relatie.jpg

Emil Brunner, The Christian Doctrine of God, Dogmatics, vol. 1, translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1949, p. 361.

„Dumnezeu este subiect. El Se adresează nouă, Se face pe Sine cunoscut nouă”, p. 139/ Dumnezeu nu este o Existenţă, spune autorul, o substanţă iar dumnezeirea este o spculaţie metafizică, p. 139. Autorul nu vrea să accepte în caracterizarea lui Dumnezeu, în descrierea Sa ideea de fiinţă dumnezeiască, pentru că o consideră drept un concept filosofic, introdus de Părinţii Bisericii din filosofie în spaţiul credinţei. De aceea el vorbeşte despre dumnezeire ca despre o abstracţiune a minţii umane, pentru că Dumnezeu a vorbit întotdeauna ca o persoană către oameni şi nu ca o fiinţă, ca o substanţă. Însă el nu poate răspunde la întrebarea ce este în Sine persoana care Se revelează, Dumnezeu, dacă nu are fiinţă?/

Dumnezeu e personalitatea care vorbeşte, acţionează, Se revelează pe Sine nouă, pentru că doreşte acest lucru, p. 139/ „Dumnezeu este singurul subiect, dar El nu este obiect. El este subiectul absolut, subiect prin necondiţionare, în sens nelimitat. Însă omul este un subiect pentru că este şi un obiect…El, omul, este un subiect numai condiţionat, în sens limitat. El este un sine şi un ce. El este personal şi impersonal în acelaşi timp…Dumnezeu e personalitate pură, omul nu este”, p. 140./

Subiectul este liber, are un rol anume şi nu este un rol, are gândire şi nu este o existenţă gândită, este absolut spontan, nu e numai activ, dar nici nu e tot timpul pasiv, el nu numai că dă, dar şi primeşte, p. 140./ De aceea ştim că Dumnezeu e persoană pentru că El Se revelează pe Sine, El ni Se adresează şi noi Îi răspundem, p. 140/ Prin faptul că Îi răspundem lui Dumnezeu înseamnă că noi devenim conştienţi că suntem persoane responsabile, p. 140./

„Existenţa umană personală este existenţa care este chemată întru existenţă de către Dumnezeu. Pentru aceasta, omul natural simte adânc în conştiinţa sa înţelegerea responsabilităţii sale, numai dacă devine curat şi simplu în legătura sa cu Dumnezeu care Se revelează pe Sine”, p. 140-141./ „responsabilitatea noastră ţâşneşte [ springs] din chemarea Lui”, p. 141./ Prin revelarea Sa de Sine noi cunoaştem că avem demnitate personală”, p. 141./

Ideea de Dumnezeu o dobândim prin credinţă, spune autorul p. 141. Însă ideea de Dumnezeu o putem dobândi de oriunde, chiar înainte de a crede. Pentru că ideea de Dumnezeu nu înseamnă realitatea experiată personal a prezenţei lui Dumnezeu pe care o avem prin actul credinţei. / Dumnezeu Se întâlneşte cu noi ca Dumnezeu absolut, p. 141. Perfect de acord. Brunner observă acest lucru din întâlnirile oamenilor cu Dumnezeu relatate în Scriptură, unde Domnul Se revelează pe Sine ca singurul şi unicul Dumnezeu./

Dumnezeu are putere absolută şi El e absolut drept faţă de noi, p. 141./ Declaraţia Dumnezeu e Creatorul nu reprezintă o deducţie teoretică despre modul în care lumea a venit la existenţă, ci este o declaraţie primordială despre responsabilitatea noastră necondiţionată. În revelarea de Sine ca Domn, El Se prezintă ca Subiect absolut, Care are putere absolută şi plinătatea fiinţei, p. 142. Mărturisirea Dumnezeu e Creatorul nostru este o cunoaştere prin revelaţie. Dacă Dumnezeu nu ne revela acest lucru noi nu ştiam că El este Creatorul nostru şi al lumii în întregime. Tocmai de aceea şi autorul a spus că nu e o afirmaţie deductibilă la nivel teoretic ci e un dat al Revelaţiei. Brunner se vede constrâns să vorbească despre fiinţa lui Dumnezeu ca interior al persoanei, însă el subliniază permanent pe Dumnezeu ca Subiect absolut de teama ideii de obiectualizare a lui Dumnezeu pe care vrea să o respingă la modul categoric./

Şi, cu toate că nu îi place ideea de atribute divine, aşa cum am spus, pentru că ar fi o „invenţie” a Sfântului Dionisie Areopagitul, cu pagina 142 începe discutarea atributelor divine pe baza Scripturii. Şi începe cu atributul aseităţii lui Dumnezeu, cu existenţa de Sine a lui Dumnezeu, atribut care, în opinia sa, a fost folosit prima dată de Anselm de Canterbury în Monologium 6, p. 142./

Brunner crede că odată cu introducerea ideii de aseitate în existenţa lui Dumnezeu s-au deschis larg porţile pentru calea speculaţiilor ontologice în realitatea lui Dumnezeu, p. 142-143. Mai pe înţeles, teologul reformat vrea să spună că odată cu atributul aseităţii Dumnezeu a început să fie privit substanţialist, filosofic şi nu teologic. Această mutare o denumeşte începutul schimbării Dumnezeului biblic cu cel filosofic, p. 143./ Însă, autorul recunoaşte că ideea filosofică e foarte aproape de cea biblică, pentru că Dumnezeu e începutul şi sfârşitul, El e fără început şi fără sfârşit, singurul nemuritor şi are viaţă prin Sine Însuşi, cf. Is. 44, 6; Fac. 1, 1; Ps. 102, 23; I Tim. 6, 16; In. 5, 26, p. 143./

El spune că pentru a arăta că El există ca Domn trebuie să folosim ideea aseităţii [oricum am formula-o] deşi ideea aseităţii nu ne conduce la ideea de Dumnezeu ca Domn absolut, p. 143./ „Scolasticii spuneau: ens a se [existenţă prin Sine] este Domnul Dumnezeu personal. Noi spunem [protestanţii]: Domnul este un subiect absolut, prin Sine, independent”, p. 143. Poziţia scolasticii romano-catolice este una filosofică pentru că extrage existenţa lui Dumnezeu din ideea de existenţă prin Sine şi pentru Sine, pe când cea protestantă e mai aproape de cea biblică, pentru că vede în existenţa lui Dumnezeu existenţa ca existenţă de Sine. Numai că poziţia protestantă trebuie să primească următorul corectiv: existenţa de Sine a Domnului nu este o realitate înţeleasă de către om la Dumnezeu ci este o realitate revelată de Dumnezeu omului, pentru că altfel aseitatea lui Dumnezeu, în accepţiune protestantă, devine şi ea un concept filosofic.

Dumnezeu e de Sine pentru că aşa a fost dintotdeauna şi aşa ne-a spus-o El Însuşi că este: acesta e adevărul despre aseitate! / Brunner aduce argumente şi împotriva caracterizării lui Dumnezeu ca Absolut, pentru că ideea de absolut i se pare a strecura în realitatea lui Dumnezeu ceva neutru, p. 143./Autorul crede că formula revelaţională : „Eu sunt Cel ce sunt” din Ieşire, sub influenţa ideii de absolut şi a aseităţii privite filosofic au transformat-o în „Eu sunt Cel ce este”, p. 143. Adică ce s-a petrecut? S-a trecut de la ideea de persoană la ideea de fiinţă. Nu a mai contat că Dumnezeu este Persoana care Se revelează, ci a fost înţeles ca Dumnezeu a cărui fiinţă Se revelează. /

Şi este interesant faptul, că autorul observă modificări substanţiale în gândirea europeană pornind de la această schimbare de paradigmă. Deci în momentul când Dumnezeu nu mai e văzut personalist ci substanţialist, când Eu sunt Cel ce sunt devine aşadar: Eu sunt Cel ce este, Spinoza ajunge la ideea de substanţă iar Fichte ajunge la ideea de sine, p. 143, deci ajung la concluzii teologice denaturate în filosofie.

Ideea de Absolut, spune Emil Brunner, ne duce la ideea unui Dumnezeu impersonal şi nu la Domnul Scripturii, p. 144. Cu totul de acord. Când autorul s-a temut de ideea de aseitate, s-a temut din acelaşi motiv: din acela că se trece de la personalism în prezentarea lui Dumnezeu la accente impersonale./

Actul pur [actus purus], o altă idee filosofică, e pusă în relaţie cu ideea că Dumnezeu e Duh, p. 145/ Vine în acord cu faptul că Dumnezeu e viu, e sursa vieţii, cf. Ps. 36, 10, p. 145./ „Numai Duhul, Duhul adevărat, este pura activitate, pura energie. Numai Subiectul care e pe deplin subiect şi nu e în niciun fel obiect este liber în mod necondiţionat, e viu la modul nelimitat, cu independenţă nelimitată, cu pură revărsare, fiind puterea originară creatoare”, p. 145./

Suveranitatea lui Dumnezeu este exprimată prin faptul că El e Creator, p. 146. /Şi în această situaţie el neagă ideile filosofice care vor să exprime realitatea de Creator a lui Dumnezeu, spunând că: „O cauză nu este Cauzatorul, un Prim motor nu este un Creator, un fundament al lumii nu este Cel care cheamă lumea la existenţă, o origine nu este Singurul care originează/naşte/creează”, p. 146. Corecţiile sale sunt salutare şi sunt punctuale din punct de vedere istoric, pentru că Brunner a vrut să disocieze în perimetrul atributelor lui Dumnezeu, atributele în accepţiunea lor biblică de cele filosofice, care vor să ia locul celor biblice. Şi noi credem, că pe fundalul unei continue cerebralizări a teologiei dogmatice, s-a trecut pe negândite de la perspectiva scripturală asupra lui Dumnezeu la accente filosofice, extra-biblice şi extra-tradiţionale, care nu mai vorbesc cu fidelitate despre prezenţa lui Dumnezeu în lume şi Biserică./

Numai Creatorul este Domnul cel liber, p. 147./”El dovedeşte că e Domnul pentru că stă deasupra Legii pe care El Însuşi ne-a dat-o”, p. 148./ Revelaţia Profeţilor nu este cea mai mare revelaţie pentru că este indirectă, p., 148. Ea indică spre Domnul, dar El nu e încă prezent personal, p. 148. Numai când Legiuitorul este El Însuşi prezent atunci El Se revelează ca Domn, p. 148./ În Noul Testament titlul de Domn este transferat lui Iisus, p. 148. Nu I Se transferă lui Iisus, ci El Însuşi mărturiseşte despre Sine că e Domnul şi Fiul lui Dumnezeu./

Autorul vorbeşte despre o pervertire a teologiei creştine pentru că noi începem să vorbim mai întâi în Dogmaticile noastre despre doctrina fiinţei lui Dumnezeu şi nu începem cu doctrina existenţei lui Dumnezeu, p. 149. Suntem de acord, însă el însuşi a plecat la fel. / El resubliniază faptul că doctrina despre fiinţa lui Dumnezeu e una metafizică şi nu teologică, p. 149. Din punctul nostru de vedere realitatea fiinţei este consecinţa directă a realităţii tripersonale în Dumnezeu şi e o existenţă teologică. Dacă fiinţa lui Dumnezeu e o realitate metafizică atunci nu mai avem o dogmă a Treimii. Însă dacă facem din fiinţă o realitate metafizică trebuie să facem şi din persoană o realitate metafizică, pentru că ideea de Subiect absolut, pe care o vehiculează autorul, este tot un concept filosofic. Niciodată Dumnezeu nu a vorbit despre Sine ca Subiect, după cum nu a vorbit despre Sine ca despre o fiinţă, dar a vorbit despre Sine ca despre Domnul şi Dumnezeul nostru. Dacă a vorbit despre Sine ca despre o realitate personală atunci, gândind uman, vorbim şi de fiinţa Sa, pentru ca persoana Sa să aibă conţinut. /

Autorul consideră că dovezile raţionale despre existenţa lui Dumnezeu, dacă nu sunt posterioare unei marcări solide a existenţei Sale, nu sunt decât o mare aberaţie, p. 149. El consideră că în doctrina creştină nu e loc pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu, p. 149./

„Dumnezeu în care noi credem nu poate fi dovedit iar Dumnezeul care poate fi dovedit nu este Dumnezeul credinţei. Căci noi nu dorim, ca mai întâi să fim convinşi de existenţa lui Dumnezeu prin dovezi şi după aceea să credem în Dumnezeul revelaţiei. Existenţa lui Dumnezeu devine certă pentru noi numai în relaţia cu El, Care Se manifestă nouă ca Domn viu şi Se dovedeşte pe Sine nouă”, p. 149. Expresia „Dumnezeul revelaţiei” trebuie înţeleasă în sensul: ceea ce ştim despre Dumnezeu din ceea ce El ne-a revelat despre Sine. El respinge argumentele raţionale pentru că mizează exclusiv pe realitatea pe care o aduce în noi credinţa în Dumnezeu. Din punctul de vedere al unui om credincios, e adevărat, argumentele raţionale despre existenţa lui Dumnezeu nu au nicio relevanţă majoră. Argumentele sunt din domeniul filosofiei şi nu din cel al Revelaţiei. Revelaţia presupune întâlnirea istorică şi personală în acelaşi timp cu Dumnezeu, Care ni Se revelează nouă şi ea e întâlnire profundă, mai presus de minte, cu realitatea lui Dumnezeu./

Însă autorul exagerează într-un mod inadmisibil atunci când consideră că Părinţii Bisericii au denaturat cu totul adevărul biblic prin conotaţiile filosofice pe care le-au elaborat în domeniul dogmelor: „După platonismul primelor 3 secole, numit adesea drept neo-platonism, modificat ca formă de Augustin şi cu cea mai mare dezvoltare non-creştină în forma adusă de pseudo-Dionisie [ adică de Sfântul Dionisie Areopagitul n.n.], care împreună cu aristotelismul secolului al 12-lea a modelat doctrina medievală a lui Dumnezeu”, p. 154. Am urmărit acest fapt de foarte mult timp în maniera de lucru a teologilor protestanţi: când vor să se lepede de catolici ei îi numesc: filosofi. Aceste categorisiri ale Părinţilor ca filosofi vor să îi desfiinţeze, este evident, ca teologi. Şi astfel, dacă iei de bună afirmaţia lui Brunner teologia creştină timp de 12 secole e de fapt o filosofie neroadă, care a falsificat Scriptura şi nimic mai mult.

Însă, marea agitaţie a lui Brunner nu este, cum s-ar părea, cu filosofia care ar fi destructurat teologia din interior, ci lupta sa e împotriva dogmelor credinţei, stabilite de Părinţii primului mileniu, care sunt consideraţi, nici mai mult şi nici mai puţin, decât uzurpatorii Scripturii. Vom observa şi în celelalte articole alocate teologiei lui Brunner cum lupta sa e mult mai adâncă decât pare la prima impresie.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: