Zi: 9 februarie 2008

Despre teologia dogmatică cu teologul reformat Emil Brunner [2]

Leave a comment

corabie.jpg

Emil Brunner, The Christian Doctrine of God, Dogmatics, vol. 1, translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1949, p. 361.

Credinţa e legătura cu El Însuşi, p. 54. / Reformatorii pun autoritatea doctrinară biblică deasupra autorităţii ecleziastice, p. 54. Se petrece acest lucru pentru că Biserica în protestantism este o urmare a speculaţiilor reducţioniste făcute pe baza Scripturii. Însă, în Biserica Ortodoxă, Scriptura e a Bisericii, apare în Biserică şi e interpretată de către Sfinţii Bisericii./

Autorul recunoaşte faptul că reformatorii au greşit atunci când au identificat Cuvântul lui Dumnezeu cu cuvântul Scripturii, p. 54, adică persoana lui Hristos cu textul Scripturii./ Prin aceasta, spune autorul, ei au recăzut în eroarea catolică, căci prin aceasta credinţa protestantă a devenit o credinţă doctrinară, care crede în dogme, nu numai în dogma biblică, ci şi în doctrina Bisericii, p. 55. Care dogmă biblică? Ce înseamnă doctrina Bisericii pentru reformatori, dacă ei o inventează? /

Prin cuvintele Lui ajungem la El, dar ele nu sunt El, p. 54. Cuvintele sunt ale Lui, sunt din El./ „Dogma e un produs artificial al teologiei reflexive”, p. 55. Dogma este exprimarea comunitară şi sinodală a adevărului Bisericii, care exprimă viaţa şi experienţa Bisericii. Cum să fie ceva artificial dogmele când ele sunt fundamentul vieţii Bisericii? Cum să fie artificiale şi un fel de reflexivitate bolnavă a unor inşi singulari când ele sunt rezoluţii sinodale verificate şi afirmate în fiecare secol al Bisericii? /

„Confesiunile Bisericii sunt creaţii umane capabile de erori şi probabil au nevoie de reformare”, p. 57. Da! Mărturisirile de credinţă luterane şi calvine sunt mărturisiri pline de erori şi care nu au nimic în comun cu ceea ce însemna Mărturisire de credinţă pentru Biserica apostolică. Deşi mărturisirile de credinţă clasice protestante au, ipotetic, nevoie de reformare, ele sunt literă de lege până astăzi şi nu au fost modificate în niciun fel. /

Teologia e o ştiinţă divină, p. 61/ „Cunoaşterea lui Dumnezeu, în sens religios, este, cu siguranţă, o cunoaştere non-ştiinţifică iar revelaţia dumnezeiască nu este, cu siguranţă, un obiect al cunoaşterii ştiinţifice”, p. 61./ Teologia însă este credinţa în reflecţia gândirii critice, p. 62. Poate a gândirii iubitoare şi smerite. Gândirea critică este apanajul filozofiei şi nu al Teologiei. Gândirea critică e bună în spaţiul apologeticii şi nu al teologiei dogmatice. În teologia dogmatică criticismul unilateral e o adevărată calamitate, după cum s-a dovedit în diverse rânduri, în teologia romano-catolică şi protestantă./

Dogmatica e funcţia logică a învăţăturii Bisericii, p. 82. Mai degrabă e funcţia supralogică a învăţăturii Bisericii. Pot fi înţelese dogmele Bisericii pe bază de logică? Putem înţelege naşterea lui Hristos, dogma Treimii, învierea morţilor pe bază de logică umană? /

Autorul spune că e posibil „să fii un bun teolog dar un rău creştin”, p. 84. Mă îndoiesc de acest lucru. / Dogmatica nu e o stăpână, ci o slujitoare a credinţei şi a comunităţilor de credincioşi. Rolul Dogmaticii e acela de a gândi despre credinţă, p. 85. Învăţăturile dogmatice sunt cele care ne conduc şi ne împodobesc viaţa şi credinţa, ne fac să fim adevăraţi creştini ortodocşi. /

„Teologia, ca termen comprehensiv, ce acoperă diverse studii intelectuale, care au conexiune cu Biblia şi cu slujbele Bisericii, este o idee modernă”, p. 89. /Sintagma „Teologie dogmatică”, spune autorul, apare în prima jumătate a sec. al 19-lea, în timpul lui Pfaff şi Buddaeus, p. 90/ Schleiermacher a avut o mare contribuţie în cadrul ideii de Teologie dogmatică modernă, concepând teologia ca o unitate şi a încercat să prezinte diferite discipline teologice ca o realitate unitară şi coerentă, p. 90/

Schleiermacher considera Dogmatică drept o disciplină istorică şi o subordona Teologiei filosofice, p. 90/ El a împărţit Teologia în trei categorii: istorică, sistematică şi practică, p. 90/ Autorul nostru însă, crede că „procesul reflecţiei dogmatice trece prin tărâmul Teologiei practice iar Teologia practică a dus la apariţia Teologiei dogmatice„, p. 90/ Epistola către Romani este de obicei, spune el, socotită mult mai „dogmatică” decât Evangheliile sinoptice sau decât Epistolele Sfântului Petru şi ale Sfântului Ioan, p. 91./

Autorul consideră că adevăratele discursuri dogmatice sunt apologiile primare, p. 91./ El consideră că De principiis [Despre începuturi] a lui Origen e prima încercare de Dogmatică creştină, p. 91./După lucrarea lui Origen e amintită Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin: Phgh, gnw,sewj [Izvorul cunoaşterii], p. 91/Autorul consideră ca fiind o lucrare mare de teologie sistematică şi De divisione naturae [Despre împărţirea naturii ] a lui Scotus Eurigena, p. 91/

Petru Lombardul e considerat drept creatorul clasic al Dogmaticilor occidentale, prin lucrarea sa Sententiarum [Sentinţe] în 4 cărţi, p. 91 /Prima lucrare dogmatică a Reformei e considerată de către autor cartea Loci theologici [Locuri teologice] a lui Melanchton, p. 91/

Ioan Calvin, în Institutes, consideră autorul, se întoarce la linia clasică primară a dogmaticilor, p. 92/ Iluminismul şi pietismul vor produce o ruptură în tratarea dogmatică, p. 92./ Iluminismul a transformat Teologia dogmatică în Filosofia religiei, p. 92./ Însă, prin Schleirmacher şi urmaşii acestuia pe linie teologică s-a produs reîntoarcerea spre Teologia dogmatică, p. 92./

Autorul consideră „Doctrina creştină” a Sfântului Augustin drept o carte pentru cel care vrea să citească Sfânta Scriptură, p. 95. La fel consideră şi Dogmatica lui Melanchton, p. 95./ dogmă vine de la dokei/n, dokei/ moi, de,doktai, p. 104/ do,gmata/ decreta, p. 104; stabile, fixum, ratum, p. 104/

Calvin s-a îndepărtat de Luther în ceea ce priveşte inspiraţia verbală a Scripturii, p. 111./ Karl Barth a spus în Dogmatica sa, tomul 2, p. 562, că „Biblia nu este o carte a sfintelor oracole; ea nu este un organ al comunicării directe. Ea este o reală mărturisire”, p. 113. Scriptura e o carte vie pentru cel duhovnicesc pentru că e plină de Duhul lui Dumnezeu care ne vorbeşte prin fiecare verset în parte. Ea este un eveniment iluminativ, care se poate reactualiza perpetuu, tocmai pentru că e întâlnirea dintre Dumnezeu şi cel care o citeşte. Ea este reala mărturie pentru că devine, cu fiecare citire a ei, o reală întâlnire cu Dumnezeu. Ea e calea spre El, te duce la El şi nu te opreşte la ea. /

Dumnezeu nu este un obiect pe care omul să-l poată manipula prin propria sa raţiune, p. 117/ „Dumnezeu este un Mister adânc, Care locuieşte într-o lumină inaccesibilă”, p. 117./

Numele lui Dumnezeu este minunat, cf. Jud. 13, 18, p. 117/Alte versete referitoare la numele lui Dumnezeu: Ieş. 33, 19; Jud. 11, 23; II Regi 3, 27; I Sam. 26, 19; In. 17, 11; 17, 6, p. 119./ Brunner crede că „Părinţii greci au făcut o mare greşeală ( şi această eroare a născut consecinţe dezastruoase) pentru că s-a întors la numele de Iahve„, p. 120/ De ce spune enormitatea asta? Pentru că ar fi vrut să rămânem la numele lui Dumnezeu din Ieşire, adică la : „Eu sunt Cel ce sunt” [Ieş. 3, 14] şi Jud. 13, 18, p. 120/ „Dumnezeu este un Dumnezeu necunoscut, deşi El se face cunoscut”, p. 121. Nu!Dumnezeu este un Dumnezeu care ni s-a făcut nouă cunoscut într-un mod progresiv, pentru că nu am fi putut să Îl percepem altfel. El nu e o noutate pentru Sfinţi şi pentru Puterile cereşti sau pentru demoni. Ci Revelaţia, modul Său de a se prezenta faţă de noi s-a făcut în timp, pe parcursul istoriei pentru că trebuia să creştem în înţelegerea Sa. /

Pr. Dorin.

De-construcţia interioară

Leave a comment

deconstructivism.jpg

Deconstructivismul nu este numai un curent artistic, ci şi o activitate duhovnicească, prin care construim şi reconstruim şi iarăşi destructurăm realitatea gândurilor care încearcă să se sedimenteze în noi înşine.

Gândurile au maleabilitate în fiinţa umană, sunt fluctuante până la momentul în care devin beton armat, în care, dacă loveşti, s-ar putea să te pomeneşti cu reacţii cu totul neaşteptate de la un om pe care l-ai crezut liniştit şi înţelegător, deschis unei discuţii.

Distincţia între momentul în care gândul era încă flexibil şi cel în care a devenit inert, este distincţia pe care nu o fac oamenii pe care nu-i interesează ce se întâmplă în interiorul lor, care primesc îmbătrânirea gândurilor în ei înşişi fără să-şi pună problema dacă sunt bune sau nu, dacă era cazul să se lupte cu ele sau nu, dacă acestea îi fac mai buni, pe zi ce trece, sau, dimpotrivă, mai răi, mai egoişti, mai intoleranţi.

Ortodoxia propune acest deconstructivism duhovnicesc zilnic, prin care omul se autoanalizează în amănunt, îşi dezbracă de un milion de ori haina gândurilor, îşi dezmembrează fiinţa interioară, a concepţiilor, a pasiunilor şi a cugetărilor, pentru a le reîmbrăca din nou şi a vedea care i se potrivesc cu adevărat, care îi fac bine, care îl construiesc ca un om frumos.

Cărămizile gândurilor pot fi adesea stricate, numai unele dintre ele, dar astfel să strice întreg edificiul fiinţial pe care încercăm să-l zidim în viaţa aceasta. Aşa încât aceste cărămizi trebuie puse şi date jos şi repuse de nenumărate ori la temelia inimii, pentru a vedea dacă ele întreţin viaţa sau aduc moartea.

Analiza lumii pe care o vedem cu ochii trupeşti şi sufleteşti, precum şi a patimilor şi a gândurilor, ar trebui să fie o ocupaţie neîncetată, un jurnal care se scrie şi se rescrie mereu în mintea noastră. În definiţia Sfinţilor Părinţi, activitatea duhovnicească presupune ca ortodoxul să fie o enciclopedie umblătoare a lumii lui, dar şi un artist desăvârşit, chemat să împlinească cea mai grea operă de artă: un autoportret mântuit.

Psa. Gianina.

Scrisoarea Patriarhului Dosithei al Ierusalimului către episcopul Atanasie, care a semnat „unirea” cu Roma

Leave a comment

ploaie-de-raze.jpg

Patriarhul Dosithei îi scria în toamna lui 1701 lui Atanasie Anghel, după apostazia acestuia de la credinţă şi înfiinţarea aşa-zisei Biserici Unite. Pentru cei care nu ştiu, Patriarhul Dosithei era un fel de Hipermitropolit al Sfântului Constantin Brâncoveanu (după expresia lui Iorga), care a stat mult timp la Bucureşti şi a concertat de aici contraofensiva tipăriturilor ortodoxe destinate credincioşilor care erau asupriţi de regimuri ostile: fie turc-musulman, fie catolic, fie protestant.

Conţinutul scrisorii este interesant pentru că ne aduce înaintea ochilor amănunte referitoare la acele momente dramatice din istoria Bisericii noastre, dar şi despre caracterul lui Atanasie, pe care gramata sinodală de caterisire îl numeşte Satanasie şi despre care Sf. Constantin Brâncoveanu spunea că îşi va lua plata de la Dreptul Judecător, într-o altă scrisoare către românii din Şcheii Braşovului supuşi la presiuni de intimidare pentru a-şi părăsi Biserica strămoşească.

Aşadar, în această scrisoare (am mai intervenit în traducere, în sensul actualizării şi clarificării ei), Dosithei încerca să-l convingă pe Atanasie să revină asupra deciziei sale de unire cu Roma, însă cuvintele sale nu vor mai avea ecou:

„Domnia-ta, Kirie Atanasie, îţi aminteşti că ai venit în Valahia şi ai căutat să te faci Mitropolit în aceste părţi. Îţi aminteşti că te-am înţeles că eşti om rău şi că inima ta nu era dreaptă către Dumnezeu. Şi a trecut destul timp şi ai umblat cu rugăciuni şi în urmă cu făgăduinţi de ale tale şi cu jurăminte înfricoşate ne-ai mişcat şi pe noi şi pe ceilalţi de te-am ales arhiereu. Şi în sfârşit te-ai hirotonit cu cinste şi ai fost îmbrăţişat de către toţi, mai mult decât ţi se cuvenea.

Ai mărturisit înaintea îngerilor şi arhanghelilor şi Însuşi a lui Dumnezeu, Celui ce este peste toate, că vei păzi credinţa în Sfinţii Părinţi şi în Sfânta Biserică Sobornicească a lui Hristos.

Mai în urmă ai scris către Preasfinţitul Mitropolit al Ungrovlahiei [al Ţării Româneşti], cel ce te-a hirotonit, şi ai cerut permisiune să mănânci carne, iar nouă ne-ai scris şi ai cerut voie ca la o Liturghie să hirotoneşti mai mulţi preoţi şi mai mulţi diaconi.

Apoi a venit aicea un oarecare tânăr şi ne-a spus că te-a văzut în Viena şi că ai liturghisit împreună cu Cardinalul şi cu alţi papistaşi şi că de două ori în aceeaşi liturghie papistăşească ai abjurat Biserica Răsăritului, fapt care înseamnă: că ai abjurat Sfânta Biserică sobornicească şi apostolească a lui Hristos şi ai mărturisit Biserica Romană, adică cea particulară şi papistăşească, schismatică şi eretică.

Am auzit că te-ai întors în Transilvania şi te-ai pus într-o trăsură cu şase cai şi înaintea ta aprindeau lumini [lumânări], ai adunat pe preoţi şi le-ai făcut libertate (iertare) de dări, şi alte lucruri lumeşti, numai să se facă uniţi, care este totuna cu a se face deosebiţi de Dumnezeu şi uniţi cu antihristul Papa, şi aşa te-ai făcut din păstor lup, pentru că oile le iei din staulul lui Hristos şi le arunci în gura diavolului.

Pe când trebuia, la vreme de nevoie, să te arăţi cu bărbăţie, apărător al sfintei credinţe şi să încurajezi turma cu cuvântul şi cu fapta, ca în tot chipul să fugă de papistaşii vrăjmaşi ai Crucii lui Hristos, te-ai făcut începătorul răutăţii, conducătorul pierzării, vrăjmaş al Sfinţilor Părinţi şi străin şi apostat pe faţă al Sfintei Biserici a lui Hristos.

Acestea înţelegându-le noi, te plângem şi te jelim cum au plâns Sfântul Pavel pe galateni şi dumnezeiescul Gură de Aur pe prietenul său, Teodor. Nădăjduind însă şi dorind întoarcerea ta către bine, îţi scriem cuvintele pe care le-a scris Sfântul Pavel către galateni: Fiilor, pe care iarăşi vă plâng, până ce Hristos va lua chip în voi. Iar eu îţi zic: fiule Atanasie, pe care iarăşi te plâng, până când Hristos va lua chip în tine, vino-ţi în sine, nu te teme de jurămintele ce le-ai făcut la Viena, ci te înfricoşează de acelea pe care le-ai făcut când te-ai hirotonit arhiereu; nu te teme să laşi minciuna, ci te înspăimântă să nu mori în afară de adevăr. Nu eşti copil mic. Cugetă că cele [dogmele] ale Latinilor sunt noi [care nu se află în Tradiţia Bisericii Una], sunt schismatice, sunt false, sunt înşelătoare, sunt străine de învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Sfinţilor Părinţi.

Vezi scrisoarea obştească ce am scris-o celor de acolo şi înţelege din ea că papistaşii sunt străini de Biserica lui Hristos, şi cu toate că vorbesc multe plăcute, posibile, cu puterea înţelepciunii lumii acesteia, dar dacă cugeţi bine, afli că toate sunt inovaţii, şi toate diferite de credinţa apostolică şi patristică şi opuse Bisericii Universale a lui Hristos. Nu te teme de necinste, pentru ca să fii cinstit în Împărăţia Cerului. Nu te înspăimânta de suferinţe lumeşti şi nici chiar de moarte, pentru ca să fii fericit în Împărăţia lui Hristos.

Sfântul Dionisie, Patriarhul Alexandriei, a scris către Novat, care s-a făcut începătorul ereziei, ca să se întoarcă de unde a ieşit, adică de la Biserica Ortodoxă, şi să-i înveţe şi pe aceia pe care i-a înşelat să se întoarcă şi aceia la Biserica Ortodoxă. Scrie-le şi tu aceasta [celor pe care i-ai tras după tine], şi dacă nu te vor asculta cei înşelaţi, ca să se întoarcă la Biserica Ortodoxă, tu caută şi-ţi mântuieşte sufletul tău.

Şi noi îţi spunem ţie, Kirie Atanasie, că dacă vei întoarce la Biserica Ortodoxă pe aceia ce s-au înşelat din cauza ta, este foarte bine. Iar de nu, caută şi-ţi mântuieşte sufletul tău. Şi dacă voiesc aceia să rămâie în credinţa papei, ei vor vedea. Tu îngrijeşte-te să vii în starea ta de mai înainte şi să fii episcop ortodox şi adevărat episcop şi să te îngrijeşti de aceia ce sunt în Ortodoxie, ca să rămână în ea netulburaţi.”

(Noiembrie 1701, cf. „Biserica Ortodoxă Română”, XV (1891-1892), p. 692-694.)

Psa. Gianina.