relatie.jpg

Emil Brunner, The Christian Doctrine of God, Dogmatics, vol. 1, translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1949, p. 361.

Dumnezeu în a Sa comunicare de Sine – acesta este Numele lui Dumnezeu; căci dacă Dumnezeu nu Şi-a făcut cunoscut numele, El nu poate fi cunoscut cu adevărat”, p. 121./ Conceptul de Nume al lui Dumnezeu, spune Emil, sugerează că Dumnezeu este Persoană şi nu „ceva”, p. 121. Dumnezeu „este primul nostru Tu”, p. 121, primul nostru conlocutor absolut./

„Tu” este cu totul altceva decât „Nu-sunt-Eu”. „Nu-sunt-Eu” este lumea, suma tuturor obiectelor. Dar „Tu” este ceea ce „Nu-sunt-Eu”, pentru că Eu sunt Eu Însumi, p. 122./ „noi putem cunoaşte pe un alt „tu” uman prin propriile noastre eforturi…Taina persoanei umane nu este absolută, este numai relativă, fiindcă nu este numai „altul decât sine”, ci şi „asemănător mie”. Aceasta poate fi înţeleasă sub un nume generic de om, p. 122./

Persoana umană nu este un Tu necondiţionat, pentru că este în acelaşi timp şi cineva ca mine, p. 122./ Dumnezeu este Tu-ul absolut, deasupra a tot ceea ce există, este Tu-ul care nu poate fi în acelaşi timp de tipul „eu”, p. 122./ Ideea că Dumnezeu e Tu-ul necondiţionat e una din ideile centrale în teologia lui Brunner./ Eu Îl pot cunoaşte pe Dumnezeu numai din ceea ce El îmi spune despre Sine, p. 122./

Mintea omului poate gândi că există un Dumnezeu personal dar El ar fi un obiect al minţii. Însă Dumnezeu rupe barierele gândirii mele trupeşti, manifestându-Se pe Sine, p. 122, revelându-Se oamenilor./ Dacă am crede într-un Dumnezeu pe care eu Îl gândesc că există, atunci am avea un Dumnezeu care nu se întâlneşte cu mine ca un Tu şi de aceea nu e un Tu real, p. 122./

Animalele nu aveau un nume, ci omul le-a dat nume şi le-a „personificat”, p. 123. / Numele înseamnă existenţă personală, p. 123./Noi avem două nume spune autorul: 1. natură umană, adică faptul că suntem oameni şi 2. numele nostru personal, p. 123./ Numele lui Dumnezeu este un nume propriu, p. 123./”dezvăluirea Numelui lui Dumnezeu se petrece în oferirea de Sine a Celui ce Se revelează”, p. 124./ „Când Iahve Îşi face cunoscut numele Său El realizează un Testament cu Israel; când Iisus, prin propria Sa persoană face cunoscută în mod deplin şi desăvârşit taina personală a lui Dumnezeu, El stabileşte comuniunea dintre Dumnezeu cel Sfânt şi omul păcătos”, p. 124. Pentru Ortodoxie, Hristos stabileşte comuniunea dintre Dumnezeu şi omul renăscut prin Botez. Căci de aceea există comuniunea dintre Dumnezeu şi om, pentru că omul a fost restaurat în Hristos şi nu mai e al păcatului şi al morţii, ci al vieţii veşnice./

„Revelarea de Sine a lui Dumnezeu este actul prin care Dumnezeu iese din propria Sa glorie şi altruism, prin care Unul care exista pentru Sine devine Unul care există pentru noi”, p. 124. E o definiţie a revelării de Sine a lui Dumnezeu neconformă cu statutul veşnic de a fi al Treimii, acela de comuniune interpersonală a iubirii. Dumnezeu, prin revelarea de Sine, extinde iubirea şi viaţa Sa oamenilor, noi înşine fiind rodul iubirii Treimii şi nu se produce, odată cu revelarea Sa, schimbări în firescul veşnic al vieţii intratrinitare. Revelarea de Sine a lui Dumnezeu nu e o schimbare de paradigmă, pentru că slava lui Dumnezeu, de care nu prea vorbeşte Brunner şi teologia reformată, este iradierea veşnică a lui Dumnezeu şi Dumnezeu Se revelase, mai înainte de oameni, Îngerilor Săi, pentru că era mereu deschis spre a Se face cunoscut pe Sine Însuşi. Nu era o noutate revelarea de Sine a lui faţă de oameni, pentru că revelarea e o realitate dumnezeiască dintotdeauna.

Dumnezeu Se deschide spre iubire pentru că este Dumnezeul iubirii în Sine Însuşi. Ideea că Dumnezeu Se deschide numai când trebuie să Se deschidă către oameni, face revelarea dependentă de existenţa umană, ceea ce e o eroare gravă. Dumnezeu a fost dintotdeauna, mai înainte de a fi existat creaţia, un Dumnezeu al deschiderii şi al comuniunii, al revelării. Nu creaţia produce Revelaţia, ci creaţia se bucură de iubirea lui Dumnezeu, de atenţia sa, care este revelarea, dezvăluirea prezenţei Lui personale şi a legăturilor Sale cu lumea.

„Dumnezeul revelaţiei este Dumnezeul care nu poate fi cunoscut decât prin revelaţie; Dumnezeul, care este conceput în afară de această revelaţie este ceva diferit; El este cineva care a fost gândit şi de aceea El nu e personal; El nu este Unul a cărui natură Se comunică pe Sine. Căci numele lui Dumnezeu este unit indisolubil cu natura lui Dumnezeu care Se revelează, aceasta nu în sensul că este natura revelaţiei, ci că este natura Dumnezeului revelaţiei”, p. 127. Exprimări deplasate. Revelarea lui Dumnezeu nu este revelare a fiinţei/a naturii Sale ci a energiilor/lucrărilor Sale, a însuşirilor Sale, adică aceea că El este Domn, că e milostiv, că e drept, că e Dumnezeu zelos etc. Dumnezeu nu ne comunică fiinţa Sa, ci cele care emană din Sine, cele ale slavei Sale. Brunner nu sesizează distincţia dintre slava şi fiinţa lui Dumnezeu în teologia Scripturii spre defavoarea lui şi a teologiei protestante.

Însă Dumnezeu care Se revelează e trăit în interiorul acestei receptări eclesiale a revelării Sale. Numai că autorul vrea să reducă cunoaşterea lui Dumnezeu la Scriptură, ca şi când acum nu am putea avea o relaţie de intimitate cu Dumnezeu la nivel personal.

„Noi nu putem vorbi de Dumnezeul Adevărului, dacă nu ne referim la Cel care Se împărtăşeşte pe Sine, Care vrea să fie pentru noi, nu numai pentru Sine”, p. 127. Ideea de Dumnezeu pentru Sine nu are nimic de-a face cu Revelaţia biblică ci este o marcă filosofică. Niciodată Scriptura nu vorbeşte despre Dumnezeu ca fiind rupt de lume, care ar duce o viaţă pentru Sine anterior lumii, ci dimpotrivă lumea era la Dumnezeu, era cu Dumnezeu mai înainte ca ea să existe, pentru că era dorinţa lui Dumnezeu de a extinde viaţa şi iubirea şi frumuseţea Lui şi creaţiei Sale.

Dumnezeu pentru Sine e un Dumnezeu deist, un Dumnezeu pierdut în transcendenţa Sa, adică o viziune distorsionată a realităţii dumnezeieşti. Niciodată Dumnezeu nu a fost separaţie, pentru că Treimea este comuniune a iubirii. Niciodată nu a fost singurătate şi individualism în Dumnezeu. Dumnezeu este Dumnezeu treimic, e Dumnezeul iubiriii. Cum să fie Dumnezeu pentru Sine, când Treimea e comuniune?

Numai în prezenţa revelării de Sine a lui Dumnezeu noi putem cunoaşte că El este, p. 127. Da, asta s-a petrecut cu Sfinţii care au primit revelările lui Dumnezeu în mod extatic. / „El Se împărtăşeşte pe Sine în propria prezenţă a revelării Sale”, p. 127./ Numele lui Dumnezeu Se revelează deplin numai când El vine pentru noi în persoana lui Iisus Hristos, p. 127./ Autorul e împotriva atributelor divine, p. 129 şi consideră că Sfântul Dionisie Areopagitul le-ar fi inventat, p. 130. Bineînţeles, ca toţi ereticii de marcă ai secolului trecut, şi autorul nostru contestă persoana şi teologia Sfântului Dionisie. De ce? pentru că Sfântul Dionisie Areopagitul vorbeşte în secolul I d. Hr, în mod clar, despre distincţia dintre fiinţa, persoanele şi slava lui Dumnezeu. Atributele lui Dumnezeu, însuşirile Sale, puterile, energiile Sale sunt manifestări ale slavei Sale şi nu ale fiinţei Sale. Tocmai de aceea Brunner nu se poate împăca cu ideea de atribute divine, pentru că trebuia să vorbească despre teologia slavei, de care nu este interesat şi de Dumnezeu care emană lumină din veci.

Brunner consideră, fără niciun motiv explicit, că în cartea Sfântului Dionisie Areopagitul: „Numele dumnezeieşti”, acesta a creat ceva care ” nu are nimic de-a face cu ceea ce Biblia spune despre numele lui Dumnezeu”, p. 130. Adică nu e nimic din ce spune Sfântul Dionisie în Scriptură, deşi e plină de mărturiile Scripturii cartea Sfântului Dionisie dar autorul caută să implementeze teoria „numelui lui Dumnezeu” în Scriptură, care nu are nimic de-a face cu Scriptura.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: