Zi: 15 februarie 2008
Teologia relaţiilor
Tu nu eşti el. Dacă încerci să trăieşti viaţa altuia şi să crezi că aceea e viaţa ta, o ratezi pe a ta şi nu trăieşti nimic profund. Tu îl vezi întotdeauna pe el ca pe un altul. Dacă vrei să îl cunoşti pe el trebuie să ştii să îl elogiezi. Dacă vrei să îl cunoşti trebuie să ştii să-i mulţumeşti pentru că există şi pentru că a făcut lumină în viaţa ta. Cu ce a făcut lumină? Cu prezenţa lui iubitoare.
Dacă a vrut să rămână în viaţa ta a devenit o prezenţă de neînlocuit. Prezenţa-de-neînlocuit creează dragoste. Ne dăm seama că Dumnezeu e Prezenţa-de-neînlocuit când înţelegem că e singura Prezenţă fără de care nu putem exista. Şi acest a-fi-de-neînlocuit e însăşi stabilitatea noastră interioară.
A te baza pe cineva într-o anume situaţie înseamnă a avea simţământul adânc că acel cineva e credibil, că e stabil în relaţia ta cu tine. Ce îl face să fie credibil? Statornicia sa în relaţie, în dinamismul relaţiei cu tine. Un om care nu îşi omoară relaţiile reale cu oamenii e credibil. Cel care încearcă să stabilească relaţii şi le abandonează pur şi simplu nu e un om de încredere. Încrederea presupune că vrei să devii de neînlocuit pentru cineva sau că ai demonstrat că eşti un de-ne-înlocuit în viaţa altuia.
Ca să fiu credibil trebuie să învăţ de la cineva conştiinţa credibilizării relaţiilor. Acest Cineva e Dumnezeul meu, Care mă învaţă că viaţa plină e viaţa întru adevăr. Împreună cu alţi oameni care sunt în Dumnezeu, care sunt în harul Său, învăţ că adevărul şi dragostea stabilesc relaţii. O relaţie reală nu poate să fie decât din adevăr, fără vreun interes meschin. Primii paşi făcuţi întru adevăr cu cineva trebuie să fie făcuţi în dragoste, având dragostea drept garant al alterităţii noastre, de amble părţi respectată.
Ca să fim prieteni trebuie să ne fim întru-ajutor. Ca să fim prieteni trebuie să respect, cu multă dragoste, alteritatea ta, altfelul tău care mi se împărtăşeşte. Dacă eu vreau să te fac pe tine eu, să te fac o imagine a mea, eu nu te iubesc şi nici nu am o relaţie reală cu tine. Ca să te iubesc trebuie să te păstrez altfel, să te văd ca pe o alteritate de care mă bucur, pentru că ştiu să mă mulţumesc de faptul că e diferită de mine. Tu eşti tu pentru că eu te privesc astfel. Tu eşti tu pentru că ai o poveste de viaţă şi o experienţă care se poate întâlni cu a mea dar nu e identică cu a mea.
Niciodată tu nu vei fi eu şi invers, dar putem fi împreună dacă dorim să fim în relaţie. Relaţia mea cu tine e relaţia mea de frate sau soră cu tine. E relaţia mea duhovnicească cu tine, pentru că Dumnezeu mă învaţă să te văd drept fratele sau sora mea. Te cinstesc după cum vreau să fiu cinstit de tine. Te privesc după cum vreau să fiu privit. Te privesc fără să te minimalizez, fără să vreau să fii sclavul meu, fără să vreau să te manipulez. Te privesc şi vorbesc cu tine fără ca să vreau să te conving. Eu mă expun, tu alegi. Tu te propui, eu trag concluziile.
Însă relaţia dintre mine şi tine se poate schimba mereu dacă tu şi eu avem conştiinţe suple, conştiinţe care iubesc relaţia şi cred că relaţia dă sănătate persoanei. Experienţa ta de viaţă mă transformă mereu. Mă bucur să îţi spun asta. Simt că prezenţa mea în viaţa ta e benefică sau vreau să fie benefică. Dacă prezenţa noastră reciprocă transpare altora ca un bine ea poate reconfigura relaţii. Relaţiile uzate, relaţiile în care primează păcatul, se pot converti. E nevoie numai de exemplul unei relaţii reale pentru ca şi alţii să îşi dorească relaţii reale.
Exemplul personal e contaminant şi în bine cât şi în rău. Tocmai de aceea relaţiile trebuie să fie teologale, trebuie să aibă la baza lor doxologia, preamărirea lui Dumnezeu. Relaţiile trebuie să aibă la fundamentul lor harul lui Dumnezeu pentru ca să devină de-ne-înlocuit. Când cineva devine de-ne-înlocuit, depărtarea de el e o durere vie, greu de purtat. El e necesarul personal din viaţa ta. El nu e un adjuvant, nu se obiectualizează niciodată, ci acest tu este un tu care îţi vorbeşte. Tocmai de aceea e personal: pentru că îţi vorbeşte ca un altul şi nu ca propria ta conştiinţă.
Îi urmăreşti logica cuvintelor, care e logica iubirii sale faţă de tine, şi înţelegi că cuvintele lui faţă de tine sunt responsabile. Vorbeşte păsându-i de tine. Tocmai pentru că îi pasă el este un tu necesar. Dacă vrei să scapi de cel căruia îi pasă de tine alegi rău. Dacă alegi rău alegi să vorbeşti cu oglinda ta, cu un alter-ego închipuit dar nu cu un altul real. Acest tu real e lucid pentru că e responsabil. El îţi vrea binele în mod dezinteresat şi îţi spune ce să faci fără a fi imperativ. El îţi dă să alegi şi tu alegi. Dacă alegi rău observi din aceea că relaţia nu te-a învăţat smerenia ci superbia.
Relaţia cu el te învaţă smerenia, cumsecădenia, sfiala. Dacă ai înţeles că relaţia înseamnă aroganta precizare de sine în faţa altuia atunci nu ai un prieten real ci o relaţie bădărană cu un obiect. În mintea ta el e un obiect şi nu un prieten, pentru că îi vorbeşti fără să auzi ce ţi se vorbeşte. Dacă auzi trebuie să rămâi în ceea ce auzi, adică să faci ceea ce auzi. Şi dacă prezenţa lui te obligă înveţi că relaţia cu el e o salvare a ta de ipseitate, de egoism.
Înveţi că relaţia nu e viaţă numai pentru sine ci şi viaţă cu altul şi pentru altul. Dacă nu ai timp real de altul nu ai nici de tine. Pentru că tu ai nevoie de realitatea ta învăţând-o împreună cu altul.
Dacă ai simţul prieteniei poţi să fii un om al Bisericii pentru că Biserica e comunitatea care respectă persoana şi vede persoana cu funcţii reale şi concrete în comunitate. Biserica nu e o masă de oameni, ci o infinitate de relaţii interpersonale cu Dumnezeul treimic şi între ei. Prin dragostea şi rugăciunea mea sunt în relaţie cu Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii cărora mă rog să mă ajute în viaţa mea dar sunt şi în relaţii cu întreaga lume, vie şi adormită, pentru că mă rog pentru ea. Primesc putere de la Dumnezeu şi de la Sfinţii Săi ca să am relaţii reale cu oamenii şi mă consum în relaţii de iubire şi de responsabilitate, rugându-mă şi muncind pentru binele Bisericii. Binele lumii e binele Bisericii. Orice bine real al lumii vine de la Biserică şi orice om e un potenţial membru al Bisericii, pentru că Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului Său.
Dacă eu am grija ta eu am şi grija mea în acelaşi timp. Tu mă faci să mă vindec de egoismul meu şi să mă lăţesc, să îmi lăţesc aria de aşteptări şi de responsabilitate. Cu cât devin mai încăpător, cu cât cuprind în inima şi mintea mea mai mulţi oameni, grija de cât mai mulţi oameni cu atât devin mai gol de mine. Şi am grijă şi de mine şi de ei în acelaşi timp, pentru că viaţa mea devine o responsabilitate pentru mine şi pentru ei în acelaşi timp, ajutată de viaţa lor care mă conţine, mă poartă şi pe mine. Ei mă susţin cu dragostea şi cuvântul şi fapta lor şi eu îi susţin la fel: cu dragostea, cu cuvântul, cu gestul meu.
Noi ne dezmărginim fără să ne depersonalizăm. Eu îmi mut marginile în relaţia cu ei şi ei în relaţia cu mine. Şi devenim mai încăpători, adică mai personali, pentru că devenim şi pentru alţii nu numai pentru noi. Fiecare clipă a mea devine o palpitaţie pentru mulţi. Biserica începe să devină în noi o inimă care bate la unison, deşi, paradoxal, e formată din multe milioane de inimi. În marile zile de praznic simţim această palpitaţie la unison a Bisericii pentru că atunci creştinii ortodocşi conştientizează foarte mult, mai mult decât de obicei, că în Hristos sunt una dar mulţi în acelaşi timp.
Tu şi eu avem grijă de noi. Pe ceilalţi îi vedem ca pe noi şi nu ca pe ei. Ei nu există în Biserică ci numai noi. Şi când ne rugăm ne rugăm pentru pacea întregii lumi, pentru sănătatea tuturor, pentru mântuirea tuturor, adică pentru noi, pentru noi care suntem asumaţi de Hristos, adică pentru toţi. Ei nu există: existăm numai noi! De aceea ne pasă de toţi, de toţi care suntem noi, pentru că toţi sunt ai Lui şi nu îşi mai aparţin lor. Ne pasă de toţi pentru că El ne insuflă grija de toţi ai Săi.
Şi de aceea noi ne mântuim împreună şi ne asumăm păcatele împreună. Nu ne mântuim de unii singuri, ci împreună cu alţii şi cu ajutorul altora, după cum trăim împreună cu alţii şi cu ajutorul altora. Efortul de a avea relaţii reale înseamnă efortul de a ne mântui. Dacă îi cunoaştem pe Sfinţii Domnului şi dacă îi cunoaştem pe cei care iubesc pe Domnul împreună cu noi atunci aflăm că şi El ne cunoaşte pe noi pe măsura efortului nostru de a-i cunoaşte pe ei.
Tu stai lângă mine ca un altul care ţine de viaţa mea şi este în viaţa mea. Eu sunt în viaţa ta şi vreau să fiu în viaţa ta. Relaţia noastră ne învaţă că respirăm în mod real dacă ne iubim în mod real. Dacă nu ieşim din noi, unul spre altul, nu putem să mărturisim aceeaşi credinţă, pentru că trebuie să mărturisim aceeaşi dragoste. Avem aceeaşi credinţă când avem aceeaşi dragoste: dragostea de a ne purta unul pe altul în faţa lui Dumnezeu. Dacă eu vreau să fiu în faţa ta şi nu vreau să fiu în spatele tău nu ştiu ce este aceea delicateţe. Delicateţea se învaţă în dragoste şi înseamnă să vezi întotdeauna pe altul în faţa ta, mai bun decât tine şi mai frumos în toate decât tine. Relaţia în care tu preferi pe altul în locul tău e relaţia care te sfinţeşte, care te mântuie. Pentru că sfinţenia înseamnă să propui întotdeauna pe cei pe care îi cunoşti, ca pe oameni mai buni decât tine, mai degrabă decât să te propui pe tine drept reper.
Pr. Dorin.
Muzeul online dedicat lui Adolf Hitler
Intraţi aici.
Astfel de pagini explicative despre oamenii negri ai istoriei cred că au rolul de a ne învăţa să nu le mai repetăm erorile.
Pr. Dorin.
Credibilitatea teologică
Am din ce în ce mai mult aversiune faţă de autorii de teologie care nu îmi arată, din punct de vedere genetic, pe texte, evoluţia ideilor lor. Doresc să văd înlănţuirea ideilor şi nu divagări de la temă sau conexiuni deconcertante. Vreau substanţa, în mod condensat, a porţiunii discutate şi nu preluări de idei neverificate. E drept că uneori trebuie să crezi în afirmaţii, în anumite afirmaţii care ţi se impun şi asupra cărora există un consens. Însă există multe alte afirmaţii care trebuie să le verifici dacă vrei să ştii cum arată textul.
Întâlnirea cu textul, la modul direct, ca o aplecare a unei gândiri smerite pe marginea lui mi-a fost întotdeauna iluminativă. Am observat adesea cât de simplu e textul şi cât de organic sunt înlănţuite lucrurile şi ce modificare de sens poate produce o exegeză care încurajează speculaţia. Derapajul speculativ vine din aceea că el profită de text pentru a-şi proba pre-cugetările. Însă, eu, care vreau să înţeleg textul, trebuie să aduc speculaţiile la origini, să le verific cu sensul real al textului şi să văd care este sensul manipulării din interpretări sau dacă există vreo manipulare.
Credibilitatea teologică cred că trebuie să reiasă din organicitatea cu care prezentăm geneza unei realităţi teologice. Ca să fii credibil astăzi în teologie trebuie să arăţi cum ai gândit pas cu pas lucrurile, cum ele au organicitate în modul tău de a le vedea. Ghidarea după sensurile textelor asupra cărora medităm e sursa credibilizării muncii noastre. Atâta timp cât prezinţi suplu şi organic o idee, care reiese din mai multe texte, pe atât facilitezi o întâlnire reală cu textele. Nu trebuie să forţăm textele ca să spună ceea ce vrem noi să spună, ci trebuie să le prezentăm în aşa fel, încât să indicăm realitatea lor plenară pentru cei care vor să le judece împreună cu noi şi să vadă cum am gândit pas cu pas lucrurile.
Credibilizarea muncii noastre are deci nevoie de transparenţă, de transparenţa şi supleţea întâlnirii cu textele. Transparenţa pe care eu o cer de la mine arată poziţia mea consecventă cu realitatea mea interioară. Transparenţa comentariului textual ţine de conştiinţa că vreau să clarific din punct de vedere teologic anumite texte pentru că ele fac parte din credinţa mea. Fac teologie pentru că vreau să îmi explic credinţa pe care o am şi nu pentru ca să o neg. Cei care mă citesc, mă citesc ca nişte credincioşi care vor să afle adevărul despre un aspect anume al credinţei lor care este şi credinţa mea. De aceea implicarea mea teologică, dorinţa mea de transparenţă şi de organicitate a mesajului ţine de dorinţa de a folosi, de a clarifica teologic pe cei care mă citesc şi în primul rând de a-mi clarifica mie însumi lucrurile.
Cu alte cuvinte nu pot fi credibil dacă nu sunt cel mai onest şi bine intenţionat cu putinţă atunci când cercetez o anume problematică teologică. Şi cercetez textele, le urmăresc, le redau înţelesul şi subliniez ceea ce rezultă din ele dar fără gândul că trebuie să le epuizez. Apoi pun afirmaţiile descoperite de mine în paralel cu alţi comentatori şi observ cum ne situăm fiecare. Primatul textului asupra speculaţiei care survolează pe deasupra textului se impune ca atare. Relaţia mea cu textul implică o relaţie de conştiinţă, pentru că mă situez în faţa lor ca un om al credinţei, care gândesc aceste texte în interiorul căutării mântuirii.
Cercetarea mea teologică nu este o reflecţie gratuită asupra unor texte sfinte ci o necesitate soteriologică. Mă interesează o anume problemă teologică pentru că mă interesează toate problemele teologice şi le privesc în organicitatea lor reală în fiinţa mea. Însă mă interesează o problemă teologică în aderenţa ei reală cu textele şi cu experienţa Bisericii.
E adevărat: un teolog ortodox trebuie să vadă textele Scripturii şi ale Sfinţilor prin prisma experienţei eclesiale directe. Gândim teologic asupra textelor sfinte în interiorul vieţii Bisericii şi al slujbelor ei, în interiorul dorinţei noastre de a ne curăţi de patimi şi de a ne sfinţi viaţa. Credibilitatea teologică trebuie să se fundamenteze pe înlănţuirea organică dintre cunoaşterea teologică şi experienţa duhovnicească. Trebuie să vezi textele sfinte prin harul lui Dumnezeu, să le simţi şi să le trăieşti ca pe comoara de taină a Bisericii şi să le explici altora cu smerenia că împarţi faguri de miere, viaţă cerească oamenilor.
Acolo unde există avântul soteriologic corect în cercetarea textelor există reverenţă faţă de înlănţuirea organică a învăţăturii tuturor Sfinţilor Bisericii. Munca teologică nu trebuie să încerce să pună de acord, din afară, pe Sfinţii lui Dumnezeu, ci trebuie să ne deschisă spre o înţelegere interioară a învăţăturilor tuturor Sfinţilor. Cunoaşterea teologică trebuie să ne coboare în experienţa directă a credinţei ortodoxe, în care să ne simţim fiii fideli ai Bisericii. Şi cred că în măsura în care suntem captaţi de simplitatea majestuoasă a tezaurului de credinţă, pe atât înţelegem cât de serioasă şi de sfântă e vocaţia teologilor. Întâlnirea reală cu Dumnezeu, întâlnirea reală cu Sfinţii şi cu modul de viaţă al Bisericii şi mărturisirea ei necenzurată este vocaţia simplă dar plină de măreţie a teologilor ortodocşi.
Pr. Dorin.
Despre teologia dogmatică cu teologul reformat Emil Brunner [8]
Emil Brunner, The Christian Doctrine of God, Dogmatics, vol. 1, translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1949, p. 361.
Întruparea este intrarea-în-istorie a Celui ce depăşeşte istoria, p. 223./ Dacă Iisus e Revelatorul şi Reconciliatorul atunci noi întâlnim în El pe Dumnezeu Însuşi, p. 223. Corect ar fi fost: noi ne întâlnim cu El care este Dumnezeu. Pentru că altfel ai impresia că Iisus Domnul e doar poarta de intrare la Dumnezeu şi nu Dumnezeu întrupat./ Pentru Brunner „cele trei nume [ale persoanelor divine n.n.] nu stau unul lângă altul, ci unul după altul”, p. 223, adică el vrea să respecte orânduirea numelor persoanelor divine din Evanghelie: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh./
Când Origen creează doctrina Logosului atunci speculaţia, spune autorul, s-a inseminat în sfera teologiei, p. 224. Însă nu Origen inventează teologia Logosului, ci e mărturia Evangheliei a patra./ Datorită lui Origen, spune autorul, persoanele treimice s-au văzut unele lângă altele, uitându-se ordinea persoanelor din Scriptură, adică: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, p. 224. Însă autorul nu ne spune aici decât că e subordinaţianist./
Spune el, transcendenţa relaţiilor celor trei persoane divine [ odată cu Origen, asta e ideea n.n.], devine tema dominantă, subiectul de real interes al teologiei, p. 224./Speculaţia teologică, spune el în mod fals, creează o ordine diferită a persoanelor divine: Duhul, Fiul, Tatăl; prin Duhul Fiului; prin Fiul Tatălui, p. 224. Însă, diversele enumerări ale persoanelor divine nu inventează şi noi raporturi între persoane, aşa cum vrea să insinueze autorul nostru. /
Tradiţia istoriei mântuirii a Sfântului Irineu al Lyonului e mult mai pură decât doctrina lui Origen, spune autorul, pentru că Sfântul Irineu a păstrat mai mult decât Origen conexiunea interioară cu kerygma biblică, p. 224./ Treimea cu persoane una lângă alta este o iluzie, p. 225. Brunner se dovedeşte a fi subordinaţianist ca şi Calvin. Când vom discuta teologia lui Calvin vom arăta acest lucru în mod punctual./Autorul crede că ordinea persoanelor treimice nu este o ordine istorică, pentru că ar fi sabelianism acest lucru, p. 225./
„Cel care Se revelează nouă ca Dumnezeu adevărat [adică Hristos Domnul n.n.] este pe deplin Dumnezeu, dar această revelare nu epuizează întreaga taină a lui Dumnezeu”, p. 225./ Hristos, deşi Se revelează ca Dumnezeu rămâne un Dumnezeu ascuns, p. 225./ „Nu a fost intenţia originară a mărturisirii lui Hristos din Noul Testament să ne pună înainte o problemă intelectuală – ca trei persoane divine – şi apoi să ne spună să venerăm în tăcere acest mister al lui Trei în Unu. Nu există o asemenea idee în Noul Testament”, p. 226. E şocant de neadevărată această afirmaţie. Brunner ar dori ca orice formulare a Părinţilor Bisericii să fie mot a mot scripturală şi regăsibilă într-un colţ al Scripturii, dar dumnealui, bine merci, formulează ipoteze despre adevăruri de credinţă care nu au nimic de-a face cu realitatea Bisericii una. De unde aversiunea pentru înţelegerea componentei raţionale a credinţei?Cum poţi afirma că Dumnezeu nu S-a revelat în NT ca Treime de persoane când peste tot aflăm despre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi niciodată despre o a patra persoană în dumnezeire? /
Astfel, pentru Brunner, acest „mister logic al lui Dumnezeu, care deşi trei persoane este unul, nu e noutestamentar”, p. 226. Adică Treimea nu e o revelaţie a Noului Testament şi Biserica creştină fantazează când vorbeşte despre dogma Treimii. Mai pe scurt: autorul creează un capitol despre Treime pentru ca să spună că Treimea nu există./ Autorul îşi continuă hula cu o morgă academică care ne stupefiază: „Misterul Treimii, proclamat de Biserică şi introdus în Liturghia ei din sec. 5-6 încoace este o pseudo-taină/mister”, care împrăştie aberaţia ce răstălmăceşte Scriptura, p. 226. Însă Sinoadele I şi II Ecumenic nu au inventat dogma Treimii ci au mărturisit-o, pentru că era o realitate prezentă în Liturghia şi viaţa Bisericii din secolul 1. d. Hr. şi nu din sec. 5-6 d. Hr. Cum să răstălmăcească dogma Treimii Scriptura, când dogma Treimii este osatura Scripturii şi a Bisericii ? În lupta lor cu Tradiţia Bisericii teologii protestanţi refuză să creadă în speculaţia Bisericii una dar adoptă o speculaţie proprie care nu se face pe Scriptură ci pe o înţelegere ideologizată a Scripturii; pe o înţelegere neconformă cu arealul vieţii Bisericii şi creată împotriva lui./
Reformatorii, spune autorul, au renunţat la speculaţia trinitară pentru simplitatea biblică, p. 226. Păi de unde îşi formaseră Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Irineu al Lyonului, Sfântul Clement Alexandrinul teologia trinitară dacă nu din Scriptură şi din Tradiţia Bisericii? Cum ar fi suportat credincioşii şi ierarhia Bisericii primelor secole noi forme doctrinare, străine de ei, când Biserica reacţiona la orice deformare eretică a credinţei ortodoxe? Autorul trece repede peste istoria reală a Bisericii, o ignoră, pentru a sări din sec. 1 în secolul 16, la pseudo-reformatorii săi, care nu ajung la simplitatea Scripturii ci la ideologizarea Scripturii, la transformarea ei într-un obiect pe baza căruia se judecă şi se desfiinţează Biserica şi se formează un fel de a gândi Scriptura rupt de Tradiţia în cadrul căreia a apărut şi a fost tălmăcită./
Autorul crede că atunci când am integrat substanţa/fiinţa în Dumnezeu, Acesta a devenit o substanţă neutră, un Absolut, în locul lui Dumnezeu, care este Dumnezeu cel care a creat cerul şi pământul, p. 227. Însă nimeni nu a inventat fiinţa lui Dumnezeu ci e realitatea care, pentru orice om cu capul pe umeri, se subînţelege că există. Cum ar putea să existe persoane fără fiinţă? Bineînţeles că persoanele divine nu sunt persoane cum sunt oamenii persoane. Tot la fel fiinţa lui Dumnezeu nu e o realitate comparabilă cu ceva din cele create. Dar, dacă vorbim despre ne-fiinţa lui Dumnezeu, atunci nu vorbim despre persoane goale de conţinut, de forme fără fond, despre un Dumnezeu fantomatic? În teama sa de impersonal Brunner duce existenţa lui Dumnezeu în nefiinţă, adică în disoluţia ultimă. Scapă de o extremă căzând în alta. Însă autorul este inconsecvent în afirmaţii. În articolul nr. 7 dedicat sieşi, arătam că autorul confunda fiinţa lui Dumnezeu cu atributele Sale. Şi dacă el numea fiinţă a lui Dumnezeu sfinţenia şi iubirea Sa iar fiinţa lui Dumnezeu e o inexistenţă rezultă că şi atributele lui Dumnezeu sunt o inexistenţă şi că Dumnezeu Însuşi care Se revelează nu ne revelează nimic./
Autorul crede că ideea de substanţă din crezul atanasian a ajutat, spune el, din nefericire, la apariţia aberaţiilor teologice ale Evului Mediu, p. 227. O afirmaţie gratuită pentru că e o afirmaţie revanşardă. E foarte uşor să faci legături aberante, non-reale, post-factum, între nu ştiu ce autori, când nu au nimic de-a face între ei. Toate afirmaţiile sale merg spre un singur ţel, tergiversând pas cu pas adevărul Bisericii lui Hristos, pentru ca să iasă în prim-plan, neadevărul suprem, că Reforma reprezintă o restauraţie a Bisericii, când ea reprezintă o desfiinţare a tot ceea ce mai putea să însemne Biserică. Reforma nu ne-a dat să retrăim epoca primară a Bisericii ci ne-a destructurat adevărata istorie a Bisericii pentru o cacealma de Biserică fără racordare la învăţătura lui Hristos, fără ierarhie, fără Taine, fără dogme şi fără o perspectivă creştină autentică. Trebuie bine reţinute aceste lucruri, pentru că altfel înotăm în iluzii./
„Adevărata atitudine de reverenţă tace în faţa tainei lui Dumnezeu”, p. 227. Afirmarea dogmei Treimii nu este o ireverenţă faţă de Dumnezeu ci o mărturisire care ne umple de adevărul lui Dumnezeu şi de starea reală pe care trebuie să o avem faţă de Dumnezeu. / Şi afirmaţiile şocante continuă! Spune autorul că există o distincţie între Dumnezeu şi lume dar nu o separaţie, p. 228. Dacă Dumnezeu nu Se separă prin fiinţa Sa de lume, dacă nu e cu totul altceva decât lumea înseamnă că propagăm o teologie panteistă. Dumnezeu nu e separat de lume, putem înţelege asta, la nivelul lucrării Sale harice în lume, pentru că harul lui Dumnezeu susţine lumea şi lumea fără lucrarea lui Dumnezeu, Cel care ţine toate, se autodesfiinţează. Însă, dacă vorbim la nivel fiinţial de nesepararea lui Dumnezeu de lume vorbim despre o viziune panteistă asupra lumii şi a existenţei./
Lumea ca creaţie este lucrarea iubirii lui Dumnezeu, p. 228. Însă, dacă iubirea lui Dumnezeu e fiinţa lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu are fiinţă ar însemna, în mod logic, după logica întoarsă a lui Brunner că lumea nu există./ Mai presus de toate veacurile Dumnezeu este Unul care vorbeşte şi iubeşte, p. 229/ Tatăl şi Fiul nu sunt identici, p. 229/ Pentru autorul nostru, subordinaţianismul nu a fost înlăturat din dogma Treimii prin o`moou,sioj ci el este inseparabil de mărturia Scripturii şi de ideea biblică de Dumnezeu, cf. In. 5, 26, p. 232. Autorul şi-a dat arama pe faţă şi s-a arătat un partizan al ereziei subordinaţianiste, anterioare Sinodului I Ecumenic, un resuscitator al ei, a ereziei care vorbea, la nivelul Treimii, de o apariţie graduală şi ierarhică a persoanelor divine. Adică pentru subordinaţianişti, cum e şi Brunner, Dumnezeu Tatăl e primul, există un timp, un interval şi din El apare Fiul, apoi mai există un spaţiu temporal şi purcede Duhul Sfânt iar Fiul şi Duhul sunt văzuţi ca nişte subordonaţi ai Tatălui, ca nişte instrumente ale Tatălui, cum spune şi Vatican II şi nu ca egali şi deofiinţă cu Tatăl. /
Pr. Dorin.