Despre revelarea lui Dumnezeu în oameni [2]

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, 1996.

INTRODUCERE

Revelaţia dumnezeiască,

izvorul credinţei creştine.

Biserica, organ şi mediu de păstrare

şi fructificare a conţinutului

Revelaţiei.

*

p. 15-17:

15

Comuniunea cu Persoana sau comuniunea cu Persoanele infinite devine pentru oameni mijlocul de înaintare nesfârşită în iubire, în cunoaştere. Aceasta susţine interesul mereu viu al conştiinţei noastre de sine. Chiar dacă conştiinţele de sine umane care s-ar succeda înlocuindu-se şi-ar transmite sensul existenţei dobân­dit de ele, sensul existenţei de sine al fiecăreia din ele nefiind purtat de fiecare în eternitate, pentru a-1 adânci Ia nesfârşit, ar apărea ca neavând un rost real pentru noi.

De fapt nu subiectele sunt pentru o conştiinţă întreruptă şi nici pentru o conştiinţă neîntrerupt eternă, ci aceasta este pentru subiect, dând sens acestuia. Numai printr-o astfel de conştiinţă eternă şi etern în acţiune de adâncire noi ne dovedim scopul tuturor treptelor inferioare de existenţă, eternizând şi luminând pentru veci toate sensurile şi realităţile lumii. Numai prin aceasta se arată că toate sunt pentru noi, iar noi suntem pentru noi înşine un scop fără sfârşit şi scopul fără sfârşit al tuturor lucrurilor din lume.

Numai prin aceasta în noi se împlineşte scopul tuturor componentelor infe­rioare ale lumii, în eternitatea flintei noastre se luminează Ia nesfârşit sensul tutu­ror, ca conţinuturi de continuă îmbogăţire şi adâncire a conştiinţei noastre eterne. De fapt în tot ceea ce facem urmărim un scop, pentru care ne servim de lucrurile din lume. Dar noi avem nevoie de un scop final etern, mai bine zis noi înşine trebuie să fim un scop final etern, ca să ne dovedim o fiinţă cu sens în tot ce facem.

Prin toate lucrurile ce le facem, noi manifestăm direct sau indirect un asemenea scop etern, sau urmărim menţinerea noastră ca scop etern. Numai în aceasta vedem sensul existenţei noastre şi al faptelor noastre. Noi trebuie deci să vedem scopul fiinţei noastre proiectat dincolo de viaţa noastră terestră, trecătoare, căci dacă moartea ar încheia definitiv existenţa noastră, noi nu am mai fi un scop în sine, ci un mijloc într-un proces inconştient al naturii, în acest caz tot sensul vieţii noastre şi toate scopurile urmărite de noi şi toate lucrurile ar deveni fără sens.

Potrivit credinţei noastre, ordinea sensurilor nu poate fi însă nesocotită. Sensurile sunt reale şi omul nu poate trăi fără ele. El nu poate suporta să trăiască fără o conştiinţă a sensurilor şi fără urmărirea lor, căci ele culminează într-un sens final, pe care e convins că îl va atinge dincolo de moarte. Dacă omul ar contesta sensurile ar fi cea mai nefericită existenţă. Animalul nu ştie de sensuri, şi nici nu poate să le conteste. Omul prin conştiinţa sa nu se mulţumeşte să fie o fiinţă al cărei sens e să servească unei trepte superioare fără să-şi dea seama, în care el să-şi înceteze existenţa.

El urmăreşte în mod conştient sensurile sale şi, în ultimă analiză, un sens final, care e menţinerea şi desăvârşirea lui în eternitate. El e un scop în sine pentru eternitate. El e făcut pentru eternitate, având în sine un fel de caracter absolut, adică o valoare netrecătoare, care nu sfârşeşte niciodată a se îmbogăţi. Omul e deschis unor sensuri superioare lumii şi, prin el, şi lumea. Prin înţelegere, prin libertate, prin acţiune, prin aspiraţie el e deschis unei ordini supe-

16

rioare celei a naturii, deşi se foloseşte de ea ca să-şi poată realiza sensul său de fiinţă chemată la o desăvârşire eternă. Viaţa pământească e numai o pregătire spre acea ordine eternă. Fiinţa noastră este o existenţă acomodată acelei ordini şi posi­bilităţii de continuă desăvârşire spirituală, neaservită naturii şi repetiţiei. Acea ordine nu e produsă de natura care se repetă, ci mai degrabă ea organizează întregul cosmos pentru a-i sluji omului, ca acesta să lucreze în vederea scopului său supraterestru.

Noi credem că pentru fiinţa noastră sensurile existenţei nu-şi pot găsi încoronarea într-o viaţă spirituală imanentă; căci relativa ei varietate se mişcă în fond tot într-un cadru monoton, şi sfârşeşte cu moartea trupului, ca fenomen de repetiţie naturală. Sensul existenţei nu poate fi încoronat decât în lumina nelimitată şi eternă a unei vieţi transcendente libere de orice monotonie a repetiţiei şi de orice relativitate. Numai în acel plan viaţa noastră se poate dezvolta la infinit, într-o nesfârşită noutate, care este în acelaşi timp o continuă plenitudine.

Noi tindem spre o ordine dincolo de noi, dar aflată pe o linie asemănătoare existenţei noastre personale, nu spre confundarea într-un plan impersonal aflat pentru o vreme la dispoziţia noastră limitată, ca apoi să dispărem în el. Omul tinde spre o realitate personală infinită, superioară lui, din care să se poată hrăni la infinit, fără să poată dispune de ea, date fiind posibilităţile lui limitate, dar şi fără să dispară apoi în ea.

Ordinea sensurilor nu e produsul psihicului uman şi nici nu se încheie cu pro­dusele acestuia. Căci ea ni se impune fără să vrem şi prin aspiraţiile ce le sădeşte în noi depăşeşte posibilităţile noastre psihice. Omul nu poate trăi fără ea. Dar ea se impune ca un orizont personal, infinit şi superior omului, care solicită libertatea lui pentru a se împărtăşi de ea. Ea îl cheamă pe om la o anumită împărtăşire de ea în libertate încă din existenţa pământească.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a remarcat faptul că totul îşi atinge împlinirea în om, iar acesta îşi realizează sensul său în unirea cu Persoana dumnezeiască infinită în viaţa Ei spirituală.

Sensul sau scopul final spre care tinde acesta trebuie înţeles în conformitate cu fiinţa umană liberă şi capabilă de a se dezvolta ea însăşi la infinit. Dacă raţio­nalitatea ordinii impersonale inferioare îşi găseşte împlinirea şi rostul în servirea fiinţei omului superior naturii, acesta, ca persoană conştientă şi liberă, aspiră sâ-şi găsească împlinirea raţionalităţii şi a sensului său nu în desfiinţarea sa într-o esenţă şi mai înaltă decât toată ordinea materială şi spirituală, dar supusă monotoniei şi limitării imanente, ci într-o comuniune cu o persoană transcendentă şi liberă.

Căci fiinţa superioară omului nu poate fi decât tot de caracter personal. Iar dacă relaţia superioară între persoane se realizează în comuniune, relaţia noastră deplin şi etern satisfăcătoare trebuie să fie o comuniune cu o fiinţă de caracter personal, înzestrată cu infinitate şi libertate. Numai o fiinţă transcendentă în acest sens poate

17

fi mereu nouă şi dătătoare de viaţă în această comuniune cu omul. Aşa cum omul, ca fiinţa cea mai înaltă din lume, este o persoană şi, ca atare, conştient de sensul întregii ordini inferioare pe care o împlineşte, tot aşa el trebuie să-şi găsească, cu toate sensurile treptelor inferioare tui, împlinirea sensului lui într-o persoană conştientă de acest sens şi de toate sensurile din lumea ce îi este inferioară. Numai o persoană şi mai înaltă, şi în ultimă analiză Persoană supremă, poate fi conştientă de sensul întregii existenţe, cum este omul conştient de sensurile lumii inferioare lui. Dar Persoana supremă nu mai proiectează acest sens total asupra omului fără ca acesta să-şi însuşească el însuşi într-un mod conştient acest sens; ci îl comunică acestuia, ca unei persoane care şi-1 însuşeşte în mod conştient şi prin aceasta îşi îmbogăţeşte conştiinţa şi toată fiinţa sa, aflându-şi chiar în aceasta împlinirea pro­priului său sens.

Prin aceasta Persoana supremă promovează caracterul de persoană conştientă şi liberă a fiinţei noastre.

Numai o persoană superioară poate promova şi satisface aspiraţia naturii umane după împlinirea sensului ei, întrucât numai ea face ca această natură umană să nu mai fie obiect înghiţit de o treaptă aşa zisă „superioară”, dar în fond infe­rioară, pentru că e inconştientă. Dacă treptele inferioare omului ar fi personale, nici el nu le-ar putea reduce la starea de obiect, deci nici Persoana superioară omului nu-1 reduce pe el la starea de obiect, dizolvându-1 sau confundându-1 în Ea.

Fiinţa noastră nu-şi poate găsi împlinirea ca persoană decât în comuniunea cu o fiinţă personală superioară, care nu-şi poate descoperi bogăţia şi nu poate împlini fiinţa noastră într-o legătură cu treptele inferioare ei, sau reducând-o la starea inconştientă proprie unui obiect pasiv, ci într-o relaţie în care omul însuşi, într-o continuă noutate, îşi însuşeşte în mod liber şi conştient infinita bogăţie spiri­tuală a Persoanei supreme.

Aceasta înseamnă că persoana noastră rămâne liberă în relaţie cu această fiinţă superioară. Relaţia aceasta îşi are o analogie în relaţia persoanei umane cu o altă persoană umană, relaţie în care se păstrează libertatea amândurora, în această relaţie, omul există pentru o altă persoană şi slujeşte aceleia, dar prin aceasta se îmbogăţeşte el însuşi. Fiecare om este pentru alţi oameni aşa cum nu e pentru lucruri.

Dar el nu cade prin aceasta la nivelul obiectului, căci în slujirea celorlalte persoane el se angajează în mod liber şi prin efortul de a face bucuria acelora creşte el însuşi în libertate şi în conţinut spiritual, ca să nu mai vorbim de căldura vieţii care îi vine din comuniunea sau din iubirea acelor persoane.

Numai cu alte persoane omul poate realiza o comuniune, în care nici el nici acelea nu coboară la starea de obiect de cunoaştere exterioară şi de folosire mereu identică, ci cresc ca surse de căldură inepuizabilă de iubire şi de gânduri mereu noi, întreţinute şi născute chiar de iubirea lor reciprocă mereu creatoare, mereu în căutare de alte manifestări ale ei.

………………………………………

Comentariul nostru

Părintele Dumitru vede în comuniunea cu Treimea o înaintare infinită, continuă în cunoaştere şi iubire. Dinamismul interior e ceea ce caracterizează persoana umană şi conştiinţa de sine a omului e întreţinută de această infinită cunoaştere şi iubire cu Dumnezeu. Conştiinţa de sine a omului este pentru Sfinţia sa ceea ce dă sens omului sau e realitatea unde ne găsim sensul nostru.

Prin aceea că noi trecem în veşnicie fiind conştienţi de cine suntem şi de ceea ce am făcut, prin aceasta, prin posesia pe care o avem în sufletul nostru, spune el, noi înţelegem că suntem pentru noi înşine ţelul de a ne împlini în Dumnezeu. Pentru că noi înglobăm în noi înşine sensurile şi realităţile lumii prin aceasta devenim un scop de asimilare fără sfârşit şi în noi întreaga existenţă îşi găseşte scopul fără sfârşit.

Primul paragraf pune aşadar pe tapet realitatea comuniunii nesfârşite cu Dumnezeu, în care descoperim că veşnic suntem în căutare, suntem dinamici şi că prin noi se împlineşte dorul de viaţă, de dinamism al întregii creaţii.

Continua concentrare a noastră spre cunoaşterea sensurilor lumii, continuă părintele Dumitru, face din noi nişte oameni cu scopuri eterne de asimilare. Prin această continuă dorinţă de asimilare suntem un scop în sine ca oameni şi nu un mijloc, pentru că moartea nu ne distruge dorinţa de asimilare de noi sensuri ci ne-o amplifică. Sensul final al vieţii pe care îl intuieşte un om credincios e acela că el rămâne dincolo de moarte, că existenţa sa nu este anulată de către moarte şi continuă să se desăvâşească la nesfârşit în comuniune cu Dumnezeu.

Omul este deschis unei ordini superioare naturii, spune părintele nostru, pentru că creaţia este o treaptă spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Veşnicia lui Dumnezeu ne dă să trăim într-o viaţă fără monotonia repetiţiei şi fără vreun fel de relativism. Dar nu într-o existenţă impersonală, tuşează părintele Dumitru, ci într-o realitate personală infinită.

În p. 16, autorul nostru atinge o realitate foarte importantă pentru credinţa şi interpretarea ortodoxă a Scripturii şi a lumii, aceea că sensurile lumii nu sunt produsul minţii umane ci e un dat al lui Dumnezeu în creaţie. Cu alte cuvinte, atunci când Dumnezeu ne dă să înţelegem sensuri tainice, duhovniceşti în Scriptură şi creaţie, acele sensuri/înţelegeri/raţiuni nu sunt invenţii ale minţii umane, ci sunt intuiri/înţelegeri/descoperiri ale lor aduse în om de către Duhul lui Dumnezeu. Noile şi noile trepte de înduhovnicire ale omului sunt trepte de înţelegere personală, pe care le trăieşti pe măsură ce le atingi şi nu există creşteri duhovniceşti inconştiente şi incontrolabile.

Ordinea sensurilor lucrurilor se impune minţii umane mai presus de ea, ca un dat dumnezeiesc, dar trăit personalizat. Aceste înţelegeri superioare cer libertatea omului spre a le însuşi. Parafrazând pe Sfântul Maxim, părintele Dumitru spune că toată existenţa îşi află împlinirea în om, ca cel care personalizează întreaga creaţie în sine, dacă omul stă în relaţie intimă cu Dumnezeul tripersonal.

Omul doreşte să trăiască în libertatea comuniunii şi a iubirii cu o Persoană superioară şi desăvârşită în toate în comparaţie cu sine, în întreaga veşnicie, pentru că el înţelege că Dumnezeu nu poate fi decât personal dacă Se raportează la noi la modul personal. Dacă în relaţiile umane relaţia de comuniune nu e o relaţie care obiectualizează persoanele, cu atât mai mult, trage concluzia teologul nostru, că la Dumnezeu nu suntem obiectualizaţi ci suntem trataţi cu o dragoste mereu personalizantă şi ca persoane care se dăruie în mod liber lui Dumnezeu.

Pr. Dorin.