Best of martie 2007 [8]

claritate.jpg

Pe 17 martie 2007 scriam: Între penibil şi sensibil în tagul Reflecţii./ A doua zi, la Comentarii teologice am scris despre alergare, luptă şi încununare în I Cor 9, 24-27./Suferinţe citadine: despre bolile sociale ale oamenilor din marile oraşe. / În articolul A înflori, despre: în floarea vârstei, tinereţe, credinţă şi viaţă duhovnicească./

Haiku duhovnicesc./Despre cultură, ştiinţă şi credinţă: şcoala trebuie văzută ca o introducere în cunoaşterea de sine şi nu ca o introducere în câmpul muncii./ Cu noi este Dumnezeu sau cuvinte după o ploaie sfântă: e un articol care prezintă evenimentul întâlnirii omului cu Dumnezeu în cadrul unei ploi speciale./

Pe ortodocşii români îi costă subevaluarea internetului ca mediu de comunicare. Acest semnal de alarmă este la fel de important şi astăzi, pentru că tot nu au înţeles prea mulţi faptul, că aceasta este alternativa de viitor a comunicării rapide./ Gândesc frumos, deci enervez: e un îndemn la luciditate, pentru cei care nu înţeleg că îşi fac răul cu mâna lor./

Articolul Cărţi providenţiale vorbeşte despre impactul definitoriu în viaţa noastră a marilor cărţi care ne prilejuiesc întâlnirea cu Dumnezeu şi cu noi înşine./Logica iertării lui Dumnezeu, o predică la Duminica a V-a din Postul Mare. / Iradierea harului în viaţa noastră sau lumina cu care ne pictează Dumnezeu viaţa./ Clar de inimă: un poem dorinţă/

Pr. Dorin.

Nimic mai mult

ce-e-peren-si-ce-e-perisabil.jpg

Exist…şi nimic mai mult. Adică exist…şi şomez, sunt o nulitate. Exist şi nu îmi pasă mai mult. Cât ar fi trebuit să îmi pese ca să fie… mult şi cât să fie… mai mult decât mult? Dacă e mult e la polul opus al lui nimic? Cum de folosim o negaţie lângă o existenţă în surplus pentru ca să arătăm că existenţa există? De ce trebuie să negăm existenţa ca să gândim că există?

Nu vreau nimic mai mult decât atât. Vreau cât mi s-a dat. De ce nu vreau mai mult? Pentru că eu consider că de atâţi bani am nevoie. Ceva mai mult ar înseamna ceva care nu mi s-ar potrivi. Ceea ce ţi se potriveşte este destul. Destul de mult e prea mult. Însă nu prea mult…arată că încă nu am ajuns la ceea ce eu numesc multul convenabil, satisfăcător pentru mine.

Nu iubesc nimic mai mult decât pe El. Nu iubesc cu termeni de comparaţie. De unde să îmi dau seama dacă e mai mare o iubire sau mai mică? Ce o face să fie mai mică şi de ce nu e şi mai mică şi mai mare în acelaşi timp, adică să aibă indici ondulatorii?

Şi cu toate astea vorbim despre iubirea pentru Dumnezeu ca despre o iubire care nu are termeni de comparaţie, deci ca despre o iubire mare. Iubirea mare, paradoxal, nu e iubirea pe care nu o poţi uita ci e iubirea în care te uiţi şi tu, pentru că devii una cu ea. Şi dacă devii una cu ea, mai poţi să vorbeşti distant despre dragoste?

Poţi fi distant faţă de boală când nu o ai. Când o ai în tine boala vorbeşte despre sine din tine. Nu vreau nimic mai mult decât să scap de boală înseamnă vreau doar atât: remedierea bolii din fiinţa mea. Însă nimic mai mult înseamnă nimic mai puţin. Nu vreau nimic mai mult decât să ajung la ea = nu vreau mai puţin să ajung la ea. Ce neg atunci prin mai mult şi ce afirm prin mai puţin? Prin mai mult neg că aş dori pe altcineva şi afirm că o doresc numai pe ea iar prin mai puţin afirm că toate lucrurile pe care le-aş vedea nu ar fi mai importante decât soţia mea.

E un semn de generozitate să îl activezi în mod constant pe „nimic mai mult”. Dar e şi un semn de prioritate. Când ştii că nu vrei nimic mai mult decât să îţi faci datoria atunci stai între nişte limite alese personal.

Nimic mai mult şi…nimic nu trebuie să coste atât de mult. Datorie de conştiinţă vs. vânzare de sine. Când gândeşti pe om ca un obiect care are preţ atunci îi negi conştiinţa lui „nimic mai mult”. Nu vreau decât să îmi apăr ţara, credinţa, limba…şi nimic mai mult. Ştiu ceea ce trebuie să fac şi nu vreau… nimic mai mult. Nu aştept nimic mai mult de la alţii. Când aştepţi ceva mai mult fără ca să dai mult aştepţi în mod ilegal.

Însă nimic nu e prea mult când Dumnezeu ne cere să împlinim voia Sa. Nimic nu e prea mult pentru că voia Lui înseamnă a primi mult.

Pr. Dorin.

Despre teologia dogmatică cu teologul reformat Emil Brunner [3]

relatie.jpg

Emil Brunner, The Christian Doctrine of God, Dogmatics, vol. 1, translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1949, p. 361.

Dumnezeu în a Sa comunicare de Sine – acesta este Numele lui Dumnezeu; căci dacă Dumnezeu nu Şi-a făcut cunoscut numele, El nu poate fi cunoscut cu adevărat”, p. 121./ Conceptul de Nume al lui Dumnezeu, spune Emil, sugerează că Dumnezeu este Persoană şi nu „ceva”, p. 121. Dumnezeu „este primul nostru Tu”, p. 121, primul nostru conlocutor absolut./

„Tu” este cu totul altceva decât „Nu-sunt-Eu”. „Nu-sunt-Eu” este lumea, suma tuturor obiectelor. Dar „Tu” este ceea ce „Nu-sunt-Eu”, pentru că Eu sunt Eu Însumi, p. 122./ „noi putem cunoaşte pe un alt „tu” uman prin propriile noastre eforturi…Taina persoanei umane nu este absolută, este numai relativă, fiindcă nu este numai „altul decât sine”, ci şi „asemănător mie”. Aceasta poate fi înţeleasă sub un nume generic de om, p. 122./

Persoana umană nu este un Tu necondiţionat, pentru că este în acelaşi timp şi cineva ca mine, p. 122./ Dumnezeu este Tu-ul absolut, deasupra a tot ceea ce există, este Tu-ul care nu poate fi în acelaşi timp de tipul „eu”, p. 122./ Ideea că Dumnezeu e Tu-ul necondiţionat e una din ideile centrale în teologia lui Brunner./ Eu Îl pot cunoaşte pe Dumnezeu numai din ceea ce El îmi spune despre Sine, p. 122./

Mintea omului poate gândi că există un Dumnezeu personal dar El ar fi un obiect al minţii. Însă Dumnezeu rupe barierele gândirii mele trupeşti, manifestându-Se pe Sine, p. 122, revelându-Se oamenilor./ Dacă am crede într-un Dumnezeu pe care eu Îl gândesc că există, atunci am avea un Dumnezeu care nu se întâlneşte cu mine ca un Tu şi de aceea nu e un Tu real, p. 122./

Animalele nu aveau un nume, ci omul le-a dat nume şi le-a „personificat”, p. 123. / Numele înseamnă existenţă personală, p. 123./Noi avem două nume spune autorul: 1. natură umană, adică faptul că suntem oameni şi 2. numele nostru personal, p. 123./ Numele lui Dumnezeu este un nume propriu, p. 123./”dezvăluirea Numelui lui Dumnezeu se petrece în oferirea de Sine a Celui ce Se revelează”, p. 124./ „Când Iahve Îşi face cunoscut numele Său El realizează un Testament cu Israel; când Iisus, prin propria Sa persoană face cunoscută în mod deplin şi desăvârşit taina personală a lui Dumnezeu, El stabileşte comuniunea dintre Dumnezeu cel Sfânt şi omul păcătos”, p. 124. Pentru Ortodoxie, Hristos stabileşte comuniunea dintre Dumnezeu şi omul renăscut prin Botez. Căci de aceea există comuniunea dintre Dumnezeu şi om, pentru că omul a fost restaurat în Hristos şi nu mai e al păcatului şi al morţii, ci al vieţii veşnice./

„Revelarea de Sine a lui Dumnezeu este actul prin care Dumnezeu iese din propria Sa glorie şi altruism, prin care Unul care exista pentru Sine devine Unul care există pentru noi”, p. 124. E o definiţie a revelării de Sine a lui Dumnezeu neconformă cu statutul veşnic de a fi al Treimii, acela de comuniune interpersonală a iubirii. Dumnezeu, prin revelarea de Sine, extinde iubirea şi viaţa Sa oamenilor, noi înşine fiind rodul iubirii Treimii şi nu se produce, odată cu revelarea Sa, schimbări în firescul veşnic al vieţii intratrinitare. Revelarea de Sine a lui Dumnezeu nu e o schimbare de paradigmă, pentru că slava lui Dumnezeu, de care nu prea vorbeşte Brunner şi teologia reformată, este iradierea veşnică a lui Dumnezeu şi Dumnezeu Se revelase, mai înainte de oameni, Îngerilor Săi, pentru că era mereu deschis spre a Se face cunoscut pe Sine Însuşi. Nu era o noutate revelarea de Sine a lui faţă de oameni, pentru că revelarea e o realitate dumnezeiască dintotdeauna.

Dumnezeu Se deschide spre iubire pentru că este Dumnezeul iubirii în Sine Însuşi. Ideea că Dumnezeu Se deschide numai când trebuie să Se deschidă către oameni, face revelarea dependentă de existenţa umană, ceea ce e o eroare gravă. Dumnezeu a fost dintotdeauna, mai înainte de a fi existat creaţia, un Dumnezeu al deschiderii şi al comuniunii, al revelării. Nu creaţia produce Revelaţia, ci creaţia se bucură de iubirea lui Dumnezeu, de atenţia sa, care este revelarea, dezvăluirea prezenţei Lui personale şi a legăturilor Sale cu lumea.

„Dumnezeul revelaţiei este Dumnezeul care nu poate fi cunoscut decât prin revelaţie; Dumnezeul, care este conceput în afară de această revelaţie este ceva diferit; El este cineva care a fost gândit şi de aceea El nu e personal; El nu este Unul a cărui natură Se comunică pe Sine. Căci numele lui Dumnezeu este unit indisolubil cu natura lui Dumnezeu care Se revelează, aceasta nu în sensul că este natura revelaţiei, ci că este natura Dumnezeului revelaţiei”, p. 127. Exprimări deplasate. Revelarea lui Dumnezeu nu este revelare a fiinţei/a naturii Sale ci a energiilor/lucrărilor Sale, a însuşirilor Sale, adică aceea că El este Domn, că e milostiv, că e drept, că e Dumnezeu zelos etc. Dumnezeu nu ne comunică fiinţa Sa, ci cele care emană din Sine, cele ale slavei Sale. Brunner nu sesizează distincţia dintre slava şi fiinţa lui Dumnezeu în teologia Scripturii spre defavoarea lui şi a teologiei protestante.

Însă Dumnezeu care Se revelează e trăit în interiorul acestei receptări eclesiale a revelării Sale. Numai că autorul vrea să reducă cunoaşterea lui Dumnezeu la Scriptură, ca şi când acum nu am putea avea o relaţie de intimitate cu Dumnezeu la nivel personal.

„Noi nu putem vorbi de Dumnezeul Adevărului, dacă nu ne referim la Cel care Se împărtăşeşte pe Sine, Care vrea să fie pentru noi, nu numai pentru Sine”, p. 127. Ideea de Dumnezeu pentru Sine nu are nimic de-a face cu Revelaţia biblică ci este o marcă filosofică. Niciodată Scriptura nu vorbeşte despre Dumnezeu ca fiind rupt de lume, care ar duce o viaţă pentru Sine anterior lumii, ci dimpotrivă lumea era la Dumnezeu, era cu Dumnezeu mai înainte ca ea să existe, pentru că era dorinţa lui Dumnezeu de a extinde viaţa şi iubirea şi frumuseţea Lui şi creaţiei Sale.

Dumnezeu pentru Sine e un Dumnezeu deist, un Dumnezeu pierdut în transcendenţa Sa, adică o viziune distorsionată a realităţii dumnezeieşti. Niciodată Dumnezeu nu a fost separaţie, pentru că Treimea este comuniune a iubirii. Niciodată nu a fost singurătate şi individualism în Dumnezeu. Dumnezeu este Dumnezeu treimic, e Dumnezeul iubiriii. Cum să fie Dumnezeu pentru Sine, când Treimea e comuniune?

Numai în prezenţa revelării de Sine a lui Dumnezeu noi putem cunoaşte că El este, p. 127. Da, asta s-a petrecut cu Sfinţii care au primit revelările lui Dumnezeu în mod extatic. / „El Se împărtăşeşte pe Sine în propria prezenţă a revelării Sale”, p. 127./ Numele lui Dumnezeu Se revelează deplin numai când El vine pentru noi în persoana lui Iisus Hristos, p. 127./ Autorul e împotriva atributelor divine, p. 129 şi consideră că Sfântul Dionisie Areopagitul le-ar fi inventat, p. 130. Bineînţeles, ca toţi ereticii de marcă ai secolului trecut, şi autorul nostru contestă persoana şi teologia Sfântului Dionisie. De ce? pentru că Sfântul Dionisie Areopagitul vorbeşte în secolul I d. Hr, în mod clar, despre distincţia dintre fiinţa, persoanele şi slava lui Dumnezeu. Atributele lui Dumnezeu, însuşirile Sale, puterile, energiile Sale sunt manifestări ale slavei Sale şi nu ale fiinţei Sale. Tocmai de aceea Brunner nu se poate împăca cu ideea de atribute divine, pentru că trebuia să vorbească despre teologia slavei, de care nu este interesat şi de Dumnezeu care emană lumină din veci.

Brunner consideră, fără niciun motiv explicit, că în cartea Sfântului Dionisie Areopagitul: „Numele dumnezeieşti”, acesta a creat ceva care ” nu are nimic de-a face cu ceea ce Biblia spune despre numele lui Dumnezeu”, p. 130. Adică nu e nimic din ce spune Sfântul Dionisie în Scriptură, deşi e plină de mărturiile Scripturii cartea Sfântului Dionisie dar autorul caută să implementeze teoria „numelui lui Dumnezeu” în Scriptură, care nu are nimic de-a face cu Scriptura.

Pr. Dorin.