usile-imparatesti.jpg

Continuăm un proiect teologic rămas neterminat din anii anteriori: comentarea celor 12 rugăciuni anterioare primirii Sfintei Împărtăşanii. Au fost comentate rugăciunile 1, 2 şi 4 şi am sărit, într-un mod inexplicabil, peste rugăciunea a 3-a. De aceea ne vom ocupa acum de rugăciunea a 3-a, pentru ca, pe viitor, să interpretăm rugăciunea a 5-a, într-un ritm firesc.

Rugăciunea a 3-a este a Sfântului Simeon Metafrastul şi este o rugăciune hristologică. Atributele prime pe care Sfântul Simeon le relevă în persona Domnului sunt curăţia şi lipsa de stricăciune, de păcat din fiinţa Domnului: „Doamne, Cel ce singur eşti curat şi fără stricăciune” [cf. Liturghier, ed. BOR 2000, p. 323]. În raportarea la persoana Domnului ideea de stricăciune apare, cu precădere, când e vorba de naşterea Sa şi de îngroparea Sa. La naşterea Domnului, imnologia ortodoxă vorbeşte despre faptul că naşterea Domnului S-a făcut fără stricăciune, adică fără lehuzie. Prea Curata naşte pe Domnul mai presus de fire, nu într-un mod firesc, normal, pentru că naşterea Sa nu strică fecioria Prea Curatei Maici şi nici nu e urmată naşterea Sa de lehuzie.

La îngroparea Sa de către Sfinţii Iosif şi Nicodim, imnologia ortodoxă iarăşi vorbeşte despre nestricăciunea trupului Domnului aflat în mormânt, dar acum înţeleasă în alt fel: în sensul că, deşi a murit ca om, trupul Său nu a văzut stricăciunea, descompunerea.

De aceea, ideea lipsei de stricăciune are trei semnificaţii majore în referirea ei la persoana Domnului: 1. Domnul nu are păcat, adică stricăciune în fiinţa Sa, nu are sămânţa morţii; 2. Domnul Se naşte mai presus de fire şi naşterea Lui nu provoacă lehuzie Prea Curatei Fecioare şi 3. trupul Domnului nu se alterează în mormânt, nu se descompune.

Autorul nostru Îl declară pe Domnul ca Cel singur curat, singur fără păcat şi fără stricăciune, fără urmarea păcatului în firea Sa umană. Domnul, „pentru nespusa milostivire a iubirii [ Sale] de oameni,…[ a ] luat toată firea noastră din curatele şi fecioreştele sângiuiri ale” Maicii lui Dumnezeu. Întruparea Sa, luarea firii noastre omeneşti în persona Sa preeternă e consecinţa iubirii Sale faţă de noi şi El a luat fiinţa omenească integrală, în integralitatea ei, tot ceea ce e omul, din sângele Prea Curatei Fecioare Maria, adică din trupul şi sângele ei.

Cum s-a produs această minune preaslăvită? Răspunsul Sfântului Simeon şi al Bisericii Ortodoxe e acesta: „cu venirea Dumnezeiescului Duh şi cu bunăvoirea Tatălui celui de-a pururea veşnic”. Domnul S-a întrupat, S-a făcut om din Fecioara preaslăvită prin venirea Sfântului Duh în ea şi prin bunavoinţa Tatălui la lucrarea Fiului şi a Duhului. Mai pe scurt: întreaga Treime contribuie la faptul ca Fiul să Îşi asume firea umană din Pururea Fecioară Maria. Cum s-a produs aceasta în fapt? Numai Prea Curata Treime ştie. Naştere preaslăvită şi care întrece orice înţelegere umană.

Domnul Cel curat şi fără stricăciune în firea Sa umană este Iisus Hristos, este Dumnezeu şi omul, dar El este şi înţelepciunea, pacea şi puterea lui Dumnezeu. Sfântul Simeon atribuie lui Hristos Dumnezeu cele trei titulaturi: înţelepciunea, pacea şi puterea lui Dumnezeu conform Scripturii.

Iov 9, 4 vorbeşte despre faptul că înţelepciunea şi atotputernica sunt ale lui Dumnezeu. Iov. 12, 16 ne spune despre faptul că înţelepciunea şi tăria sunt la El. În Iov. 26, 12 găsim că în/prin puterea Lui Domnul a despicat marea şi cu înţelepciunea Lui a sfărâmat furia ei. Toate aceste locuri sunt văzute în exegeza ortodoxă ca referiri umbroase, non-explicite la Logosul/la Cuvântul lui Dumnezeu prin Care Tatăl face toate. De aceea şi Sfântul Simeon, fin cunoscător al numirilor date Domnului, Îl numeşte pe Domnul drept înţelepciunea, pacea şi puterea lui Dumnezeu.

Deopotrivă, exegeza ortodoxă vorbeşte de înţelecpiune, pace şi tărie/putere ca despre numiri ale Domnului, numiri hristologice dar vorbeşte despre ele, le cataloghează şi ca puteri ale harului Sfântului Duh. Când se vorbeşte despre Domnul ca despre Înţelepciunea lui Dumnezeu, chiar dacă cuvântul e scris sau nu cu majusculă, se înţelege prin aceasta o referire directă la persoana Domnului şi nu la un atribut al Treimii. Însă, când noi ne umplem de înţelepciunea, de pacea şi de tăria lui Dumnezeu nu ne umplem de persoana lui Hristos, ci de harurile Treimii.

Hristos Domnul a primit cu trupul Său, în trupul Său „patimile cele de viaţă făcătoare şi mântuitoare: crucea, piroanele, suliţa, moartea”. Patimile sunt suferinţele Sale răbdate pentru noi, pentru mântuirea noastră. Suferinţele Sale sunt făcătoare de viaţă pentru firea Sa umană, pentru că prin ele s-a umplut firea Sa umană de slava lui Dumnezeu, s-a îndumnezeit, s-a umplut de lumină dumnezeiască şi sunt mântuitoare, pentru că prin firea Sa umană îndumnezeită, de care ne împărtăşim în Euharistie, noi ne mântuim. Mântuirea noastră constă în unirea/alipirea fiinţială, în Euharistie, cu Trupul, Sângele, Sufletul şi Dumnezeirea Domnului. Unirea noastră fiinţială cu El, adică în fiinţa noastră, unire deplină, produce mântuirea noastră.

De aceea Sfântul Simeon I Se roagă Domnului, Celui care a pătimit pentru noi ca să îi omoare patimile cele trupeşti, care îi strică sufletul, prin harul Sfintelor Sale Patimi/Pătimiri pentru noi. Cel care ai învins moartea şi ai făcut din trupul Tău o frumuseţe plină de slavă dumnezeiască, Tu, Doamne, omoară-mi cu harul Tău patimile care îmi strică, îmi înnegresc sufletul!

Îngroparea Domnului e mărturisită apoi de Sfântul Simeon drept prădare, jefuire a împărăţiei Iadului. Domnul, coborând în Iad, prin moartea Sa, cu sufletul Său unit cu Dumnezeirea, cum spune Sfântul Ioan Damaschin, a scos din Iad pe Sfinţii care aşteptau acolo venirea Sa. Prin aceasta Domnul a jefuit Iadul de Sfinţi. De aceea, strigă Sfântul Simeon Metafrastul, cel care a rescris Vieţile Sfinţilor, care le-a dat o nou întocmire/expresie/formă: „Cel ce cu îngroparea Ta ai prădat împărăţia Iadului, îngroapă-mi sfaturile cele viclene [, cele care îmi vin de la divolul n.n.,] prin gânduri bune, şi risipeşte [ de la mine n.n.] duhurile cele viclene”. Îngroapă cu gânduri bune gândurile mele rele! Îngroapă-mi cugetarea cea rea, influenţa demonică din viaţa mea, fă să treacă de la mine şi insuflă în mine gânduri bune, dumnezeieşti.

Biruinţa Domnului asupra Satanei nu mă scuteşte pe mine de lupta cu demonii şi cu patimile. El i-a învins pentru mine în trupul Său, şi pentru tot omul care vrea să se mântuiască, dar, fiecare dintre noi, luând putere din răbdarea şi din suferinţa Sa, trebuie să ne răstignim trupul nostru, adică să luptăm cu patimile şi cu demonii în trupul nostru pentru sfinţenie, pentru a ne sfinţi trupul, pentru a ni-l umple de har ca şi Domnul. El a suferit moartea şi ispitele pentru ca să dea putere trupului Său şi pentru ca prin El şi noi să ne umplem de puterea de a lupta cu păcatul, împărtăşindu-ne cu Sine.

De ce ne împărăşim noi cu Prea curatul Trup şi Sânge al Domnului? Pentru ca să luăm putere din trupul Lui, ca să luptăm împotriva demonilor şi a patimilor noastre. El, Hristos euharistic, este antidotul la singurătatea noastră, la patimile noastre, la zumzăielile neîncetate ale demonilor pe la urechile fiinţei noastre.

Continuă Sfântul Simeon: „Cel ce, cu învierea Ta cea de a treia zi şi de viaţă purtătoare, ai ridicat pe strămoşul cel căzut [ în păcat, pe Sfântul Adam, primul om creat de Dumnezeu n.n.], ridică-mă şi pe mine cel ce am alunecat în păcat, punându-mi înainte chipuri [ motive, pricini n.n.] de pocăinţă „. Învierea Lui , ca şi moartea Lui e de viaţă purtătoare, pentru că revarsă viaţă, lumină, sfinţenie tuturor. Şi cu cine ne împărtăşim noi?: cu trupul răstignit, înviat şi înălţat la dreapta Tatălui. Cu trupul Lui cel plin de lumină şi de sfinţenie.

De aceea, păcatul, văzut ca alunecare a noastră temporară înspre cele contrare firii noastre şi nu ca pierdere iremediabilă, e remediat prin pocăinţă. Pocăinţa e ridicare, e înviere a noastră la viaţa duhovnicească.

Şi continuă autorul nostru, vorbind de înălţarea Domnului în viaţa noastră: ” Cel ce, cu preaslăvită înălţarea Ta la cer [ cu trupul luat din Fecioară n.n.] , ai îndumnezeit trupul pe care l-ai luat [ în mod deplin n.n.] şi l-ai cinstit cu şederea de-a dreapta Tatălui, învredniceşte-mă prin împărăşirea Sfintelor Taine să dobândesc partea ce-a dea dreapta a celor mântuiţi”, adică Împărăţia Cerurilor. Împărtăşirea euharistică de Domnul este calea spre Împărăţie.

Vorbind despre Pogorârea Sfântului Duh, ca despre momentul în care Ucenicii Domnului devin biserici ale Stăpânului, autorul se roagă: „Cel ce prin pogorârea Mângâietorului Duh ai făcut vase cinstite pe Sfinţii Tăi Ucenici, arată-mă şi pe mine locaş al venirii Lui” [Cf. Idem, p. 324]. Prezenţa Sfântului Duh în noi ne face vase de cinste ale Stăpânului. Vasele de necinste, sunt desemnate de Sfântul Pavel, drept oamenii care sunt robi ai păcatului şi nu vin la pocăinţă. Ei sunt vase ale mâniei lui Dumnezeu pentru că cuprind în fiinţa lor păcatul: obiectul mâniei divine.

Ultima parte a rugăciunii vizează eshatologia:”Cel ce vei veni iarăşi să judeci toată lumea cu dreptate, binevoieşte să Te întâmpin şi eu pe nori [ adică în Duhul Sfânt n.n.] , pe Tine, Judecătorul şi Făcătorul meu, împreună cu toţi Sfinţii Tăi, ca neîncetat să Te slăvesc şi să Te laud pe Tine, împreună cu Părintele Tău cel fără de început şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Pe Fiul Îl laud împreună cu Tatăl şi cu Duhul, dacă mă voi afla împreună cu toţi Sfinţii lui Dumnezeu, în corul lor.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: