Despre teologia dogmatică cu teologul reformat Emil Brunner [4]
Emil Brunner, The Christian Doctrine of God, Dogmatics, vol. 1, translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1949, p. 361.
Toma d’Aquino are ca maestru pe Sfântul Dionisie Areopagitul, dar introduce în Summa sa ideea de cauzalitate, p. 130./ Luther a regăsit ideea de Nume al lui Dumnezeu, care reprezintă revelarea de Sine ce creează comuniunea, p. 131./ Brunner crede că Ioan Calvin a avut o puternică tendinţă de a se înclina spre Sfântul Augustin, tocmai de aceea îi reproşează mult mai puţin platonismul acestuia decât Luther, p. 131. Ideea că Sfântul Augustin e promotorul filosofiei lui Platon credem că e una dintre multele afirmaţii gratuite ale istoriei. Atâta timp cât Augustin dorea să se dezbare de tot ceea ce fusese ca filosof, cum putem să îl acuzăm tocmai de ceea ce nu îi mai plăcea să fie?/
Rom. 1, 19 vorbeşte despre cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu. De aici rezultă următoarele: 1: revelaţia în lume este o realitate; 2. teologia naturală, ca o posibilitate legitimă, nu există; 3 teologia naturală ca fapt empiric, ca ceva ce ţine de natura omului natural este înţeleasă ambiguu, p. 134./
„Omul păcătos este responsabil pentru păcatul său, fiindcă în revelaţia în creaţie este dată posibilitatea ca el să-L cunoască pe Dumnezeu. El este responsabil pentru idolatria sa; el este avnapolo,ghtoj, fără scuze. Astfel, în acord cu învăţătura biblică, doctrina revelaţiei generale devine în mod actual o antropologie. Responsabilitatea umană se bazează pe revelaţia generală”, p. 134. Responsabilitatea umană ţine de revelaţia naturală şi de cea supranaturală în acelaşi timp şi nu cred că putem avea de-a face cu o antropologie reală pe baza revelaţiei generale, ci doar cu una incipientă./
„Calitatea care îl face pe om să fie uman vine din revelarea în creaţie/lume, din relaţia pe care Dumnezeu a stabilit-o între om şi Creator. Existenţa responsabilă este existenţa omului în opoziţie/contrast cu orice altă creatură, adică existenţa ca persoană. Deşi om păcătos el nu încetează să fie o persoană responsabilă. Acesta este responsabil ca existenţă personală, care îşi are fundamentul în creaţie şi care nu poate fi pierdută”, p. 134-135./
Brunner crede că şi Barth a ajuns la aceeaşi concluzie ca şi el în ceea ce priveşte persoana umană ca persoană responsabilă. Chipul lui Dumnezeu din om înseamnă că este o existenţă responsabilă, p. 135./Pentru Barth, Tu-ul relaţional cu Creatorul este baza unui tu-relaţional cu aproapele, p. 135./ Citând Dogmatica lui Barth, vol. 3, 1, p. 224, autorul spune că Barth a afirmat că nu putem pierde chipul lui Dumnezeu din noi, p. 135./
„Căderea [omului în păcat] nu înseamnă că omul şi-a pierdut responsabilitatea, ci că a pierdut înţelegerea dreptei sale responsabilităţi şi vieţuirea în acord cu această responsabilitate. Păcatul, departe de a elimina responsabilitatea, şi deci aceste vestigii ale chipului lui Dumnezeu, este, dimpotrivă, o mărturie a responsabilităţii voite de Dumnezeu, căci iluzia păcătoasă a idolatriei este o mărturie că Dumnezeu S-a revelat în lume. Imaginile idolatre ale omului…îl acuză pe om, fiindcă el nu a aflat altă posibilitate de cunoaştere a lui Dumnezeu. De aceea păcatul care face idoli este afară de revelarea Sa în lume”, p. 135.
Mizând numai pe responsabilitate, dar nu şi pe cunoaşterea lui Dumnezeu, pe dorul de El, pe tânjirea după El, autorul nostru face din chip doar amprenta unei conştiinţe morale dar nu o aspiraţie ontologică spre îndumnezeire. Adică omul lui Brunner merge numai pe trebuie dar nu şi pe a fi ceea ce trebuie. Pentru că nu putem fi responsabili fără să ştim care e sensul responsabilităţii şi anume conformarea noastră cu Dumnezeu, îndumnezeirea, sfinţirea noastră. /
Dumnezeu Se revelează pe Sine ca Domn de la început, cf. Ieş. 20, 2, apud Idem., p. 137./ Dumnezeu nu spune nimic despre natura Sa, p. 137. /”De aceea, doctrina teologică despre Dumnezeu, nu trebuie să debuteze cu efortul de a crea o definiţie abstractă despre natura lui Dumnezeu, ci cu această revelare maiestuoasă: Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău„, p. 137.
Pr. Dorin.