zbuciumare.jpg

Câteodată ai impresia că lumea te apasă pe umeri cu toată greutatea ei. Ţi se pare că toate luminile s e sting pentru tine, că oamenii din jurul tău au ieşit cu toţii din raza umanităţii şi a prieteniei, că toate zâmbetele s-au eclipsat şi uşile se închid toate sec, ca o palmă.

Ţi se pare că blocurile în care se retrag şi se închid oamenii sunt culmea absurdului, că nici Eugen Ionescu sau Brecht nu puteau să imagineze ceva mai absurd decât cele ce vezi tu cu ochii tăi în jur.

Şi cu toate acestea, lucrurile nu sunt precum crezi. Ceea ce ţi se întâmplă este în acelaşi timp real şi ireal. E ireal, pentru că în în ceea ce simţi, în negura de pe inima ta îşi bagă zgura diavolul, care vrea să te întristezi mai mult decât trebuie şi să ajungi la deznădejde. Şi e real, pentru că Dumnezeu te lasă să te vezi cât eşti de slab, de neputincios.

Dacă ţi-ai făcut o imagine bună despre tine însuţi, dacă obişnuieşti să-ţi faci, stări ca acestea vin să te scuture de ea, te dau cu capul de pereţii realităţii, ai adevărului despre tine însuţi, ca să cunoşti că nu eşti nimic fără harul lui Dumnezeu şi nu e cazul să te pudrezi cu norii părerii de sine.

E greu totuşi în asemenea momente să păstrezi calea de mijloc, calea smereniei, să nu te laşi înecat în mlaştina gândurilor negre, necredincioase, dar să şi înţelegi iconomia care se petrece cu tine. Căci atunci când noi ne credem mai suferinzi, atunci e Dumnezeu mai aproape. Singurătatea, durerea şi suferinţa sunt trimise ca să te smerească, să-ţi aduci aminte ce eşti şi cine eşti: pământ eşti şi în pământ vei merge.

Dacă crezi că eşti mai mult decât atât, vine iarăşi vremea care să-ţi amintească cât de mult greşeşti.

Psa. Gianina.

Did you like this? Share it: