corabie.jpg

Emil Brunner, The Christian Doctrine of God, Dogmatics, vol. 1, translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1949, p. 361.

Credinţa e legătura cu El Însuşi, p. 54. / Reformatorii pun autoritatea doctrinară biblică deasupra autorităţii ecleziastice, p. 54. Se petrece acest lucru pentru că Biserica în protestantism este o urmare a speculaţiilor reducţioniste făcute pe baza Scripturii. Însă, în Biserica Ortodoxă, Scriptura e a Bisericii, apare în Biserică şi e interpretată de către Sfinţii Bisericii./

Autorul recunoaşte faptul că reformatorii au greşit atunci când au identificat Cuvântul lui Dumnezeu cu cuvântul Scripturii, p. 54, adică persoana lui Hristos cu textul Scripturii./ Prin aceasta, spune autorul, ei au recăzut în eroarea catolică, căci prin aceasta credinţa protestantă a devenit o credinţă doctrinară, care crede în dogme, nu numai în dogma biblică, ci şi în doctrina Bisericii, p. 55. Care dogmă biblică? Ce înseamnă doctrina Bisericii pentru reformatori, dacă ei o inventează? /

Prin cuvintele Lui ajungem la El, dar ele nu sunt El, p. 54. Cuvintele sunt ale Lui, sunt din El./ „Dogma e un produs artificial al teologiei reflexive”, p. 55. Dogma este exprimarea comunitară şi sinodală a adevărului Bisericii, care exprimă viaţa şi experienţa Bisericii. Cum să fie ceva artificial dogmele când ele sunt fundamentul vieţii Bisericii? Cum să fie artificiale şi un fel de reflexivitate bolnavă a unor inşi singulari când ele sunt rezoluţii sinodale verificate şi afirmate în fiecare secol al Bisericii? /

„Confesiunile Bisericii sunt creaţii umane capabile de erori şi probabil au nevoie de reformare”, p. 57. Da! Mărturisirile de credinţă luterane şi calvine sunt mărturisiri pline de erori şi care nu au nimic în comun cu ceea ce însemna Mărturisire de credinţă pentru Biserica apostolică. Deşi mărturisirile de credinţă clasice protestante au, ipotetic, nevoie de reformare, ele sunt literă de lege până astăzi şi nu au fost modificate în niciun fel. /

Teologia e o ştiinţă divină, p. 61/ „Cunoaşterea lui Dumnezeu, în sens religios, este, cu siguranţă, o cunoaştere non-ştiinţifică iar revelaţia dumnezeiască nu este, cu siguranţă, un obiect al cunoaşterii ştiinţifice”, p. 61./ Teologia însă este credinţa în reflecţia gândirii critice, p. 62. Poate a gândirii iubitoare şi smerite. Gândirea critică este apanajul filozofiei şi nu al Teologiei. Gândirea critică e bună în spaţiul apologeticii şi nu al teologiei dogmatice. În teologia dogmatică criticismul unilateral e o adevărată calamitate, după cum s-a dovedit în diverse rânduri, în teologia romano-catolică şi protestantă./

Dogmatica e funcţia logică a învăţăturii Bisericii, p. 82. Mai degrabă e funcţia supralogică a învăţăturii Bisericii. Pot fi înţelese dogmele Bisericii pe bază de logică? Putem înţelege naşterea lui Hristos, dogma Treimii, învierea morţilor pe bază de logică umană? /

Autorul spune că e posibil „să fii un bun teolog dar un rău creştin”, p. 84. Mă îndoiesc de acest lucru. / Dogmatica nu e o stăpână, ci o slujitoare a credinţei şi a comunităţilor de credincioşi. Rolul Dogmaticii e acela de a gândi despre credinţă, p. 85. Învăţăturile dogmatice sunt cele care ne conduc şi ne împodobesc viaţa şi credinţa, ne fac să fim adevăraţi creştini ortodocşi. /

„Teologia, ca termen comprehensiv, ce acoperă diverse studii intelectuale, care au conexiune cu Biblia şi cu slujbele Bisericii, este o idee modernă”, p. 89. /Sintagma „Teologie dogmatică”, spune autorul, apare în prima jumătate a sec. al 19-lea, în timpul lui Pfaff şi Buddaeus, p. 90/ Schleiermacher a avut o mare contribuţie în cadrul ideii de Teologie dogmatică modernă, concepând teologia ca o unitate şi a încercat să prezinte diferite discipline teologice ca o realitate unitară şi coerentă, p. 90/

Schleiermacher considera Dogmatică drept o disciplină istorică şi o subordona Teologiei filosofice, p. 90/ El a împărţit Teologia în trei categorii: istorică, sistematică şi practică, p. 90/ Autorul nostru însă, crede că „procesul reflecţiei dogmatice trece prin tărâmul Teologiei practice iar Teologia practică a dus la apariţia Teologiei dogmatice„, p. 90/ Epistola către Romani este de obicei, spune el, socotită mult mai „dogmatică” decât Evangheliile sinoptice sau decât Epistolele Sfântului Petru şi ale Sfântului Ioan, p. 91./

Autorul consideră că adevăratele discursuri dogmatice sunt apologiile primare, p. 91./ El consideră că De principiis [Despre începuturi] a lui Origen e prima încercare de Dogmatică creştină, p. 91./După lucrarea lui Origen e amintită Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin: Phgh, gnw,sewj [Izvorul cunoaşterii], p. 91/Autorul consideră ca fiind o lucrare mare de teologie sistematică şi De divisione naturae [Despre împărţirea naturii ] a lui Scotus Eurigena, p. 91/

Petru Lombardul e considerat drept creatorul clasic al Dogmaticilor occidentale, prin lucrarea sa Sententiarum [Sentinţe] în 4 cărţi, p. 91 /Prima lucrare dogmatică a Reformei e considerată de către autor cartea Loci theologici [Locuri teologice] a lui Melanchton, p. 91/

Ioan Calvin, în Institutes, consideră autorul, se întoarce la linia clasică primară a dogmaticilor, p. 92/ Iluminismul şi pietismul vor produce o ruptură în tratarea dogmatică, p. 92./ Iluminismul a transformat Teologia dogmatică în Filosofia religiei, p. 92./ Însă, prin Schleirmacher şi urmaşii acestuia pe linie teologică s-a produs reîntoarcerea spre Teologia dogmatică, p. 92./

Autorul consideră „Doctrina creştină” a Sfântului Augustin drept o carte pentru cel care vrea să citească Sfânta Scriptură, p. 95. La fel consideră şi Dogmatica lui Melanchton, p. 95./ dogmă vine de la dokei/n, dokei/ moi, de,doktai, p. 104/ do,gmata/ decreta, p. 104; stabile, fixum, ratum, p. 104/

Calvin s-a îndepărtat de Luther în ceea ce priveşte inspiraţia verbală a Scripturii, p. 111./ Karl Barth a spus în Dogmatica sa, tomul 2, p. 562, că „Biblia nu este o carte a sfintelor oracole; ea nu este un organ al comunicării directe. Ea este o reală mărturisire”, p. 113. Scriptura e o carte vie pentru cel duhovnicesc pentru că e plină de Duhul lui Dumnezeu care ne vorbeşte prin fiecare verset în parte. Ea este un eveniment iluminativ, care se poate reactualiza perpetuu, tocmai pentru că e întâlnirea dintre Dumnezeu şi cel care o citeşte. Ea este reala mărturie pentru că devine, cu fiecare citire a ei, o reală întâlnire cu Dumnezeu. Ea e calea spre El, te duce la El şi nu te opreşte la ea. /

Dumnezeu nu este un obiect pe care omul să-l poată manipula prin propria sa raţiune, p. 117/ „Dumnezeu este un Mister adânc, Care locuieşte într-o lumină inaccesibilă”, p. 117./

Numele lui Dumnezeu este minunat, cf. Jud. 13, 18, p. 117/Alte versete referitoare la numele lui Dumnezeu: Ieş. 33, 19; Jud. 11, 23; II Regi 3, 27; I Sam. 26, 19; In. 17, 11; 17, 6, p. 119./ Brunner crede că „Părinţii greci au făcut o mare greşeală ( şi această eroare a născut consecinţe dezastruoase) pentru că s-a întors la numele de Iahve„, p. 120/ De ce spune enormitatea asta? Pentru că ar fi vrut să rămânem la numele lui Dumnezeu din Ieşire, adică la : „Eu sunt Cel ce sunt” [Ieş. 3, 14] şi Jud. 13, 18, p. 120/ „Dumnezeu este un Dumnezeu necunoscut, deşi El se face cunoscut”, p. 121. Nu!Dumnezeu este un Dumnezeu care ni s-a făcut nouă cunoscut într-un mod progresiv, pentru că nu am fi putut să Îl percepem altfel. El nu e o noutate pentru Sfinţi şi pentru Puterile cereşti sau pentru demoni. Ci Revelaţia, modul Său de a se prezenta faţă de noi s-a făcut în timp, pe parcursul istoriei pentru că trebuia să creştem în înţelegerea Sa. /

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: