inima-indurerata.jpg

Emil Brunner, The Christian Doctrine of God, Dogmatics, vol. 1, translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1949, p. 361.

Doctrina medievală, spune autorul, e o sinteză între ideea abstractă despre Dumnezeu şi ideea personală despre Dumnezeul Bibliei, p. 154./ Gânditorii protestanţi moderni au fost foarte atenţi să trezească pe oameni vizavi de dezastrul provocat de ideea de Absolut în fuziunea dintre teologie şi filosofie, p. 154./ Fr. H. Jacobi considera idolatrie conceptul de Absolut, p. 154./ Kähler considera acelaşi concept drept un concept ireligios, p. 154, în : Kähler, Wissenschaft der Christlichen Lehre, p. 247./

Autorul pune suveranitatea lui Dumnezeu în legătură cu sfinţenia Sa, p. 157. El spune că Dumnezeu este Unul Sfânt însă sfinţenia este o abstracţiune, p. 157. Însă sfinţenia nu este o abstracţiune ci o realitate ontologică, care emană din fiinţa lui Dumnezeu şi de care se împărtăşesc oamenii credincioşi./

Definind sfinţenia lui Dumnezeu el spune: „Sfinţenia e acea majestate care aparţine singur lui Dumnezeu, care poate fi atribuită şi altora numai dacă Dumnezeu Însuşi îi sfinţeşte pe ei, dacă El îi face pe ei vasele şi instrumentele voii Sale”, p. 158. Se observă că autorul vorbeşte de atribuire şi nu de însuşire personală a sfinţeniei şi de Sfinţi ca instrumente ale lui Dumnezeu şi nu ca dialogici ai lui Dumnezeu. De ce are o privire atât de proastă despre sfinţenie şi despre relaţia intimă cu Dumnezeu? Pentru că teologia protestantă e vidată de realitatea îndumnezeirii, adică de orice raportare personală, interioară la Dumnezeu într-o viaţă de sfinţenie. /

Are accente laudative la celebra carte a lui Rudolf Otto despre sacru, p. 157 şi de aceea noţiunea acestuia prin care caracterizează pe Dumnezeu drept „Pe de-antregul Celălalt”, crede că este însăşi exprimarea profilului biblic al lui Dumnezeu, p. 158./ Unul Sfânt: Is. 40, 25; 57, 15; 41, 20; 45, 11; Os. 11, 9*, p. 159/ Dumnezeu e voinţă şi conceptul de Sfânt conţine elementul voinţei, p. 159./

Ideea de sfinţenie se revelează ca fiind conexă cu cea de gelozie, cf. Is. 42, 8; 48, 11; Exod 20, 5, p. 160. Însă în LXX se vorbeşte de zelul lui Dumnezeu şi nu de gelozia lui Dumnezeu. Ed. BOR 2001 a preluat ideea de gelozie a lui Dumnezeu./ În gândirea biblică, spune autorul, ideea de slavă a lui Dumnezeu este absolut fundamentală, p. 160. E adevărat! Revelarea slavei lui Dumnezeu presupune oameni curaţi care să o vadă, presupune intimitate cu Dumnezeu./

Dumnezeu doreşte să fie recunoscut ca Dumnezeu, cf. Ps. 72, 19; Filip. 2, 10; II Cor. 3, 18; Gal. 6, 7, p. 161./ Dumnezeu nu e o fiinţă statică ci Se revelează, p. 161./ Sfinţenia este inseparabilă de slava lui Dumnezeu, p. 161./ „Slava lui Dumnezeu este unită cu suveranitatea lui Dumnezeu şi revelarea Sa , revelează o slavă vizibilă, adică majestatea lui Dumnezeu, care este văzută de creatura Sa, recunoscută ca cea care străluceşte peste creaturi”, p. 161. Cum e văzută: cu ochii fizici sau cu ochii inimii? /

„Revelarea lui Dumnezeu cel Sfânt este obţinută când slava lui Dumnezeu este oglindită în inimile credincioşilor. Acesta este înţelesul ideii biblice de slavă a lui Dumnezeu”, p. 161 O exprimare vagă./ Slava lui Dumnezeu e conexă însă şi cu mânia lui Dumnezeu, p. 161./ Mânia Sa accentuează pe Cel Sfânt. El arată prin aceea că e Dumnezeu serios, p. 161./

Dumnezeu Se mânie pentru că Dumnezeu nu Îşi bate joc de creatura Sa, p. 161. / Dumnezeu Se dă pe Sine ca deplin serios, dându-ne astfel seriozitatea vieţii, p. 161./ Şi autorul se întreabă foarte bine: „Dacă nici Dumnezeu nu arată că e serios, cine altcineva poate fi serios?”, p. 161./

„Sfinţenia lui Dumnezeu evocă pentru om un incomparabil sentiment al distanţei faţă de El. Dumnezeu este prin fiinţa Sa inaccesibil. El locuieşte în lumina cea neapropiată [ I Tim. 6, 16]. Creatura care devine conştientă de sfinţenia lui Dumnezeu recunoaşte că în el însuşi este foarte departe de El. Acesta este sentimentul pe care Otto îl descrie ca fiind „simţirea creaturală” [creaturaly feeling]”, p. 162. Însă ortodoxul nu are sentimentul depărtării de Dumnezeu pentru că harul Dumnezeului treimic coboară în el şi rămâne în el şi el Îl simte aproape pe Dumnezeu şi nu ca pe un Dumnezeu distant. În spiritualitatea şi viaţa ortodoxă se conciliază la nivel personal inaccesibilul fiinţei divine cu energetismul Treimii, care duce la sentimentul că Dumnezeu e în viaţa noastră şi nu departe de noi.

Sfinţenia lui Dumnezeu nu produce distanţă ci apropiere în viaţa ortodoxă! Aici este abisul care separă pe protestant de ortodox: pe când protestantul vede în sfinţenia lui Dumnezeu drept un drum inaccesibil spre intimitatea cu Dumnezeu, pentru ortodox sfinţenia lui Dumnezeu nu cocoşează ci apropie, umple de sfinţenie pe om şi îl face să fie plin de bucurie dumnezeiască. Împărtăşirea de sfinţenia lui Dumnezeu este o extremă pozitivitate în Ortodoxie pe când poziţia protestantă vizavi de sfinţenia lui Dumnezeu e o poziţie filosofică.

Deşi Brunner s-a temut tot timpul de un Dumnezeu perceput ca Absolut, adică ca fiinţă impersonală şi distantă, se observă că în cazul lui Dumnezeu ca Sfânt, Dumnezeul sfinţeniei lui Brunner e un Dumnezeu filosofic şi nu Dumnezeul Scripturii. De ce? Pentru că El Se ascunde în Sine şi nu comunică sfinţenia Sa oamenilor. Sau dacă o comunică o face pe picior de superioritate absolută, făcându-i să se simtă mici şi insignifianţi şi nu vine ca Dumnezeu condescendent spre ei, ca să îi umple de sfinţenia şi dragostea Sa. /

În faţa măreţiei lui Dumnezeu, continuă autorul, omul se simte ca un nimic, cf. Is. 6, 5; Fac. 18, 27, p. 162. Însă nu trebuie să tragem concluzia de aici, din umplerea noastră de înfiorare dumnezeiască, de uimire şi de cutremurare sfântă, că acestea ne îndepărtează de Dumnezeu, ci tocmai acestea ne apropie. Revelarea lui Dumnezeu provoacă la început o mare cutremurare. Însă, înţelegând că aceasta este revelarea slavei lui Dumnezeu în viaţa noastră, cu timpul, ne învăţăm cu ea şi ne umplem de îndrăzneală faţă de Dumnezeu şi de multă intimitate cu Sine. Deci măreţia lui Dumnezeu ne umple de conştiinţa nimicniciei pentru a ne umple de intimitate cu Dumnezeu. Numai când recunoaştem că suntem cu totul păcătoşi şi mici în faţa Sa, începem să înţelegem că acesta e drumul de intrare în intimitatea cu Domnul nostru./

„Omul nu este egalul lui Dumnezeu, el este o creatură şi nu Creator; el este dependent [ de Sine n.n.] şi nu independent”, p. 162. / Frica de Dumnezeu este „recunoaşterea umilă a infinitei distanţe dintre Dumnezeu şi om”, cf. Prov. 1, 7; Ps. 72, 19, p. 163. Din nou o definiţie unilaterală. Autorul vrea să ne vândă ideologia protestantă modernă şi nu învăţătura Scripturii. Frica de Dumnezeu nu constă doar în recunoaşterea distanţei, ci şi în recunoaşterea fidelităţii faţă de El, a dragostei faţă de El. Frica de Dumnezeu nu înseamnă depărtare de Dumnezeu ci umplere de intimitatea cu El, pentru că respectăm poruncile Sale. Frica de Dumnezeu e pusă în Scriptură în legătură cu respectarea poruncilor Sale şi nu cu distanţa dintre Dumnezeu şi creatură, distanţă ce este o idee filosofică modernă. Dumnezeul Scripturii e Dumnezeu apropierii şi nu al depărtării! Acest Dumnezeu al depărtării a dus la criza ecologică de astăzi, unde Dumnezeu nu mai e văzut în lume şi în oameni, prin energiile Sale necreate, ci asistând impasibil, de undeva de foarte departe, la dramele oamenilor. /

Cum umple autorul lipsa energiilor necreate în protestantism? Prin Revelaţie. Însă asta e numai pentru cei cărora li s-a dar Revelaţia şi nu pentru toţi credincioşii. El spune că Revelaţia îndepărtează prăpastia [ the gulf] dintre om şi Dumnezeu, p. 163. De ce se vorbeşte despre o prăpastie între om şi Dumnezeu? Pentru că în protestantism lipseşte experierea directă şi teologia harului necreat./

Unde este apropierea de Dumnezeu [ nearness of God] este şi comuniunea cu Dumnezeu [ communion of God] şi unde ne apropiem de Dumnezeu creatura devine plină de Dumnezeu, spune autorul, p. 163. Asta la nivel declarativ şi nu faptic!/ „Sfinţenia lui Dumnezeu însă este fundamentul comunicării de Sine care este plinătatea dragostei”, p. 164./ „Doctrina alegerii [doctrine of Election], una din principalele teme ale Vechiului şi Noului Testament, se bazează pe sfinţenia lui Dumnezeu”, p. 164. Adică leagă ideea presupusei predestinări a oamenilor de sfinţenia lui Dumnezeu, care ar alege lucrurile după cum ar trebui. /

Sfinţenia Sa se revelează ca revelaţia alegerii şi alegerea revelaţiei, p. 165. „Revelaţia nu este ceva adăugat fiinţei Sale ci este o parte a firii Sale. Dumnezeu e Dumnezeul revelaţiei. El este Unul care caută pe om, Dumnezeu care doreşte să-l aibă pe om pentru Sine, Dumnezeu a cărui fiinţă este aceea de a fi suveran”, p. 165. E greu să înţeleg, pentru că este inacceptabil acest lucru, cum e Revelaţia, pentru autorul nostru, o parte a firii lui Dumnezeu, când revelarea Sa e o cunoaştere a Sa pentru noi. Dacă o luăm ad litteram ajungem la concluzia nebunească: cum că noi avem în Scriptură o parte din fiinţa lui Dumnezeu. Însă Scriptura vorbeşte despre ceea ce Dumnezeu ne-a spus despre Sine şi despre unele lucruri descrise din iconomia lui Dumnezeu cu lumea.

Revelaţia nu ne împarte părţi din fiinţa lui Dumnezeu şi ea nu se confundă cu slava lui Dumnezeu sau cu atributele lui Dumnezeu. Revelaţia este suma datelor pe care Dumnezeu ni le-a spus despre Sine, despre noi şi despre relaţia Sa cu noi şi cunoscându-le, acestea trebuie să ne facă să dorim intimitatea cu Dumnezeu. Scriptura nu ne oferă intimitate cu Dumnezeu dacă o citim, ci ea este calea spre a dobândi intimitatea personală cu Dumnezeu./

Morala este un element integrat în sfinţenie, p. 166./ Luther a vorbit despre „Dumnezeul cel ascuns”, p. 168./ În Hristos, Dumnezeu Sa-a arătat pe Sine nouă „ca un abis al iubirii veşnice”, p. 168./ Sfinţenia şi iubirea lui Dumnezeu sunt una, p. 169. Nu sunt una şi acelaşi lucru dar toate însuşirile lui Dumnezeu au întâlnire una cu alta. / Mânia lui Dumnezeu corespunde cu voinţa Sa, p. 169-170./ Mânia Sa este rezultatul normal al infinitei dragoste adevărate a lui Dumnezeu, p. 170 . E un lucru foarte bun că s-a pus mânia lui Dumnezeu în relaţie cu dragostea Sa, şi trebuia pusă şi în relaţie cu zelul Său pentru adevăr. În teologia ortodoxă contemporană cred că trebuie să recuperăm atributele lui Dumnezeu de zelos şi mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu este un Dumnezeu zelos pentru că vrea să se împlinească cele poruncite de către Sine şi El Se mânie tocmai pentru că poruncile Sale nu sunt respectate ci sunt călcate cu obstinaţie. Însă, cum bine a înţeles aici Brunner, zelul şi mânia lui Dumnezeu sunt atribute care se leagă de atributul dragostei lui Dumnezeu. Iubeşti tocmai pentru că ai zelul adevărului a ceea ce iubeşti şi te mânii când iubirea adevărului nu se practică. /

Dacă Hristos e lumină şi viaţă, în afara Lui e întuneric, moarte şi pierzanie, p. 170/ Credinţa e cea care admite judecata lui Dumnezeu, abandonând propria rezistenţă a omului, p. 170. Credinţa nu exclude înţelegerea judecăţii lui Dumnezeu faţă de noi ci e cadrul în care ni se luminează sensurile judecăţii lui Dumnezeu faţă de noi, adică înţelegem punctual pentru ce ne-a pedepsit Dumnezeu pentru un anume păcat. / Autorul crede că Luther a transformat pe Dumnezeu într-un obiect, atunci când a vorbit în doctrina speculativă despre Dumnezeu, că oamenii „se caţără/se ţin de maiestatea divină”, p. 170. Pentru că autorul nu vrea să acorde accesul oamenilor la slava lui Dumnezeu în mod cotidian, autorul vede în tot ceea ce înseamnă legătură cu Dumnezeu directă şi reală, transformarea Lui într-un obiect, ceea ce e o aberaţie colosală. Dacă Dumnezeu nu e perceput ca viu prin slava Sa, acum şi oricând, nu e un Dumnezeu viu. Acesta e argumentul Sfântului Grigorie Palama în faţa teologiei romano-catolice despre simplitatea lui Dumnezeu, înţeleasă filosofic şi care făcea din Dumnezeul revelaţiei o idee şi nu o realitate la a cărei slavă participăm./

Autorul spune că Deus absconditus [Dumnezeul ascuns, de care vorbea Luther n.n.], ca şi Dumnezeul mâniei, dacă este înţeles golit de majestatea divină este un foc mistuitor, p. 171. / Autorul pune faţă în faţă sintagmele: Deus nudus [Dumnezeul gol] şi Deus velatus [Dumnezeul îmbrăcat], p. 171./ Deus velatus este Dumnezeu revelaţiei sau Deus revelatus, p. 172. /

„lucrarea puternică a lui Dumnezeu culminează cu crucea Fiului”, p. 173. Poziţia clasică protestantă: se maximalizează crucea, patima Domnului şi se minimalizează cu totul învierea Domnului, care înseamnă umplerea firii Sale umane de slava lui Dumnezeu./ Cea mai mare manifestare a mâniei lui Dumnezeu se vede în aceea, că prin reconcilierea în Hristos, Dumnezeu S-a revelat ca un abis/ ca o prăpastie a dragostei, p. 173. Niciodată până la această pagine Brunner nu a vorbit despre Dumnezeu ca Treime de persoane ci numai depsre Dumnezeu unul. Tot la fel a vorbit despre dragoste la Dumnezeu ca abis, care se leagă de fiinţa Sa şi nu ca iubire interpersonală, între persoanele dumnezeirii. /

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: