Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Paradigma relaţiei personale

linie-dreapta.jpg

Persoana este cea care relaţionează cu o altă persoană. Ambele se personalizează reciproc, pentru că nu se văd ca nişte obiecte ci ca răspunsuri la comuniune care nu le minimalizează.

Persoana nu este fiinţa ei, ci aceea care îşi personalizează fiinţa. Persoana nu este numai trup sau numai suflet, luate separat, ci ea este în acelaşi timp şi una şi alta, într-o întrepătrundere care poate fi separată decât mintal şi nu de facto.

Când omul îşi pune problema de ce să vorbesc cu altul ca să mă simt eu sau să mă simt bine? înseamnă că a început să se impersonalizeze, să devină egoist, să devină singur. Pentru că ne dăm seama că suntem dialogici, că suntem profunzi, că suntem disponibili şi capabili de a înţelege pe alţii numai având relaţii cu ei. Celălalt mă face să mă recunosc. Dar nu mă recunosc în relaţii strâmte, ci în relaţii generoase, în relaţii adânc confesive, în relaţii de conştiinţă şi de frăţietate speciale.

Ce înseamnă că sunt frate cu tot omul care a existat, există şi va exista? Înseamnă că sunt om creat de către Dumnezeu, că am un nume şi o biografie şi că mă înscriu în aceeaşi iconomie a mântuirii în Hristos ca tot omul de dinaintea mea, din timpul meu şi de după mine. Pentru că El a asumat întreaga fire umană, Hristos, Domnul nostru, a asumat şi firea mea şi a oricărui om ca mine şi toţi suntem fraţi în Hristos.

Toţi suntem fraţi prin prisma faptului că provenim din primii părinţi ai neamului omenesc, din Sfinţii Adam şi Eva, Protopărinţii noştri şi toţi suntem fraţi în Hristos, Dumnezeu şi omul, pentru că El ne poartă în Sine, prin firea umană luată din Prea Curata Fecioară. De aceea e ca noi, după firea Sa umană, afară de păcat, şi ca Tatăl şi ca Duhul după firea Sa dumnezeiască.

Faptul că ne naştem ne face să fim persoane, să avem un chip, o identitate, o disponibilitate pentru relaţii. Şi de ce zămislirea şi apoi naşterea ne face persoane? Pentru că statutul de persoană e cel pe care iubirea lui Dumnezeu ni-l dă, când ne aduce la existenţă. Nu ne naştem o formă dezordonată de celule ci o înfăţişare dorită de Dumnezeu, stabilită ca ea să fie omul şi avem în noi conformitatea noastră cu Dumnezeu, adică chipul Său din noi.

De la zămislirea noastră, din prima clipă a existenţei noastre noi suntem cineva, chiar dacă atunci părem a fi mai degrabă ceva. Însă răsadul de roşii e ceva, care rămâne ceva, ceva inconştient de sine, chiar dacă forma care iese din seminţe este alta decât forma seminţei. Pe când omul este cineva, care se va manifesta ca cineva, ca cineva conştient de sine, pe măsura ce are loc dezvoltarea sa.

Relaţia personală are nevoie de creşterea reciprocă a persoanelor. Însă această relaţie e prima şcoală a noastră de umanitate. Copilul învaţă limba maternă, învaţă să râdă, să fie trist, să asculte cântecele şi să le perceapă, să relaţioneze din gura celei/celui care îl creşte. Ca să creşti trebuie să fii crescut. Ca să fii crescut trebuie să te laşi modelat. Relaţia te învaţă să te modelezi pe măsură ce te laşi modelat.

Şi te învaţă să te modelezi pe măsură ce adevărul relaţiei şi tăria ei ţi se impune de la sine. Şi atunci când vorbim despre exemplul/paradigma relaţiei personale vorbim despre exemplul întâlnirii, al îmbrăţişării, al amiciţiei. A fi amical, a fi prieten cu cineva înseamnă a vorbi direct. Indirectul înseamnă un minus de relaţie. Relaţia personală înseamnă un plus de relaţie şi de conştiinţă, pentru că îţi pasă şi porţi şi pe alţii în tine, atâta timp cât te pătrunzi de nevoile şi grijile lor.

A fi personal înseamnă a lăsa şi pe alţii în viaţa ta. A fi impersonal înseamnă a exclude pe toţi din viaţa ta sau a păstra doar relaţiile de subordonare faţă de tine. Când ieşim din relaţie nu mai avem prieteni reali. Când nu mai avem prieteni reali începe plafonarea în discursuri impersonale. Oricând lăsăm singurătatea egoistă să ne domine ieşim din fluxul real al existenţei: adică din ritmul comuniunii.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it:

Previous

Despre revelarea lui Dumnezeu în oameni [2]

Next

Cuvinte dulci ca mierea

1 Comment

  1. Un articol foarte bun ţinînd cont că una dintre problemele oamenilor este lipsa de comunicare sau realizarea ei cu lacune, în scopuri egoiste (dorinţa de a te cunoaşte pe sine iar pe celălalt deloc)!

    Nu de multe ori am întâlnit oameni care spuneau că nu-i interesează cum sunt alţii atâta timp cât se cunosc pe sine. Nu văd cum este posibil să ne cunoaştem de unii singuri, fără niciun ajutor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort