o-biserica-de-paste.jpg

E drept să fii bun. E drept să fii bun cu cel care nu e bun cu sine, cu cel care nu îşi dă seama că păcatul e o sinucidere. E drept să fii bun pentru că Dumnezeu a fost Cel mai bun cu noi. Şi cum să nu fie cel mai bun dintre toţi când El ne-a ridicat pe noi din moarte tocmai când noi eram urâţi, decăzuţi şi nu frumoşi?!

E drept să vorbim în termenii iubirii între noi. Căci nu există iubire mai mare, decât aceea pe care Hristos Dumnezeu ne-a învăţat-o: aceea de a ne pune sufletul pentru prietenul nostru.

Dreptatea nu e o vorbă! Dreptatea e dragoste. E drept să te iubesc pe tine, pentru că Dumnezeu ne iubeşte fără ca noi să fi făcut ceva. Şi dacă El ne iubeşte atunci şi eu trebuie să iubesc pe aproapele meu.

Chiar dacă nu ştiu ce este iubirea mă rog să o învăţ. Chiar dacă nu ştiu care îmi este aproapele şi cum trebuie să îl văd pe el, mă rog să îl văd ca iubit. Trebuie să îl văd ca iubit pentru ca să mă umplu de Cel iubit.

Cum eşti Tu, Doamne, iubire atât de mare pentru noi, Frumuseţea lumii?! Căci noi nu Te ştiam dar Tu ne doreai. Şi când ne-ai dat să Te cunoaştem pe Tine, ne-ai dat să fim şi cu Tine, pentru că a cunoaşte înseamnă a fi împreună cu Cel cunoscut.

Şi atunci când strig către Tine, Tu eşti în mine, eşti aproape de mine, cu mine, Dragostea mea…Şi eşti aproape de tot cel ce strigă către Tine. Trebuie numai să strig ca să Te simt şi mai viu în viaţa mea. Strig şi eşti, pentru că mereu ai fost.

Rugăciunea nu înseamnă absenţa relaţiei dintre mine şi Tine ci prezenţa Ta în faţa mea. Te strig pentru că Te simt cu mine. Te strig pentru că Te am cu mine. Te strig pentru că Te doresc cu mine. Te strig pentru că eşti aici. Nu Te strig pentru că eşti departe, ci pentru că eşti prea aproape. Şi pe cât eşti mai aproape, pe atât, Domnul meu, Te strig şi cad înaintea Ta în smerenie.

M-ai învăţat că nu pot să exist fără Tine. M-ai învăţat dulcea dependenţă de Tine. Păcatul meu nu este numai rana mea, ci şi moartea mea faţă de Tine. De aceea atunci când ies din moartea păcatului prin slaba mea pocăinţă, Tu eşti lumina care îmi alină rănile şi îmi dă să zâmbesc, să fiu viu.

N-aş putea zâmbi dacă Tu nu m-ai iubi. Şi nu m-ai putea iubi dacă nu m-ai ierta. Iar Tu mă ierţi, pe mine, păcătosul, Iubite Doamne, de toate păcatele mele şi mă ridici ca să Îţi strig Ţie cântare de biruinţă. Şi când mă ridic din moartea păcatului meu, înţeleg că iertarea este iubire şi că inima mea trebuie să ierte ca să fie blândă şi bună.

Dacă eu nu mă ridic, eu nu mă bucur. Şi dacă nu mă bucur cred că trăiesc într-o lume rece, coruptă şi plină de fărădelege. Însă, dacă mă ridic din moartea mea şi sunt plin de zâmbetul harului Tău, atunci eu sunt plin de har, sunt plin de frumuseţe, sunt plin de milostivire, pentru că sunt plin de zâmbetul slavei Tale.

Da, sunt plin de frumuseţea Ta când Îţi mulţumesc! Când nu Îţi mulţumesc sunt plin numai de mine şi atunci sunt orb. Când sunt mulţumitor faţă de Tine nu mă văd ci numai Tu eşti prezenţa care mă ocupi. Şi e atât de frumos, incomparabil de frumos, ca să fiu ocupat de slava Ta, pe cât e de trist să fiu orb cu mine însumi.

Tu faci din inima mea un altar frumos. Tu faci din viaţa mea un rai. Tu faci din mine, cel atât de rănit de moarte, o înviere. Şi nu ştiu cum să Îţi mulţumesc pentru atâta nesperată frumuseţe! Nu îmi găsesc niciodată cuvintele, ci stau numai cu inima deschisă, plină de mulţumire, ca o candelă în faţa Ta. Numai arzându-mi inima simt că stau, aşa, pe muteşte, şi sunt mulţumire.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: