Robert Turcescu nu mai vrea să fie dilematic…dar vrea să fie creator de online

deschidere.jpg

Nu ştim unde îşi va găsi blog Robert…însă e bine că s-a gândit să fie online pe cont propriu. Noi l-am vrea în wordpress, însă e bine să faci oriunde ceva fundamental, dacă tot vrei să faci ceva.

Pr. Dorin.

Despre teologia dogmatică cu teologul reformat Emil Brunner [7]

inima-indurerata.jpg

Emil Brunner, The Christian Doctrine of God, Dogmatics, vol. 1, translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1949, p. 361.

„Dumnezeu este dragoste” e cel mai cunoscut mesaj al Noului Testament din Evanghelia creştină, p. 183./Dacă în VT este remarcată sfinţenia lui Dumnezeu în NT este subliniată iubirea lui Dumnezeu, p. 183. E o exprimare reducţionistă. În ambele Testamente se exprimă multe însuşiri ale lui Dumnezeu şi nu numai acestea două./ Sfinţenia lui Dumnezeu este sfinţenia lui Dumnezeu care este iubire, p. 183/ Adevărul sfinţeniei Sale este completat de înţelegerea dragostei Sale, p. 183./ Există o conexiune indisolubilă, spune Brunner, între sfinţenia şi dragostea lui Dumnezeu, p. 183/

Autorul spune că Sfântul Osea e cel care proclamă prima dată conexiunea dintre revelaţie şi incomprehensibila milă a lui Dumnezeu, p. 184. Nu ştim la ce se referă./ „De-nepătrunsul [The Unfathomable]… este expresia iubirii eterne a lui Dumnezeu”, p. 184/ Is. 65, 1: despre iubirea lui Dumnezeu. / În NT iubirea lui Dumnezeu devine tema centrală, tema dominantă, p. 184/

Adastă la I In. 4, 10, p. 184/ Misiunea lui Iisus este revelarea dragostei, care este conţinutul Noului Legământ, p. 184/ „Dragostea e dăruirea de Sine a lui Dumnezeu; dragostea e harul liber şi generos al Celui Unu care este Domnul Sfânt”, p. 185. După cum se observă autorul nu a început să discute nici până la această pagină despre Dumnezeu ca Treime de persoane./

Agape e dăruire. Erosul este motivat de cel iubit, p. 186. / „Dragostea lui Dumnezeu, Agapele Noului Testament …nu urmăreşte o valoare ci creează valori şi dăruie valori”, p. 186./ Citează In. 3, 16; Rom. 5, 8; 5, 6; 5, 10, p. 187./ Dragostea izvorăşte numai din voinţa lui Dumnezeu, p. 187. /

In. 17, 11 cred că e textul pe care Brunner îl simţea foarte aproape de inima lui. / Însă el se disociază în tratarea sfinţeniei şi a iubirii lui Dumnezeu de catalogarea lor drept atribute metafizice sau morale, p. 191. Polemica sa, în subsidiar, este cu amprenta scolastică a atributelor divine./

„Fiinţa lui Dumnezeu este roditoare de energie spirituală, o energie care este dorinţa de a Se împărtăşi pe Sine. În contrast cu toate celelalte forme de existenţă aceasta este fiinţa lui Dumnezeu: dorinţa de a Se împărtăşi pe Sine”, p. 192. O exprimare care are rezonanţă cumva cu Ortodoxia, dar …unde e discutarea harului dumnezeiesc? Definiţia sa este însă extremistă, dacă e luată punctual, pentru că face din fiinţa Sa un atribut, atâta timp cât fiinţa e dorinţă de revelare. Aici nu poate merge mai departe pentru că nu face distincţie între fiinţa lui Dumnezeu şi atributele dumnezeieşti sau slava dumnezeiască. Dumnezeu nu Îşi revelează fiinţa ci ceea ce emană din fiinţă adică slava Sa sau însuşirile Sale dumnezeieşti./

Pentru că El e Dumnezeul revelaţiei [ corect ar fi fost: Dumnezeul care Se revelează n.n.] nu poate fi cunoscut decât prin şi în revelaţie, p. 192. / Dumnezeu nu are nevoie de creaţie, ci El Îşi este suficient Sieşi, p. 193. Aceasta e o precizare, pentru ca să nu facă dependent pe Dumnezeu de existenţa creaţiei. / Dar El n-a dorit să Îşi fie suficient Sieşi, ci a dorit să Se dăruie pe Sine, p. 193/ Iisus Hristos Cel Răstignit e perfecta revelare de Sine a lui Dumnezeu către creaturile Sale păcătoase, p. 194. Iarăşi reducţia la crucea Domnului, tipic protestantă! Dumnezeu Şi-a arătat în toată iconomia mântuirii Sale iubirea faţă de noi şi nu numai în cruce sau pe cruce. / „În crucea lui Iisus două lucruri şi-au găsit locul: Domnul Dumnezeu a venit întru ale Sale [ adică a luat trup şi a devenit ca noi n.n.] şi iubirea lui Dumnezeu este complet exprimată [ pentru că e văzută ca exprimare plenară a iubirii Fiului faţă de Tatăl prin asumarea crucii n.n.]”, p. 194/

Prin faptul că Dumnezeu a stopat căderea omului şi prin învierea Lui, a arătat că acestea sunt dovezile că Dumnezeu cel Sfânt a învins întreaga împotrivire a lumii, p. 194. Autorul vede crucea şi învierea Domnului ca stopare a păcatului din fiinţa noastră, dar nu şi ca posibilitate de transfigurare a omului prin har. Şi asta pentru că crucea este numai expierea păcatului lumii, iertarea lui, dar nu şi mijloc de umplere de har a firii asumate de Hristos. Teologia protestantă per ansamblu e deficitară în acest punct esenţial: nu se înţelege că rolul crucii Domnului, în mod esenţial, este transfigurarea firii umane a lui Hristos, umplerea lui de lumină dumnezeiască./

Legea morală nu mai e prima, ci a doua, după iubirea care ni Se dăruie nouă, p. 197. De ce e antagonică legea morală dată de Hristos cu iubirea pe care El ne-a arătat-o nouă?/ „Dumnezeu nu e credinţă, Dumnezeu e dragoste. Faptul că Dumnezeu e dragoste este chintesenţa, cuvântul central al întregii Scripturi. Dumnezeul revelaţiei este Dumnezeul dragostei”, p. 199/ După Noul Testament numele prin care Dumnezeu Şi-a revelat fiinţa Sa este un întreit nume: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, p. 199. Deşi nu îi place să accepte, Brunner a tratat în Dogmatica sa teologia trinitară după model romano-catolic. Abia în p. 199 vorbeşte de Dumnezeu ca Treime de persoane, pentru că a vorbit mai întâi despre Dumnezeu unul şi acum despre Dumnezeu Treime, ca şi Toma de Aquino în Dogmatica sa./

Începe discutarea Dumnezeului treimic însă, la modul angajat, în cap. 16 al Dogmaticii, începând cu p. 205, deşi cu aceasta trebuia să înceapă. / Însă, afirmă, în mod fals pentru noi, că noţiunea de Treime este străină kerygmei apostolice, adică propovăduirii apostolice, p. 206/Dumnezeu vrea să fie cunoscut ca Tată, p. 207/Regele mesianic din Ps. 2 şi 110, spune autorul, este numit în NT Fiul, p. 209/Adevărata hristologie a fost înţeleasă mai întâi ca acţiune, pentru că noi putem să spunem ceva esenţial numai prin verbe şi nu prin substantive, p. 210. / Tot ceea ce a făcut Iisus a făcut ca Hristos, p. 210./ Din faptul că Iisus e Hristos învăţăm ce şi cine este El, p. 210./

„Elementul dinamic în formarea doctrinei Treimii este Fiul”, p. 214. Adică Fiul e Cel care revelează faptul că Dumnezeu e Treime de persoane./ ” Prin Sfântul Duh, Hristos Însuşi, Cel care este Hristos pentru noi devine Hristos în noi„, p. 215./”Sfinţenia şi comuniunea în dragoste este lucrarea Sfântului Duh, comunicarea de Sine a lui Dumnezeu, a cărui fiinţă este sfinţenia şi dragostea”, p. 215. Erori în lanţ. Sfinţenia şi comuniunea în dragoste a credincioşilor e lucrarea întregii Sfintei Treimi şi nu numai a Duhului Sfânt. Dumnezeu nu Se comunică/revelează doar ca sfinţenie şi dragoste iar fiinţa lui Dumnezeu nu e nici sfinţenia şi nici dragostea, pentru că nu ştim nimic despre fiinţa lui Dumnezeu. Sfinţenia şi dragostea sunt însuşiri ale lui Dumnezeu şi nu fiinţa Lui./

Pentru teologia Sfântului Duh apelează la Rom. 8, 10; In. 14, 16, 26; 16, 7; I Cor. 12, 11; Efes. 4, 30; F. Ap. 4, 31; 8, 39; 10, 44; 19, 2; Rom. 8, 16; In. 16, 8; Apoc. 2, 7; II Cor. 3, 17-18; Rom. 8, 26; Mat. 12, 31, p. 216./ Brunner se întreabă dacă formula trinitară, a celor trei persoane dumnezeieşti şi a unei singure fiinţe a Sa este în acord cu mesajul Revelaţiei, adică al unităţii fiinţei lui Dumnezeu şi a revelaţiei Sale. Răspunsul pe care şi-l dă singur e că orice formulare teologică a lui Dumnezeu primejduieşte decisiv mesajul Scripturii, p. 222 şi, în esenţă, că nu priveşte drept biblică sau în acord cu Scriptura Treimea. Însă problema sa e una falsă pentru că Treimea a fost din prima clipă a Bisericii Dumnezeul creştinilor. Propovăduirea Bisericii avea Treimea în centru şi nu un Dumnezeu impersonal sau un Dumnezeu unu gândit ca fără fiinţă şi lucrare.

Este ironic că Brunner apelează la acelaşi argument filosofic şi nu biblic al unităţii fiinţei divine, ca şi anti-palamiţii secolului al 14-lea. Cum să strice Treimea unitatea fiinţei divine când Dumnezeu S-a revelat pe Sine ca fiind tripersonal? Simplitatea lui Dumnezeu implică existenţa Treimii şi nu o scoate din calcul. Brunner se află în această discuţie pe plan filosofic şi nu teologic, pentru că Dumnezeu e Treime şi trebuie să gândim antinomic în acest caz modul veşnic de a fi al lui Dumnezeu ca Treime de persoane. /

Pr. Dorin.

Valea plângerii

vale.jpg

Într-un basm cules de Petre Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, pe care intelectualii noştri îl cunosc mai degrabă decât Sfânta Scriptură, se spune că lui Făt-Frumos (care ajunsese până la urmă în ţara tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte) i se întâmplă într-o zi să vâneze în valea plângerii, şi se întoarce astfel la condiţia sa anterioară, la nefericire şi la moarte.

Putem înţelege această poveste populară ca pe o parabolă a căderii omului din adevărata sa condiţie, de fiu al lui Dumnezeu, veşnic tânăr şi fericit.

Basmul acesta, ca toate basmele şi poveştile româneşti, nu este decât urzirea unui fir narativ imaginar, pe marginea unor învăţături creştin-ortodoxe foarte mult repetate în Biserici şi foarte profund instaurate în conştiinţa poporului, ca urmare a predicării lor neîncetate.

Prin valea plângerii se înţeleg două lucruri în Ortodoxie: pământul ca locul de exil al omului care a părăsit Paradisul din cauza păcatelor sale, dar şi locul în care va avea loc Judecata de Apoi, cunoscut şi sub numele de valea lui Iosafat.

Aşadar, prima accepţie este aceea că milostivirea lui Dumnezeu i-a dăruit omului pocăinţa şi, ieşind acesta din Rai prin păcat, la aşezat pe pământ ca pe o vale a plângerii sau o vale a lacrimilor, în care, prin plâns şi străpungerea inimii, să se înalţe din nou la vederea Raiului şi la locuirea în el:

Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne; suişuri în inima sa a pus, în valea plângerii, în locul care i-a fost pus. Că binecuvântare va da Cel ce pune lege; merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion (Ps. 83, 6-8).

Bărbatul Sfânt şi fericit, Sfântul lui Dumnezeu este acela care conştientizează nevrednicia şi păcătoşenia sa, şi prin urmare, cere şi aşteaptă ajutor de la Dumnezeu. Prin rugăciune neîncetată şi pocăinţă fierbinte, acesta pune suişuri în inima sa, curăţindu-şi inima cu izvoarele lacrimilor pe care le varsă în valea plângerii, în locul care i-a fost pus.

Luptându-se cu patimile şi cu păcatele, după lege, va lua binecuvântare de la Cel ce pune lege, adică va lua harul dumnezeiesc şi se va umple de el şi se va naşte din nou prin baia lacrimilor ca om duhovnicesc, restaurându-se astfel în starea naturală a omului, de mai înainte de cădere.

Şi cei ce iau binecuvântare pentru ascultarea şi pocăinţa lor, aceia pun suişuri în inima lor „şi har peste har” (In. 1, 16) şi aşa merge-vor din putere în putere, curăţindu-se şi sfinţindu-se din ce în ce mai mult şi văzând întru ei înşişi lumina dumnezeiască şi Împărăţia lui Dumnezeu, care este „înlăuntrul vostru”, după făgăduinţă.

Întru unii ca aceştia arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor, adică Dumnezeul Sfinţilor, căci ei sunt dumnezei după har, fiii lui Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Tatălui lor, şi ei s-au făcut pe ei înşişi cetate nedărâmată a Domnului, Sion Sfânt în care Se naşte şi locuieşte Dumnezeu.

Aceasta este calea urcuşului din valea plângerii înapoi în Rai. Şi altă scară nu există. Două versete din Psaltire au recapitulat căderea omului şi tot urcuşul pocăinţei şi al îndumnezeirii omului. Fericit bărbatul…

Dar valea plângerii nu este rea, ci este darul milostivirii lui Dumnezeu, darul pocăinţei şi al lacrimilor. Când ne uităm la pământ, la necazuri, la greutăţi, la bolile şi suferinţele noastre, să ne gândim că aceasta este valea plângerii, locul care ne-a fost pus ca să ne facem şi noi inimile văi ale plângerii, văi frumoase ale smereniei, înmiresmate de florile blândeţii, pe care să Se coboare plin de iubire Mirele cel dulce, chemat de dorul miresei Sale.

Şi dacă valea plângerii, pământul în care am fost aşezaţi ca să ne pocăim, este plin de atâtea raze ale speranţei, de atâta lumină şi frumuseţe, cum va fi Sionul, Raiul în care suntem chemaţi să urcăm, acolo unde, după cum grăieşte dumnezeiescul Ioan în Apocalipsă, Hristos va şterge toată lacrima de pe faţa tuturor?

În basmul popular, Tinereţe fără bătrâneţe…, Făt-Frumos a vrut să fugă de moarte şi de nefericire şi n-a putut, pentru că s-a întors inexorabil în valea plângerii şi l-au răscolit amintirile. S-a întâmplat după cum spun Sfinţii Părinţi: trebuie să plângi undeva, ori aici, pe pământ, ori dincolo, în veşnicie. Dar mai bine e să plângi aici.

Căci ce va da omul în schimb ca să nu moară? Nimic nu poate să dea, nici lumea întreagă, în schimb pentru sufletul său. Dar poate, în schimb, să plângă pentru sufletul său, în valea plângerii, în locul care i-a fost pus de Dumnezeu ca să se mântuiască.

Psa. Gianina.

Ziua îndrăgostiţilor: o zi a vedetismelor

pantocrator.jpg

Dacă iubeşti nu ai nevoie de o zi, de una singură, în care să îi spui prietenei sau soţiei că o iubeşti. Iubirea se mărturiseşte zilnic, la orice oră, dacă ştii să faci acest lucru cu delicateţe. Numai că în această zi, dacă suferi de vedetism, faci ceva de paradă ca să îţi arăţi dragostea. Eu ştiu, aduci un buchet cât toate zilele de flori, comanzi o masă cât trei sferturi din salariul tău, te urci pe bloc sau pe casă şi arunci cu petale de trandafir sau te urci pe macara ca să vină televiziunea să îţi filmeze declaraţia de dragoste.

Vedetizarea dragostei de ziua îndrăgostiţilor ţine de media şi de vandabilitatea zilei. Se vând bine hainele, florile, băuturile, bijuteriile…şi comercianţii au nevoie de oameni care să creadă în exprimarea dragostei, într-un mod special, pe 14 februarie, ca să aibă un profit gras.

Ziua aceasta, pentru noi, nu are conotaţii religioase. Este o zi de împrumut, pliată artificial pe modul nostru de-a fi, mai ales în cadrul segmentului foarte tânăr al populaţiei. E un trend care vizează relaţiile pasagere şi tocmai pentru acest motiv nu are prea mare onestitate. Însă e o zi inventată pentru a predispune la relaţii şi tocmai de aceea poate că prinde la cei foarte tineri, care au nevoie de afectivitate şi de încredere şi nimeni nu le-o dă.

Urmăream ieri două cupluri de adolescenţi care citeau dintr-o singură revistă, dintr-o revistă pentru tineri, cocoţaţi pe o balustradă. Stăteau câte patru grămadă pe o revistă şi o citeau cu gura căscată. Bineînţeles citeau rubrica despre sex, în care o doamnă doctor îi învăţa cum se atinge plăcerea nu ştiu care. Şi mă uitam pe feţele lor, cum stăteau absorbiţi în faţa a două banalităţi, crezând că ei au nevoie să li se spună cum e dragostea, în loc să o descopere, ca relaţie şi ca posibilitate de comunicare, între ei.

Ziua de 14 februarie e o zi a vedetismelor, a gesturilor extravagante, care nu au nimic de-a face cu dragostea, pentru că am ideologizat sentimentele, ni s-au ideologizat, spunându-ni-se că sentimentele reale sunt între ultra-greţos şi super-hot. Nu ne mai plac sentimentele comune, gesturile comune, atingerile comune şi reale dintre noi pentru că mereu vrem gesturile ultraspeciale, care nu au nimic de-a face cu viaţa reală.

Şi atunci ce este ziua îndrăgostiţilor pentru mine? Un experiment al altora pe naivitatea mea. Mi se spune cum trebuie să arate dragostea şi când să iubesc. Mi se spune cum trebuie să arăt, ce să fac ca să iubesc sau să fiu văzut ca iubind. Însă iubirea nu are nevoie de gesturi ca să devină credibilă. Şi, mai ales, iubirea ţine de intimitate şi nu de o exhibare a ei în faţa tuturor.

Sărutul de faţă cu toţi, îmbrăţişatul lasciv pe stradă, ca să nu mai zic sexul de faţă cu alţii arată că nu mai avem lucruri fragile, delicate la care ţinem ci totul e considerat ca fiind de vânzare. Nu: dragostea nu e de vânzare! Dragostea se învaţă între el şi ea, e binele lor comun, e sensibilitatea şi atenţia unuia faţă de altul. Dacă vrem să iubim nu avem nevoie de o zi ci de o viaţă. Şi nicio viaţă nu e de ajuns ca să iubim, adică să-l înţelegem pe omul pe care îl iubim.

Relaţiile pasagere, care se consumă în păcat, nu rămân ca amintiri frumoase peste timp. Gesturile extravagante nu arată că avem o dragoste enormă pentru cineva ci că suntem frivoli şi vrem să epatăm. Dragostea îşi arată durabilitatea când e pusă în faţa alegerilor dramatice, când trebuie să alegi să stai cu persoana iubită chiar şi când ea a suferit un accident, când a avut un şoc psihic sau a dobândit o boală contagioasă.

Adevărata dragoste e o dragoste eroică, e o dragoste sfântă, care cere să vezi nobleţea în celălalt, care înseamnă să dai credit imens persoanei pe care o iubeşti, care înseamnă să admiri pe cel pe care îl descoperi mereu lângă tine ca inepuizabil. Nu ai nevoie de flori ca să iubeşti, nici de sex ca să fii înţeles, nici de gesturi extravagante ca să fii crezut! Eşti crezut dacă îl înveţi pe celălalt normalitatea ta, caracterul tău, dacă intri în viaţa celuilalt la modul în care nu mai poţi fi scos de nimic şi de nimeni din inima celuilalt.

De aceea nu trebuie să cerem foarte puţin de la iubirea noastră ci totul! Să cerem nu doar o zi de dragoste, ci să oferim garanţia dragostei o viaţă întreagă. Să dăm stabilitate dragostei, prin tot ceea ce facem, dacă vrem să ne bucurăm de normalitatea unei vieţi de îndrăgostit.

Pr. Dorin.

Eroi printre noi sau excesul de responsabilitate merită premiat, aplaudat şi urmat

delicatete.jpg

Felicităm din toată inima campania ziarului Gândul de a premia tineri care şi-au arătat curajul, generozitatea şi umanitatea sărind în ajutorul altora în mod dezinteresat. Umanizarea noastră ţine de credinţă, de întrajutorare şi de relaţii reale între noi.

Dumnezeu să binecuvinteze pe toţi cei care se uită pe ei pentru a sluji altora!

Pr. Dorin.