prietenie.jpg

Tu nu eşti el. Dacă încerci să trăieşti viaţa altuia şi să crezi că aceea e viaţa ta, o ratezi pe a ta şi nu trăieşti nimic profund. Tu îl vezi întotdeauna pe el ca pe un altul. Dacă vrei să îl cunoşti pe el trebuie să ştii să îl elogiezi. Dacă vrei să îl cunoşti trebuie să ştii să-i mulţumeşti pentru că există şi pentru că a făcut lumină în viaţa ta. Cu ce a făcut lumină? Cu prezenţa lui iubitoare.

Dacă a vrut să rămână în viaţa ta a devenit o prezenţă de neînlocuit. Prezenţa-de-neînlocuit creează dragoste. Ne dăm seama că Dumnezeu e Prezenţa-de-neînlocuit când înţelegem că e singura Prezenţă fără de care nu putem exista. Şi acest a-fi-de-neînlocuit e însăşi stabilitatea noastră interioară.

A te baza pe cineva într-o anume situaţie înseamnă a avea simţământul adânc că acel cineva e credibil, că e stabil în relaţia ta cu tine. Ce îl face să fie credibil? Statornicia sa în relaţie, în dinamismul relaţiei cu tine. Un om care nu îşi omoară relaţiile reale cu oamenii e credibil. Cel care încearcă să stabilească relaţii şi le abandonează pur şi simplu nu e un om de încredere. Încrederea presupune că vrei să devii de neînlocuit pentru cineva sau că ai demonstrat că eşti un de-ne-înlocuit în viaţa altuia.

Ca să fiu credibil trebuie să învăţ de la cineva conştiinţa credibilizării relaţiilor. Acest Cineva e Dumnezeul meu, Care mă învaţă că viaţa plină e viaţa întru adevăr. Împreună cu alţi oameni care sunt în Dumnezeu, care sunt în harul Său, învăţ că adevărul şi dragostea stabilesc relaţii. O relaţie reală nu poate să fie decât din adevăr, fără vreun interes meschin. Primii paşi făcuţi întru adevăr cu cineva trebuie să fie făcuţi în dragoste, având dragostea drept garant al alterităţii noastre, de amble părţi respectată.

Ca să fim prieteni trebuie să ne fim întru-ajutor. Ca să fim prieteni trebuie să respect, cu multă dragoste, alteritatea ta, altfelul tău care mi se împărtăşeşte. Dacă eu vreau să te fac pe tine eu, să te fac o imagine a mea, eu nu te iubesc şi nici nu am o relaţie reală cu tine. Ca să te iubesc trebuie să te păstrez altfel, să te văd ca pe o alteritate de care mă bucur, pentru că ştiu să mă mulţumesc de faptul că e diferită de mine. Tu eşti tu pentru că eu te privesc astfel. Tu eşti tu pentru că ai o poveste de viaţă şi o experienţă care se poate întâlni cu a mea dar nu e identică cu a mea.

Niciodată tu nu vei fi eu şi invers, dar putem fi împreună dacă dorim să fim în relaţie. Relaţia mea cu tine e relaţia mea de frate sau soră cu tine. E relaţia mea duhovnicească cu tine, pentru că Dumnezeu mă învaţă să te văd drept fratele sau sora mea. Te cinstesc după cum vreau să fiu cinstit de tine. Te privesc după cum vreau să fiu privit. Te privesc fără să te minimalizez, fără să vreau să fii sclavul meu, fără să vreau să te manipulez. Te privesc şi vorbesc cu tine fără ca să vreau să te conving. Eu mă expun, tu alegi. Tu te propui, eu trag concluziile.

Însă relaţia dintre mine şi tine se poate schimba mereu dacă tu şi eu avem conştiinţe suple, conştiinţe care iubesc relaţia şi cred că relaţia dă sănătate persoanei. Experienţa ta de viaţă mă transformă mereu. Mă bucur să îţi spun asta. Simt că prezenţa mea în viaţa ta e benefică sau vreau să fie benefică. Dacă prezenţa noastră reciprocă transpare altora ca un bine ea poate reconfigura relaţii. Relaţiile uzate, relaţiile în care primează păcatul, se pot converti. E nevoie numai de exemplul unei relaţii reale pentru ca şi alţii să îşi dorească relaţii reale.

Exemplul personal e contaminant şi în bine cât şi în rău. Tocmai de aceea relaţiile trebuie să fie teologale, trebuie să aibă la baza lor doxologia, preamărirea lui Dumnezeu. Relaţiile trebuie să aibă la fundamentul lor harul lui Dumnezeu pentru ca să devină de-ne-înlocuit. Când cineva devine de-ne-înlocuit, depărtarea de el e o durere vie, greu de purtat. El e necesarul personal din viaţa ta. El nu e un adjuvant, nu se obiectualizează niciodată, ci acest tu este un tu care îţi vorbeşte. Tocmai de aceea e personal: pentru că îţi vorbeşte ca un altul şi nu ca propria ta conştiinţă.

Îi urmăreşti logica cuvintelor, care e logica iubirii sale faţă de tine, şi înţelegi că cuvintele lui faţă de tine sunt responsabile. Vorbeşte păsându-i de tine. Tocmai pentru că îi pasă el este un tu necesar. Dacă vrei să scapi de cel căruia îi pasă de tine alegi rău. Dacă alegi rău alegi să vorbeşti cu oglinda ta, cu un alter-ego închipuit dar nu cu un altul real. Acest tu real e lucid pentru că e responsabil. El îţi vrea binele în mod dezinteresat şi îţi spune ce să faci fără a fi imperativ. El îţi dă să alegi şi tu alegi. Dacă alegi rău observi din aceea că relaţia nu te-a învăţat smerenia ci superbia.

Relaţia cu el te învaţă smerenia, cumsecădenia, sfiala. Dacă ai înţeles că relaţia înseamnă aroganta precizare de sine în faţa altuia atunci nu ai un prieten real ci o relaţie bădărană cu un obiect. În mintea ta el e un obiect şi nu un prieten, pentru că îi vorbeşti fără să auzi ce ţi se vorbeşte. Dacă auzi trebuie să rămâi în ceea ce auzi, adică să faci ceea ce auzi. Şi dacă prezenţa lui te obligă înveţi că relaţia cu el e o salvare a ta de ipseitate, de egoism.

Înveţi că relaţia nu e viaţă numai pentru sine ci şi viaţă cu altul şi pentru altul. Dacă nu ai timp real de altul nu ai nici de tine. Pentru că tu ai nevoie de realitatea ta învăţând-o împreună cu altul.

Dacă ai simţul prieteniei poţi să fii un om al Bisericii pentru că Biserica e comunitatea care respectă persoana şi vede persoana cu funcţii reale şi concrete în comunitate. Biserica nu e o masă de oameni, ci o infinitate de relaţii interpersonale cu Dumnezeul treimic şi între ei. Prin dragostea şi rugăciunea mea sunt în relaţie cu Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii cărora mă rog să mă ajute în viaţa mea dar sunt şi în relaţii cu întreaga lume, vie şi adormită, pentru că mă rog pentru ea. Primesc putere de la Dumnezeu şi de la Sfinţii Săi ca să am relaţii reale cu oamenii şi mă consum în relaţii de iubire şi de responsabilitate, rugându-mă şi muncind pentru binele Bisericii. Binele lumii e binele Bisericii. Orice bine real al lumii vine de la Biserică şi orice om e un potenţial membru al Bisericii, pentru că Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului Său.

Dacă eu am grija ta eu am şi grija mea în acelaşi timp. Tu mă faci să mă vindec de egoismul meu şi să mă lăţesc, să îmi lăţesc aria de aşteptări şi de responsabilitate. Cu cât devin mai încăpător, cu cât cuprind în inima şi mintea mea mai mulţi oameni, grija de cât mai mulţi oameni cu atât devin mai gol de mine. Şi am grijă şi de mine şi de ei în acelaşi timp, pentru că viaţa mea devine o responsabilitate pentru mine şi pentru ei în acelaşi timp, ajutată de viaţa lor care mă conţine, mă poartă şi pe mine. Ei mă susţin cu dragostea şi cuvântul şi fapta lor şi eu îi susţin la fel: cu dragostea, cu cuvântul, cu gestul meu.

Noi ne dezmărginim fără să ne depersonalizăm. Eu îmi mut marginile în relaţia cu ei şi ei în relaţia cu mine. Şi devenim mai încăpători, adică mai personali, pentru că devenim şi pentru alţii nu numai pentru noi. Fiecare clipă a mea devine o palpitaţie pentru mulţi. Biserica începe să devină în noi o inimă care bate la unison, deşi, paradoxal, e formată din multe milioane de inimi. În marile zile de praznic simţim această palpitaţie la unison a Bisericii pentru că atunci creştinii ortodocşi conştientizează foarte mult, mai mult decât de obicei, că în Hristos sunt una dar mulţi în acelaşi timp.

Tu şi eu avem grijă de noi. Pe ceilalţi îi vedem ca pe noi şi nu ca pe ei. Ei nu există în Biserică ci numai noi. Şi când ne rugăm ne rugăm pentru pacea întregii lumi, pentru sănătatea tuturor, pentru mântuirea tuturor, adică pentru noi, pentru noi care suntem asumaţi de Hristos, adică pentru toţi. Ei nu există: existăm numai noi! De aceea ne pasă de toţi, de toţi care suntem noi, pentru că toţi sunt ai Lui şi nu îşi mai aparţin lor. Ne pasă de toţi pentru că El ne insuflă grija de toţi ai Săi.

Şi de aceea noi ne mântuim împreună şi ne asumăm păcatele împreună. Nu ne mântuim de unii singuri, ci împreună cu alţii şi cu ajutorul altora, după cum trăim împreună cu alţii şi cu ajutorul altora. Efortul de a avea relaţii reale înseamnă efortul de a ne mântui. Dacă îi cunoaştem pe Sfinţii Domnului şi dacă îi cunoaştem pe cei care iubesc pe Domnul împreună cu noi atunci aflăm că şi El ne cunoaşte pe noi pe măsura efortului nostru de a-i cunoaşte pe ei.

Tu stai lângă mine ca un altul care ţine de viaţa mea şi este în viaţa mea. Eu sunt în viaţa ta şi vreau să fiu în viaţa ta. Relaţia noastră ne învaţă că respirăm în mod real dacă ne iubim în mod real. Dacă nu ieşim din noi, unul spre altul, nu putem să mărturisim aceeaşi credinţă, pentru că trebuie să mărturisim aceeaşi dragoste. Avem aceeaşi credinţă când avem aceeaşi dragoste: dragostea de a ne purta unul pe altul în faţa lui Dumnezeu. Dacă eu vreau să fiu în faţa ta şi nu vreau să fiu în spatele tău nu ştiu ce este aceea delicateţe. Delicateţea se învaţă în dragoste şi înseamnă să vezi întotdeauna pe altul în faţa ta, mai bun decât tine şi mai frumos în toate decât tine. Relaţia în care tu preferi pe altul în locul tău e relaţia care te sfinţeşte, care te mântuie. Pentru că sfinţenia înseamnă să propui întotdeauna pe cei pe care îi cunoşti, ca pe oameni mai buni decât tine, mai degrabă decât să te propui pe tine drept reper.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: