rau-de-foc.jpg

Emil Brunner, The Christian Doctrine of God, Dogmatics, vol. 1, translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1949, p. 361.

Autorul subliniază stilul antropomorfic al Vechiului Testament în a-L localiza pe Dumnezeu, p. 257./ Prin revelaţie Dumnezeu face o „mişcare-spre-noi”, p. 259./ Pocăinţa şi credinţa [tipic modului reducţionist al gândirii protestante, care scoate din calcul Sfintele Taine n.n.] sunt pentru autorul nostru singurele condiţii prin care prezenţa lui Dumnezeu devine reală pentru om, p. 260./”Păcatul, apostazia de la Dumnezeu, este distanţa faţă de Dumnezeu”, p. 260. /

Omul are responsabilitatea păcatului, p. 260/Mânia lui Dumnezeu este reacţia sfinţeniei lui Dumnezeu faţă de apostazia omului faţă de Creatorul său, p. 260. De ce se insistă pe apostazie şi se pune semnul egal între păcat şi apostazie? Pentru că se vorbeşte despre căderea primordială în păcat, cădere care e văzută ca o corupere iremediabilă a omului, a fiinţei umane şi a capacităţilor sale de a primi Revelaţia. Antropologia lui Brunner nu prea poate să explice cum de unii oameni, în Vechiul Testament, au avut relaţii atât de intime cu Dumnezeu şi şi-au sfinţit viaţa, dacă firea umană a fost iremediabil nepenetrată de harul lui Dumnezeu prin căderea în păcat a primilor oameni./

Timpul a fost creat de Dumnezeu, p. 267./ Eternitatea lui Dumnezeu e ceva diferit de temporalitate, p. 270/ Fiinţa lui Dumnezeu nu e temporală, dar ea plineşte timpul, umple timpul. Tot ceea ce e temporal e prezent în El, p. 270. După ce s-a chinuit să nege fiinţa lui Dumnezeu, acum, autorul o dezbate ca pe o realitate care se revarsă în timp şi umple timpul. Însă niciun cuvânt despre harul lui Dumnezeu. Cum să se reverse fiinţa lui Dumnezeu în timp, fără ca prin asta să vorbim de panteism? Se revarsă Dumnezeu în lume prin harul Său şi nu prin fiinţa Sa!/

Fiinţa lui Dumnezeu nu este eternitatea, ci fiinţa lui Dumnezeu e suverană, p. 270, în sensul că ea este mai presus de eternitate./Dreptatea lui Dumnezeu, spune autorul, semnifică constanţa voinţei divine, p. 270. De ce doar dreptatea e legată de voinţa divină şi nu şi celelalte atribute dumnezeieşti?/

Raţiunea derivă de la Dumnezeu, p. 282, se înţelege : raţiunea creaturilor Sale. / Înţelepciunea lui Dumnezeu stă în legătură cu ordinea lumii, p. 283. Înţelepciunea lui Dumnezeu este puterea lui Dumnezeu absolut nelimitată în creavitatea Sa spirituală, o creativitate care se transformă mereu în noi forme de viaţă. În NT ideea de înţelepciune dumnezeiască, spune autorul nostru, este pusă foarte frecvent în legătură cu guvernarea lui Dumnezeu în istorie, decât în conexiune cu crearea lumii, p. 284. Iarăşi o inexactitate bătătoare la ochi! Înţelepciunea lui Dumnezeu e pusă deopotrivă în relaţie şi cu creaţia, şi cu guvernarea lumii şi cu providenţierea lumii, şi cu iconomia mântuirii, şi cu viaţa Bisericii şi cu eshatologia. Nu putem vedea atributele dumnezeieşti separate de persoanele divine şi de lucrarea lor comună, de lucrarea comună a Treimii. Oricând Dumnezeu a lucrat, când Treimea a lucrat, a lucrat ca Dumnezeu cu toate atributele Sale şi nu doar cu unul sau altul. E ca şi cum am spune că atunci când scriem o carte o scriem numai cu degetele şi nu cu tot trupul nostru, cu toată fiinţa noastră sau că, pentru a scrie, avem nevoie numai de părţile trupului nostru care scriu şi nu şi de celelalte părţi componente ale sale.

Brunner vede atributele divine ori în opoziţie iremediabilă ori în conjuncturi particulare, afirmând una sau alta dintre ele şi nu pe toate la un loc atunci când Dumnezeu creează lumea sau când o mântuie sau când o va judeca. Se gândeşte la parte şi pierde din vedere întregul./

„Înţelepciunea este accesibilă numai credinţei”, p. 284, pentru că credinţa e văzută ca fiind ruptă de un efort ascetic, de un efort al despătimirii. Şi atunci înţelepciunea devine cunoaştere pe baza Scripturii, speculaţie şi stocare de date scripturale, şi nu experienţă a vieţii cu Dumnezeu care aduce în viaţa noastră harul înţelepciunii Sale. Tocmai de aceea teologia protestantă se rezumă la abordări textuale ale Scripturii şi la speculaţii făcute pe marginea unor realităţi scripturale şi nu la înţelegeri sintetice şi mistice ale ei. Lucrurile se văd puse unele lângă altele, aşa cum pune el atributele lui Dumnezeu şi nu ca având toate, la un loc, o legătură interioară, subterană, care le unifică./

„Slava lui Dumnezeu e suma totală şi unitară a tot ceea ce Dumnezeu arată, plinătatea revelaţiei Sale, realizarea suveranităţii Sale”, p. 286-287. O definiţie cum nu se poate mai în afara realităţii! Slava lui Dumnezeu este iradierea veşnică a harului Său care nu se confundă cu revelarea Sa oamenilor, pentru că harul nu devine cuvânt şi nici lucru, ci în Scriptură se indică numai despre faptul că Dumnezeu, cu varii ocazii şi la diferite persoane Sfinte, le-a arătat slava Sa într-un fel anume. Dumnezeu nu devine suveran pentru că le-a spus oamenilor sau le-a arătat slava Sa cea veşnică, pe cât au putut să o vadă oamenii, ci El e suveran şi are o slavă veşnică care emană din fiinţa Sa pentru că aşa e Dumnezeu dintotdeauna. Aceasta e realitatea fiinţială a lui Dumnezeu şi nu devine suveran, Dumnezeu absolut, pentru că Se revelează oamenilor. /

Cap. 22 se ocupă cu inventata problemă calvină a predestinaţiei, p. 303 sqq./ Autorul neagă din start predestinaţia ca decret veşnic, adică anulează cu totul doctrina caracteristică a calvinismului: predestinarea. Şi dacă a negat predestinarea…mai este el calvin? E greu să înţelegem cum îţi poţi nega pe fondatorii Bisericii tale dar să mai fii al Bisericii respective, pe care ei au fondat-o./ Pentru Brunner predestinaţia este intrarea „într-o zonă periculoasă”, p. 303./ Pentru Brunner doctrina alegerii [ care nu e tot una cu predestinarea calvină n.n.] e centrul Vechiului şi al Noului Testament, p. 303. Probabil vrea să spună că alegerea Profeţilor sau alegerea Apostolilor de către Domnul sunt actele centrale ale Scripturii. /

Decretul lui Dumnezeu [predestinarea, care aceasta e o adevărată invenţie teologică, stipulată de Calvin şi nu de Scriptură, şi nu atributele dumnezeieşti n.n.] este unul teribil şi paralizant, p. 306, se înţelege: pentru om. Impactul său în viaţa omului e terorizant: această stare de presiune interioară fiind interiorul unui credincios calvin, ca să vorbim mai explicit. Deci credinciosul calvin e un panicat continuu din cauza conştiinţei presupusului decret veşnic al lui Dumnezeu, care ar fi predestinarea./

Ce derapaje majore aduce în teologia calvină predestinarea? Păi primul e acesta, consemnat de către autor: „crearea este subordonată alegerii”, p. 309 Ce vrea să spună această mică fărâmă de text? Că mai întâi Dumnezeu a predestinat pe unii la Iad şi pe alţii la Rai şi apoi a creat lumea şi că, în fapt, căderea omului nu a fost din alegerea omului ci a fost o necesitate, pusă în plan de Dumnezeu. La întrebarea cine este autorul răului? Calvin răspunde: Dumnezeu e creatorul răului şi nu omul. De ce? Pentru că Dumnezeu i-a predestinat, le-a trasat existenţa unora cu fapte bune iar altora cu fapte rele. /

Ideea de predestinare a lui Calvin, pe care noi am explicat-o la nivelul consecinţelor în pasajul supra, e negată de Brunner. Autorul nostru spune că în Biblie nu există ideea de decret al alegerii, adică predestinaţia şi că aceasta e o credinţă greşită, p. 309. Adică Brunner desfiinţează tot fundamentul dogmatic al Bisericii Reformate, create de Calvin şi care reprezintă particularitatea sa în comparaţie cu Biserica Evanghelică, care e creaţia lui Luther. Însă Brunner, nu îşi dă demisia din partidul lui Calvin, ca să facem o analogie cu viaţa politică, ci rămâne bine merçi acolo, pe mai departe, deşi el contestă fundamentul dogmatic al Bisericii sale. Adică e un eretic dinăuntru care rămâne înăuntru; e un cal troian./

În Noul Testament credinţa nu e ceva general, ci ceva personal, p. 309. Ce vrea să facă autorul printr-o astfel de afirmaţie? Să arunce credinţa în subiectivism, să facă din ea o abordare subiectivă, care nu are nicio obiectivitate. Adică eu, care aş fi în secolul 1, Îl percep cum vreau pe Hristos, Treimea, mă raportez cum vreau la Sfintele Taine: cam asta ar însemna faptul că credinţa nu era un dat general, ci unul subiectiv. Însă credinţa era un dat obiectiv care se particulariza. Observăm la Sinodul de la Ierusalim din Faptele Apostolilor, observăm din modul în care Sfântul Pavel vorbea despre o anume tematică teologică sau practică, că ea trebuie înţeleasă numai într-un anume sens, nu într-o mie de sensuri. Credinţa creştină ieri şi azi nu e o alegere democratică – adică ce învăţătură de credinţă vreau să respect, respect şi ce nu îmi convine , nu respect – ci e un set de norme revelaţionale şi tradiţionale obiective care trebuie respectat în integralitatea sa. Raportarea subiectivă la Scriptură şi Tradiţie era tocmai practica reformatorilor, a lui Luther, Calvin, Zwingli etc., care, stând în faţa Scripturii şi a Tradiţiei acceptau ceea ce doreau şi respingeau ceea ce li se părea lor, personal, că nu are nimic de-a face cu creştinismul. Însă operaţia lor de reformă e de fapt o acţiune de ciopârţire, de amputare cu drujba a credinţei Bisericii, un pat teribil al lui Procust, care nu păstrează credinţa, tot bagajul informaţional şi practic al credinţei, ci taie bucăţile din trupul doctrinar al Bisericii care nu intrau în sarcofagul reformei. /

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: