Cuvinte dulci ca mierea

Ce înseamnă cuvinte dulci? Sunt cuvintele care îţi fac inima dulce, care o mângâie şi o umplu de bucurie. Ca să ai însă inima dulce, trebuie să te laşi umplut de bunătate şi de învăţătură minunată. Nu mănânci cuvintele, nu le simţi pe limbă, şi totuşi simţi că inima ta se face ca mierea la auzul lor.

Această expresie nu e acoperită pe deplin decât în interiorul realităţii duhovniceşti şi nu mulţi o cred ca atare sau pot să dea mărturie pentru veridicitatea ei. Şi îndrăgostiţii spun cuvinte dulci, dar intensitatea adevărată a dulceţii le-o poate dărui cuvintelor numai harul dumnezeiesc.

Sfinţii Părinţi vorbesc despre cuvintele Scripturii cele mai dulci decât mierea şi fagurele. Şi aceasta nu este nicio metaforă şi nicio exprimare simbolică, ci o expresie foarte realistă. Însă nu poţi să ajungi la această dulceaţă dacă nu capeţi dor după cuvintele sfinte, dacă nu eşti înfometat de ele.

Cuvintele lui Dumnezeu se înţeleg şi cu raţiunea, dar mai mult decât atât, ele se pătrund cu tot sufletul şi cu tot duhul tău, prin adâncirea ta în ele, prin topirea inimii tale după frumuseţea, blândeţea, smerenia şi dulceaţa lor. Fiindcă ele luminează mintea în acelaşi timp ce umplu inima de dor şi de iubire dulce.

Cine n-a gustat, n-a simţit câtuşi de puţin dulceaţa rugăciunii şi a citirii cărţilor sfinte, nu înţelege prea multe din cele ce vorbim. Însă cine a simţit cum, prin harul cuvintelor, i s-a îndulcit sufletul cel amărât de păcate şi înnegurat de griji, nu s-ar mai depărta niciodată de ele şi ar vrea să simtă din ce în ce mai mult acea dulceaţă lăuntrică şi bucurie.

Având în faţă modelul cărţilor de rugăciune şi al cărţilor vechi româneşti – singurul model literar posibil fiind cel ortodox -, primii poeţi români, preromanticii şi romanticii, neoanacreonticii, paşoptiştii cât şi Eminescu, au folosit până la epuizare termenul dulce, pentru ei adjectivul acesta având o altă sonoritate decât pentru noi, respectiv cea cunoscută din cărţile religioase.

Aşa încât epoca modernă, pornită pe demolare, nu l-a mai înţeles şi l-a dezavuat, formând chiar eufemisme folosite şi de noi astăzi: dulceag, dulcegării, dulcegăreli, etc., etc. Eminescu însă a înţeles şi iubea foarte mult acest adjectiv, dulce, unul dintre cuvintele limbii române profund religioase şi care s-a păstrat într-o formă foarte apropiată de etimonul său latin.

Căci vechile traduceri omiletice şi de cult româneşti, printre care şi Cazania coresiană (1581), au folosit chiar termenul dulceaţă în locul celui de har dumnezeiesc, prin aceasta urmând, credem noi, tradiţia isihastă a textelor. Pentru că unul dintre interpreţii de seamă ai Evangheliei, din a cărui operă s-au ales multe predici pentru a forma Cazaniile lui Coresi şi a Sfântului Varlaam, a fost Sfântul Patriarh isihast Calist, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul.

Şi tot din acest Sfânt Calist, mai târziu (ca dovadă a circulaţiei textelor sale la noi şi a prezenţei masive în mănăstiri), Eminescu va copia un fragment despre condiţia umană, pe un caiet pe care îl avea cu sine tot timpul. Probabil că va fi meditând adesea la acel fragment, ca şi la începutul Evangheliei după Ioan, pe care îl avea de asemenea copiat pe acelaşi caiet.

Şi nu există caracterizare sau înlocuitor mai bun pentru har decât acest calificativ de dulce sau dulceaţă a sufletelor. Sfinţii Părinţi isihaşti insistă cu prisosinţă pe dulceaţa harului Duhului Sfânt sau pe cât este de dulce Hristos Domnul în inimile celor care Îl iubesc pe El. Gustaţi şi vedeţi, mărturisesc ei adesea plini de bucurie.

Şi mai spun că harul lui Dumnezeu, cel adevărat, se recunoaşte după dulceaţa negrăită pe care o aduce în suflet, alături de pace covârşitoare, smerenie, bucurie şi lacrimi dulci, hrănitoare ale veseliei veşnice.

Psa. Gianina.