Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Valea plângerii

vale.jpg

Într-un basm cules de Petre Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, pe care intelectualii noştri îl cunosc mai degrabă decât Sfânta Scriptură, se spune că lui Făt-Frumos (care ajunsese până la urmă în ţara tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte) i se întâmplă într-o zi să vâneze în valea plângerii, şi se întoarce astfel la condiţia sa anterioară, la nefericire şi la moarte.

Putem înţelege această poveste populară ca pe o parabolă a căderii omului din adevărata sa condiţie, de fiu al lui Dumnezeu, veşnic tânăr şi fericit.

Basmul acesta, ca toate basmele şi poveştile româneşti, nu este decât urzirea unui fir narativ imaginar, pe marginea unor învăţături creştin-ortodoxe foarte mult repetate în Biserici şi foarte profund instaurate în conştiinţa poporului, ca urmare a predicării lor neîncetate.

Prin valea plângerii se înţeleg două lucruri în Ortodoxie: pământul ca locul de exil al omului care a părăsit Paradisul din cauza păcatelor sale, dar şi locul în care va avea loc Judecata de Apoi, cunoscut şi sub numele de valea lui Iosafat.

Aşadar, prima accepţie este aceea că milostivirea lui Dumnezeu i-a dăruit omului pocăinţa şi, ieşind acesta din Rai prin păcat, la aşezat pe pământ ca pe o vale a plângerii sau o vale a lacrimilor, în care, prin plâns şi străpungerea inimii, să se înalţe din nou la vederea Raiului şi la locuirea în el:

Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne; suişuri în inima sa a pus, în valea plângerii, în locul care i-a fost pus. Că binecuvântare va da Cel ce pune lege; merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion (Ps. 83, 6-8).

Bărbatul Sfânt şi fericit, Sfântul lui Dumnezeu este acela care conştientizează nevrednicia şi păcătoşenia sa, şi prin urmare, cere şi aşteaptă ajutor de la Dumnezeu. Prin rugăciune neîncetată şi pocăinţă fierbinte, acesta pune suişuri în inima sa, curăţindu-şi inima cu izvoarele lacrimilor pe care le varsă în valea plângerii, în locul care i-a fost pus.

Luptându-se cu patimile şi cu păcatele, după lege, va lua binecuvântare de la Cel ce pune lege, adică va lua harul dumnezeiesc şi se va umple de el şi se va naşte din nou prin baia lacrimilor ca om duhovnicesc, restaurându-se astfel în starea naturală a omului, de mai înainte de cădere.

Şi cei ce iau binecuvântare pentru ascultarea şi pocăinţa lor, aceia pun suişuri în inima lor „şi har peste har” (In. 1, 16) şi aşa merge-vor din putere în putere, curăţindu-se şi sfinţindu-se din ce în ce mai mult şi văzând întru ei înşişi lumina dumnezeiască şi Împărăţia lui Dumnezeu, care este „înlăuntrul vostru”, după făgăduinţă.

Întru unii ca aceştia arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor, adică Dumnezeul Sfinţilor, căci ei sunt dumnezei după har, fiii lui Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Tatălui lor, şi ei s-au făcut pe ei înşişi cetate nedărâmată a Domnului, Sion Sfânt în care Se naşte şi locuieşte Dumnezeu.

Aceasta este calea urcuşului din valea plângerii înapoi în Rai. Şi altă scară nu există. Două versete din Psaltire au recapitulat căderea omului şi tot urcuşul pocăinţei şi al îndumnezeirii omului. Fericit bărbatul…

Dar valea plângerii nu este rea, ci este darul milostivirii lui Dumnezeu, darul pocăinţei şi al lacrimilor. Când ne uităm la pământ, la necazuri, la greutăţi, la bolile şi suferinţele noastre, să ne gândim că aceasta este valea plângerii, locul care ne-a fost pus ca să ne facem şi noi inimile văi ale plângerii, văi frumoase ale smereniei, înmiresmate de florile blândeţii, pe care să Se coboare plin de iubire Mirele cel dulce, chemat de dorul miresei Sale.

Şi dacă valea plângerii, pământul în care am fost aşezaţi ca să ne pocăim, este plin de atâtea raze ale speranţei, de atâta lumină şi frumuseţe, cum va fi Sionul, Raiul în care suntem chemaţi să urcăm, acolo unde, după cum grăieşte dumnezeiescul Ioan în Apocalipsă, Hristos va şterge toată lacrima de pe faţa tuturor?

În basmul popular, Tinereţe fără bătrâneţe…, Făt-Frumos a vrut să fugă de moarte şi de nefericire şi n-a putut, pentru că s-a întors inexorabil în valea plângerii şi l-au răscolit amintirile. S-a întâmplat după cum spun Sfinţii Părinţi: trebuie să plângi undeva, ori aici, pe pământ, ori dincolo, în veşnicie. Dar mai bine e să plângi aici.

Căci ce va da omul în schimb ca să nu moară? Nimic nu poate să dea, nici lumea întreagă, în schimb pentru sufletul său. Dar poate, în schimb, să plângă pentru sufletul său, în valea plângerii, în locul care i-a fost pus de Dumnezeu ca să se mântuiască.

Psa. Gianina.

Did you like this? Share it:

Previous

Ziua îndrăgostiţilor: o zi a vedetismelor

Next

Despre teologia dogmatică cu teologul reformat Emil Brunner [7]

1 Comment

  1. Epure

    Interesant, nu stiam de unde provine termenul acesta.

    Credeam ca e doar ceva nascocire populara, dar implicatiile sunt mult mai profunde!

    Multumesc de iluminare 😀

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén