că metoda noastră de lucru fals-raţionalistă crede că poate sistematiza şi epuiza un subiect printr-o rigoare logică cerem acest format, acest mod de prezentare a unei realităţi de la orice carte a istoriei. Nimic mai fals. Noi trebuie să venim spre modul de a fi al Scripturii şi nu Scriptura să vină spre noi!
Cum de nu sunt Sfinţii Apostoli sistematici, dacă, pentru publicul creştin pentru care ei au scris erau foarte clari, foarte concişi? Trebuie să cerem oricărui scriitor şi poet din orice secol să scrie ca în secolul 21? Prea multă superbie în ideea că putem sistematiza, odată pentru totdeauna, materialul de credinţă al Bisericii, când el se poate reconfigura în n moduri în istorie ca şi până acum.
Teologia dogmatică este pentru autorul nostru „ştiinţa creştină a învăţăturii sau doctrina”, p. 4. O definiţie vagă, imprecisă. „Dogmatica e o funcţie a învăţăturii Bisericii”, p. 4 şi o ştiinţă a credinţei creştine, p. 4./ Biserica e locul dogmaticii, pentru că acest mod academic de cercetare este posibil numai în comunităţile credincioşilor, p. 5. Însă, în mod practic, teologia dogmatica apare şi se scrie ca exerciţiu academic şi nu liturgic, bisericesc.
Dogmatici apar unde există Biserica şi învăţătura creştină, p. 5. Iarăşi vag, pentru că trebuie să umple golul dintre Biserica Apostolică şi apariţia organizaţiei sale religioase. / „Dogmatica nu e numai o gândire despre credinţă ci trăirea acestei gândiri”, p. 5/ „Dogmatica se reclamă a fi un studiu academic controlat de Biserică”, p. 5. /
Omul simplu, spune autorul, vede o contradicţie între Scriptură şi Dogmatică, pentru că vede în Scriptură acţiune şi în Dogmatică teorie, p. 7/ Dogmatica îi pare o trimitere către o autoritate impersonală, p. 8. De ce? Pentru că sistemul protestant şi-a învăţat credincioşii să confunde Scriptura cu persoana lui Hristos, să confunde Scriptura cu El Însuşi, să substituie pe Hristos cu cuvintele Lui sau cu cele spuse despre El. De aceea pare Scriptura o autoritate personală şi orice altă carte o lucrare „impersonală” deşi o Dogmatică e scrisă de un autor şi nu se scrie de la sine.
Dogmatica îi pare omului simplu o tiranie ecleziastică, p. 8. Cum aşa? Dacă adevărurile Dogmaticii protestante sunt scoase din Scripturi şi sunt conform Scripturilor, aşa cum vor să spună teologii luterani sau calvini, cum să fie o lucrare constrângătoare, tiranizantă? /
Prima rădăcină a Dogmaticii este lupta cu falsele doctrine, cu doctrinele eretice, p. 9/ A doua rădăcină a ei, al doilea fundament este instrucţia catehetică sau pregătirea pentru Botez, p. 10/ A treia rădăcină sunt exegezele biblice, p. 10/ Însă, în realitate, Dogmaticile protestante au profil romano-catolic, se raportează la Scriptură în mod exclusivist, bagă prea puţin în seamă zona catehetică şi au apetit minimalist pentru exegeză şi un apetit maximalist pentru cerebralizarea experienţelor scripturale./
Autorul ne spune că nu trebuie să ştim pasaje disparate despre o învăţătură de credinţă, adică fără sistem citaţional, ci trebuie să cunoaştem înţelesul doctrinar total al unei învăţături de credinţă, p. 11./ Ajutoarele Dogmaticii sunt pentru Brunner dicţionarele biblice şi sinopsele, p. 11. Ca lucrări fundamentale ce pot sprijini discursul teologic al dogmaticii reformate/calvine autorul recomandă: Zwingli, Commentarius de vera et falsa religione [Comentariu despre adevărata şi falsa religie]; Calvin, Institutio christianae religionis [Educaţia religiei creştine], care e destinată instrucţiei catehumenilor şi Melanchton, Loci theologici [Locuri teologice], p. 11./
„Dogmatica e ştiinţa care face Biserica să fie capabilă a-şi împlini menirea sa”, p. 13. Probabil se referă la menirea învăţătorească a Bisericii. Însă Biserica e numai propovăduire? Pentru Biserica Ortodoxă o asemenea afirmaţie este o enormitate. Învăţătura Bisericii nu se reduce numai la problemele teologiei dogmatice, ci e un aspect al propovăduirii Bisericii.
Autorul consideră că Întruparea Domnului este punctul central al manifestării divine, p. 15./ „Iisus Hristos e mai mult decât toate cuvintele spuse de El. Dumnezeu Cuvântul este în mod fundamental revelarea de Sine a lui Dumnezeu, este o Persoană, o fiinţă umană, omul în care Dumnezeu Însuşi S-a întâlnit cu noi. Faptul că El este aici, că El a venit înseamnă că noi putem să-L vedem şi să-L cunoaştem în manifestările Sale şi în suferinţa Sa, în vorbirea Sa şi în persoana Sa, căci El este Dumnezeul sfinţeniei şi al milei care este deasupra oricărei persoane, invitându-ne pe noi la Sine şi dându-Se pe Sine nouă”, p. 15-16./
Pentru Bisericile protestante dogma nu e o autoritate finală, care să-l forţeze pe credincios să accepte acest punct de vedere, p. 53. / Tocmai de aceea, continuă autorul, în Bisericile protestante nu există un sistem de dogme ci Mărturisiri de credinţă, p. 53. Însă, în fapt, s-a renunţat la dogmele şi canoanele Bisericii una pentru Mărturisiri de credinţă de fundamentare a noii lor Biserici. Aceste Mărturisiri, pentru cei care nu cunosc cum arată, sunt exprimări reducţioniste, în comparaţie cu învăţătura Bisericii una, a învăţăturii de credinţă creştine. Adică reformatorii au luat ce le-a convenit din Tradiţia Bisericii de la început, au răstălmăcit lucrurile pentru a consuna cu noile lor deviaţii teologice şi…cam asta e povestea! Nu avem prezentări ale credinţei creştine in extenso în Mărturisirile de credinţă protestante ci poziţiile teologice subiectiviste ale creatorilor lor. /
„Doctrina Bisericii este întotdeauna mărturisire, însă nu obiect al credinţei. Obiectul credinţei este Iisus Hristos Însuşi, nu crezul unei Biserici”, p. 53. Contradicţii în termeni. Adică ceea ce propovăduieşte Biserica nu e tot una cu credinţa ei? Una e credinţa şi alta e doctrina? Crezurile Bisericilor vorbesc despre un alt Hristos în comparaţie cu credinţa? Şi de ce este obiectul credinţei doar Hristos şi nu Treimea? Învăţătura Bisericii este credinţa Bisericii şi credinţa Bisericii nu se reduce numai la Hristos, pentru că am face Dogmatica numai din hristologie şi din nimic altceva. /
„Revelaţia lui Iisus nu e doctrina despre Iisus Hristos. În credinţa adevărată noi avem de-a face cu Hristos Însuşi, şi nu cu o doctrină despre El. Doctrina ne îndreaptă către Hristos, însă noi dorim să-L vedem pe El şi să-L facem cunoscut ochilor omeneşti”, p. 53-54. Ei zic că asta e dialectică…Noi zicem că e duplicitate. Deşi orice Dogmatică este crearea unei doctrine teologice şi nu putem să ne raportăm la Revelaţie decât după puterea noastră de a o percepe, când se pune problema dacă Dogmatica contează, se spune răspicat: nu contează deloc! De ce? Pentru că Revelaţia e realitatea, pe când descrierea Revelaţiei nu e nimic. Cum aşa? Dacă doctrina nu contează de ce s-au mai creat Mărturisirile de credinţă protestante, acele embleme fundamentaliste şi fondatoare ale Bisericilor protestante? De ce nu se păstrează doar Revelaţia şi întâlnirea fără amprente tradiţionale cu Hristos, aşa fantezist, dacă doctrina falsifică Revelaţia?
„Doctrina, înţeleasă corect, este un deget îndreptat spre El, dar numai ochii credinţei se îndreaptă către El”, p. 54. Adică credinţa şi învăţătura de credinţă nu se suportă între ele, se exclud una pe alta. Poate că vrea să spună că învăţătura indică lucrurile în care credem pe când raportarea intimă la Dumnezeu reprezintă adevărata relaţie.
Pr. Dorin.
