Despre teologia dogmatică cu teologul reformat Emil Brunner [8]
Emil Brunner, The Christian Doctrine of God, Dogmatics, vol. 1, translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1949, p. 361.
Întruparea este intrarea-în-istorie a Celui ce depăşeşte istoria, p. 223./ Dacă Iisus e Revelatorul şi Reconciliatorul atunci noi întâlnim în El pe Dumnezeu Însuşi, p. 223. Corect ar fi fost: noi ne întâlnim cu El care este Dumnezeu. Pentru că altfel ai impresia că Iisus Domnul e doar poarta de intrare la Dumnezeu şi nu Dumnezeu întrupat./ Pentru Brunner „cele trei nume [ale persoanelor divine n.n.] nu stau unul lângă altul, ci unul după altul”, p. 223, adică el vrea să respecte orânduirea numelor persoanelor divine din Evanghelie: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh./
Când Origen creează doctrina Logosului atunci speculaţia, spune autorul, s-a inseminat în sfera teologiei, p. 224. Însă nu Origen inventează teologia Logosului, ci e mărturia Evangheliei a patra./ Datorită lui Origen, spune autorul, persoanele treimice s-au văzut unele lângă altele, uitându-se ordinea persoanelor din Scriptură, adică: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, p. 224. Însă autorul nu ne spune aici decât că e subordinaţianist./
Spune el, transcendenţa relaţiilor celor trei persoane divine [ odată cu Origen, asta e ideea n.n.], devine tema dominantă, subiectul de real interes al teologiei, p. 224./Speculaţia teologică, spune el în mod fals, creează o ordine diferită a persoanelor divine: Duhul, Fiul, Tatăl; prin Duhul Fiului; prin Fiul Tatălui, p. 224. Însă, diversele enumerări ale persoanelor divine nu inventează şi noi raporturi între persoane, aşa cum vrea să insinueze autorul nostru. /
Tradiţia istoriei mântuirii a Sfântului Irineu al Lyonului e mult mai pură decât doctrina lui Origen, spune autorul, pentru că Sfântul Irineu a păstrat mai mult decât Origen conexiunea interioară cu kerygma biblică, p. 224./ Treimea cu persoane una lângă alta este o iluzie, p. 225. Brunner se dovedeşte a fi subordinaţianist ca şi Calvin. Când vom discuta teologia lui Calvin vom arăta acest lucru în mod punctual./Autorul crede că ordinea persoanelor treimice nu este o ordine istorică, pentru că ar fi sabelianism acest lucru, p. 225./
„Cel care Se revelează nouă ca Dumnezeu adevărat [adică Hristos Domnul n.n.] este pe deplin Dumnezeu, dar această revelare nu epuizează întreaga taină a lui Dumnezeu”, p. 225./ Hristos, deşi Se revelează ca Dumnezeu rămâne un Dumnezeu ascuns, p. 225./ „Nu a fost intenţia originară a mărturisirii lui Hristos din Noul Testament să ne pună înainte o problemă intelectuală – ca trei persoane divine – şi apoi să ne spună să venerăm în tăcere acest mister al lui Trei în Unu. Nu există o asemenea idee în Noul Testament”, p. 226. E şocant de neadevărată această afirmaţie. Brunner ar dori ca orice formulare a Părinţilor Bisericii să fie mot a mot scripturală şi regăsibilă într-un colţ al Scripturii, dar dumnealui, bine merci, formulează ipoteze despre adevăruri de credinţă care nu au nimic de-a face cu realitatea Bisericii una. De unde aversiunea pentru înţelegerea componentei raţionale a credinţei?Cum poţi afirma că Dumnezeu nu S-a revelat în NT ca Treime de persoane când peste tot aflăm despre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi niciodată despre o a patra persoană în dumnezeire? /
Astfel, pentru Brunner, acest „mister logic al lui Dumnezeu, care deşi trei persoane este unul, nu e noutestamentar”, p. 226. Adică Treimea nu e o revelaţie a Noului Testament şi Biserica creştină fantazează când vorbeşte despre dogma Treimii. Mai pe scurt: autorul creează un capitol despre Treime pentru ca să spună că Treimea nu există./ Autorul îşi continuă hula cu o morgă academică care ne stupefiază: „Misterul Treimii, proclamat de Biserică şi introdus în Liturghia ei din sec. 5-6 încoace este o pseudo-taină/mister”, care împrăştie aberaţia ce răstălmăceşte Scriptura, p. 226. Însă Sinoadele I şi II Ecumenic nu au inventat dogma Treimii ci au mărturisit-o, pentru că era o realitate prezentă în Liturghia şi viaţa Bisericii din secolul 1. d. Hr. şi nu din sec. 5-6 d. Hr. Cum să răstălmăcească dogma Treimii Scriptura, când dogma Treimii este osatura Scripturii şi a Bisericii ? În lupta lor cu Tradiţia Bisericii teologii protestanţi refuză să creadă în speculaţia Bisericii una dar adoptă o speculaţie proprie care nu se face pe Scriptură ci pe o înţelegere ideologizată a Scripturii; pe o înţelegere neconformă cu arealul vieţii Bisericii şi creată împotriva lui./
Reformatorii, spune autorul, au renunţat la speculaţia trinitară pentru simplitatea biblică, p. 226. Păi de unde îşi formaseră Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Irineu al Lyonului, Sfântul Clement Alexandrinul teologia trinitară dacă nu din Scriptură şi din Tradiţia Bisericii? Cum ar fi suportat credincioşii şi ierarhia Bisericii primelor secole noi forme doctrinare, străine de ei, când Biserica reacţiona la orice deformare eretică a credinţei ortodoxe? Autorul trece repede peste istoria reală a Bisericii, o ignoră, pentru a sări din sec. 1 în secolul 16, la pseudo-reformatorii săi, care nu ajung la simplitatea Scripturii ci la ideologizarea Scripturii, la transformarea ei într-un obiect pe baza căruia se judecă şi se desfiinţează Biserica şi se formează un fel de a gândi Scriptura rupt de Tradiţia în cadrul căreia a apărut şi a fost tălmăcită./
Autorul crede că atunci când am integrat substanţa/fiinţa în Dumnezeu, Acesta a devenit o substanţă neutră, un Absolut, în locul lui Dumnezeu, care este Dumnezeu cel care a creat cerul şi pământul, p. 227. Însă nimeni nu a inventat fiinţa lui Dumnezeu ci e realitatea care, pentru orice om cu capul pe umeri, se subînţelege că există. Cum ar putea să existe persoane fără fiinţă? Bineînţeles că persoanele divine nu sunt persoane cum sunt oamenii persoane. Tot la fel fiinţa lui Dumnezeu nu e o realitate comparabilă cu ceva din cele create. Dar, dacă vorbim despre ne-fiinţa lui Dumnezeu, atunci nu vorbim despre persoane goale de conţinut, de forme fără fond, despre un Dumnezeu fantomatic? În teama sa de impersonal Brunner duce existenţa lui Dumnezeu în nefiinţă, adică în disoluţia ultimă. Scapă de o extremă căzând în alta. Însă autorul este inconsecvent în afirmaţii. În articolul nr. 7 dedicat sieşi, arătam că autorul confunda fiinţa lui Dumnezeu cu atributele Sale. Şi dacă el numea fiinţă a lui Dumnezeu sfinţenia şi iubirea Sa iar fiinţa lui Dumnezeu e o inexistenţă rezultă că şi atributele lui Dumnezeu sunt o inexistenţă şi că Dumnezeu Însuşi care Se revelează nu ne revelează nimic./
Autorul crede că ideea de substanţă din crezul atanasian a ajutat, spune el, din nefericire, la apariţia aberaţiilor teologice ale Evului Mediu, p. 227. O afirmaţie gratuită pentru că e o afirmaţie revanşardă. E foarte uşor să faci legături aberante, non-reale, post-factum, între nu ştiu ce autori, când nu au nimic de-a face între ei. Toate afirmaţiile sale merg spre un singur ţel, tergiversând pas cu pas adevărul Bisericii lui Hristos, pentru ca să iasă în prim-plan, neadevărul suprem, că Reforma reprezintă o restauraţie a Bisericii, când ea reprezintă o desfiinţare a tot ceea ce mai putea să însemne Biserică. Reforma nu ne-a dat să retrăim epoca primară a Bisericii ci ne-a destructurat adevărata istorie a Bisericii pentru o cacealma de Biserică fără racordare la învăţătura lui Hristos, fără ierarhie, fără Taine, fără dogme şi fără o perspectivă creştină autentică. Trebuie bine reţinute aceste lucruri, pentru că altfel înotăm în iluzii./
„Adevărata atitudine de reverenţă tace în faţa tainei lui Dumnezeu”, p. 227. Afirmarea dogmei Treimii nu este o ireverenţă faţă de Dumnezeu ci o mărturisire care ne umple de adevărul lui Dumnezeu şi de starea reală pe care trebuie să o avem faţă de Dumnezeu. / Şi afirmaţiile şocante continuă! Spune autorul că există o distincţie între Dumnezeu şi lume dar nu o separaţie, p. 228. Dacă Dumnezeu nu Se separă prin fiinţa Sa de lume, dacă nu e cu totul altceva decât lumea înseamnă că propagăm o teologie panteistă. Dumnezeu nu e separat de lume, putem înţelege asta, la nivelul lucrării Sale harice în lume, pentru că harul lui Dumnezeu susţine lumea şi lumea fără lucrarea lui Dumnezeu, Cel care ţine toate, se autodesfiinţează. Însă, dacă vorbim la nivel fiinţial de nesepararea lui Dumnezeu de lume vorbim despre o viziune panteistă asupra lumii şi a existenţei./
Lumea ca creaţie este lucrarea iubirii lui Dumnezeu, p. 228. Însă, dacă iubirea lui Dumnezeu e fiinţa lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu are fiinţă ar însemna, în mod logic, după logica întoarsă a lui Brunner că lumea nu există./ Mai presus de toate veacurile Dumnezeu este Unul care vorbeşte şi iubeşte, p. 229/ Tatăl şi Fiul nu sunt identici, p. 229/ Pentru autorul nostru, subordinaţianismul nu a fost înlăturat din dogma Treimii prin o`moou,sioj ci el este inseparabil de mărturia Scripturii şi de ideea biblică de Dumnezeu, cf. In. 5, 26, p. 232. Autorul şi-a dat arama pe faţă şi s-a arătat un partizan al ereziei subordinaţianiste, anterioare Sinodului I Ecumenic, un resuscitator al ei, a ereziei care vorbea, la nivelul Treimii, de o apariţie graduală şi ierarhică a persoanelor divine. Adică pentru subordinaţianişti, cum e şi Brunner, Dumnezeu Tatăl e primul, există un timp, un interval şi din El apare Fiul, apoi mai există un spaţiu temporal şi purcede Duhul Sfânt iar Fiul şi Duhul sunt văzuţi ca nişte subordonaţi ai Tatălui, ca nişte instrumente ale Tatălui, cum spune şi Vatican II şi nu ca egali şi deofiinţă cu Tatăl. /
Pr. Dorin.