Despre teologia dogmatică cu teologul reformat Emil Brunner [7]

Emil Brunner, The Christian Doctrine of God, Dogmatics, vol. 1, translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1949, p. 361.

„Dumnezeu este dragoste” e cel mai cunoscut mesaj al Noului Testament din Evanghelia creştină, p. 183./Dacă în VT este remarcată sfinţenia lui Dumnezeu în NT este subliniată iubirea lui Dumnezeu, p. 183. E o exprimare reducţionistă. În ambele Testamente se exprimă multe însuşiri ale lui Dumnezeu şi nu numai acestea două./ Sfinţenia lui Dumnezeu este sfinţenia lui Dumnezeu care este iubire, p. 183/ Adevărul sfinţeniei Sale este completat de înţelegerea dragostei Sale, p. 183./ Există o conexiune indisolubilă, spune Brunner, între sfinţenia şi dragostea lui Dumnezeu, p. 183/

Autorul spune că Sfântul Osea e cel care proclamă prima dată conexiunea dintre revelaţie şi incomprehensibila milă a lui Dumnezeu, p. 184. Nu ştim la ce se referă./ „De-nepătrunsul [The Unfathomable]… este expresia iubirii eterne a lui Dumnezeu”, p. 184/ Is. 65, 1: despre iubirea lui Dumnezeu. / În NT iubirea lui Dumnezeu devine tema centrală, tema dominantă, p. 184/

Adastă la I In. 4, 10, p. 184/ Misiunea lui Iisus este revelarea dragostei, care este conţinutul Noului Legământ, p. 184/ „Dragostea e dăruirea de Sine a lui Dumnezeu; dragostea e harul liber şi generos al Celui Unu care este Domnul Sfânt”, p. 185. După cum se observă autorul nu a început să discute nici până la această pagină despre Dumnezeu ca Treime de persoane./

Agape e dăruire. Erosul este motivat de cel iubit, p. 186. / „Dragostea lui Dumnezeu, Agapele Noului Testament …nu urmăreşte o valoare ci creează valori şi dăruie valori”, p. 186./ Citează In. 3, 16; Rom. 5, 8; 5, 6; 5, 10, p. 187./ Dragostea izvorăşte numai din voinţa lui Dumnezeu, p. 187. /

In. 17, 11 cred că e textul pe care Brunner îl simţea foarte aproape de inima lui. / Însă el se disociază în tratarea sfinţeniei şi a iubirii lui Dumnezeu de catalogarea lor drept atribute metafizice sau morale, p. 191. Polemica sa, în subsidiar, este cu amprenta scolastică a atributelor divine./

„Fiinţa lui Dumnezeu este roditoare de energie spirituală, o energie care este dorinţa de a Se împărtăşi pe Sine. În contrast cu toate celelalte forme de existenţă aceasta este fiinţa lui Dumnezeu: dorinţa de a Se împărtăşi pe Sine”, p. 192. O exprimare care are rezonanţă cumva cu Ortodoxia, dar …unde e discutarea harului dumnezeiesc? Definiţia sa este însă extremistă, dacă e luată punctual, pentru că face din fiinţa Sa un atribut, atâta timp cât fiinţa e dorinţă de revelare. Aici nu poate merge mai departe pentru că nu face distincţie între fiinţa lui Dumnezeu şi atributele dumnezeieşti sau slava dumnezeiască. Dumnezeu nu Îşi revelează fiinţa ci ceea ce emană din fiinţă adică slava Sa sau însuşirile Sale dumnezeieşti./

Pentru că El e Dumnezeul revelaţiei [ corect ar fi fost: Dumnezeul care Se revelează n.n.] nu poate fi cunoscut decât prin şi în revelaţie, p. 192. / Dumnezeu nu are nevoie de creaţie, ci El Îşi este suficient Sieşi, p. 193. Aceasta e o precizare, pentru ca să nu facă dependent pe Dumnezeu de existenţa creaţiei. / Dar El n-a dorit să Îşi fie suficient Sieşi, ci a dorit să Se dăruie pe Sine, p. 193/ Iisus Hristos Cel Răstignit e perfecta revelare de Sine a lui Dumnezeu către creaturile Sale păcătoase, p. 194. Iarăşi reducţia la crucea Domnului, tipic protestantă! Dumnezeu Şi-a arătat în toată iconomia mântuirii Sale iubirea faţă de noi şi nu numai în cruce sau pe cruce. / „În crucea lui Iisus două lucruri şi-au găsit locul: Domnul Dumnezeu a venit întru ale Sale [ adică a luat trup şi a devenit ca noi n.n.] şi iubirea lui Dumnezeu este complet exprimată [ pentru că e văzută ca exprimare plenară a iubirii Fiului faţă de Tatăl prin asumarea crucii n.n.]”, p. 194/

Prin faptul că Dumnezeu a stopat căderea omului şi prin învierea Lui, a arătat că acestea sunt dovezile că Dumnezeu cel Sfânt a învins întreaga împotrivire a lumii, p. 194. Autorul vede crucea şi învierea Domnului ca stopare a păcatului din fiinţa noastră, dar nu şi ca posibilitate de transfigurare a omului prin har. Şi asta pentru că crucea este numai expierea păcatului lumii, iertarea lui, dar nu şi mijloc de umplere de har a firii asumate de Hristos. Teologia protestantă per ansamblu e deficitară în acest punct esenţial: nu se înţelege că rolul crucii Domnului, în mod esenţial, este transfigurarea firii umane a lui Hristos, umplerea lui de lumină dumnezeiască./

Legea morală nu mai e prima, ci a doua, după iubirea care ni Se dăruie nouă, p. 197. De ce e antagonică legea morală dată de Hristos cu iubirea pe care El ne-a arătat-o nouă?/ „Dumnezeu nu e credinţă, Dumnezeu e dragoste. Faptul că Dumnezeu e dragoste este chintesenţa, cuvântul central al întregii Scripturi. Dumnezeul revelaţiei este Dumnezeul dragostei”, p. 199/ După Noul Testament numele prin care Dumnezeu Şi-a revelat fiinţa Sa este un întreit nume: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, p. 199. Deşi nu îi place să accepte, Brunner a tratat în Dogmatica sa teologia trinitară după model romano-catolic. Abia în p. 199 vorbeşte de Dumnezeu ca Treime de persoane, pentru că a vorbit mai întâi despre Dumnezeu unul şi acum despre Dumnezeu Treime, ca şi Toma de Aquino în Dogmatica sa./

Începe discutarea Dumnezeului treimic însă, la modul angajat, în cap. 16 al Dogmaticii, începând cu p. 205, deşi cu aceasta trebuia să înceapă. / Însă, afirmă, în mod fals pentru noi, că noţiunea de Treime este străină kerygmei apostolice, adică propovăduirii apostolice, p. 206/Dumnezeu vrea să fie cunoscut ca Tată, p. 207/Regele mesianic din Ps. 2 şi 110, spune autorul, este numit în NT Fiul, p. 209/Adevărata hristologie a fost înţeleasă mai întâi ca acţiune, pentru că noi putem să spunem ceva esenţial numai prin verbe şi nu prin substantive, p. 210. / Tot ceea ce a făcut Iisus a făcut ca Hristos, p. 210./ Din faptul că Iisus e Hristos învăţăm ce şi cine este El, p. 210./

„Elementul dinamic în formarea doctrinei Treimii este Fiul”, p. 214. Adică Fiul e Cel care revelează faptul că Dumnezeu e Treime de persoane./ ” Prin Sfântul Duh, Hristos Însuşi, Cel care este Hristos pentru noi devine Hristos în noi„, p. 215./”Sfinţenia şi comuniunea în dragoste este lucrarea Sfântului Duh, comunicarea de Sine a lui Dumnezeu, a cărui fiinţă este sfinţenia şi dragostea”, p. 215. Erori în lanţ. Sfinţenia şi comuniunea în dragoste a credincioşilor e lucrarea întregii Sfintei Treimi şi nu numai a Duhului Sfânt. Dumnezeu nu Se comunică/revelează doar ca sfinţenie şi dragoste iar fiinţa lui Dumnezeu nu e nici sfinţenia şi nici dragostea, pentru că nu ştim nimic despre fiinţa lui Dumnezeu. Sfinţenia şi dragostea sunt însuşiri ale lui Dumnezeu şi nu fiinţa Lui./

Pentru teologia Sfântului Duh apelează la Rom. 8, 10; In. 14, 16, 26; 16, 7; I Cor. 12, 11; Efes. 4, 30; F. Ap. 4, 31; 8, 39; 10, 44; 19, 2; Rom. 8, 16; In. 16, 8; Apoc. 2, 7; II Cor. 3, 17-18; Rom. 8, 26; Mat. 12, 31, p. 216./ Brunner se întreabă dacă formula trinitară, a celor trei persoane dumnezeieşti şi a unei singure fiinţe a Sa este în acord cu mesajul Revelaţiei, adică al unităţii fiinţei lui Dumnezeu şi a revelaţiei Sale. Răspunsul pe care şi-l dă singur e că orice formulare teologică a lui Dumnezeu primejduieşte decisiv mesajul Scripturii, p. 222 şi, în esenţă, că nu priveşte drept biblică sau în acord cu Scriptura Treimea. Însă problema sa e una falsă pentru că Treimea a fost din prima clipă a Bisericii Dumnezeul creştinilor. Propovăduirea Bisericii avea Treimea în centru şi nu un Dumnezeu impersonal sau un Dumnezeu unu gândit ca fără fiinţă şi lucrare.

Este ironic că Brunner apelează la acelaşi argument filosofic şi nu biblic al unităţii fiinţei divine, ca şi anti-palamiţii secolului al 14-lea. Cum să strice Treimea unitatea fiinţei divine când Dumnezeu S-a revelat pe Sine ca fiind tripersonal? Simplitatea lui Dumnezeu implică existenţa Treimii şi nu o scoate din calcul. Brunner se află în această discuţie pe plan filosofic şi nu teologic, pentru că Dumnezeu e Treime şi trebuie să gândim antinomic în acest caz modul veşnic de a fi al lui Dumnezeu ca Treime de persoane. /

Pr. Dorin.