inima-indurerata.jpg

Emil Brunner, The Christian Doctrine of God, Dogmatics, vol. 1, translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1949, p. 361.

În Noul Testament, spune autorul nostru, Fiul nu e numit Creator, ci acesta e numele Tatălui, p. 232. Dimpotrivă Fiul este Cel prin care toate s-au făcut [In. 3, 1] şi Fiul e desemnat de NT ca Creator al lumii. În Tradiţia Bisericii Ortodoxe Fiul este Creatorul lumii şi Pantocratorul ei./ Scriptura nu vorbeşte deloc despre mânia lui Hristos, ci despre mânia lui Dumnezeu, spune autorul nostru p. 234. Însă, episodul cu biciul şi cu darea peste cap a meselor schimbătorilor de bani [ In. 2, 15-17] e pus în legătură cu zelul lui Dumnezeu, cf. Ps. 68, 11: „râvna casei Tale m-a mâncat”, mă mistuie şi cu Ps. 118, 139: „Topitu-m-a râvna casei Tale”. Interpretarea ortodoxă la venirea Domnului în templu, ca să restaureze casa lui Dumnezeu drept casă de rugăciune din peşteră de tâlhari, e aceea că Domnul a sugerat aici că El este Judecătorul, şi că Cel care acum este milostiv şi iubitor de oameni este şi Dumnezeu drept, adică Dumnezeu zelos pentru dreptate. Mânia lui Dumnezeu se află în zelul lui Hristos pentru dreptate, pentru că El este Unul din Treime. Sunt şocante pentru noi aceste delimitări între Hristos şi Treime, ca şi când Hristos nu ar fi Unul din Treime ci un cineva opus Treimii sau paralel cu Ea în timpul vieţii Sale pământeşti./

Mesajul biblic conţine în sine tensiunea dialectică dintre mânia şi mila lui Dumnezeu, dintre sfinţenia lui Dumnezeu care este identică cu dragostea Sa şi sfinţenia ca mânie a lui Dumnezeu, p. 234. A se observa sublinierea noastră pe tensiune dialectică, care este un loc filosofic în gândirea lui Hegel, spre exemplu, dar nu o perspectivă teologică, o rezolvare teologică a problemei. Autorul vrea să rezolve necunoscuta, să o epuizeze la nivel raţional şi nu să o sublinieze, să sublinieze bogăţia vieţii lui Dumnezeu care depăşeşte mintea noastră, înţelegerea noastră. A pune în conflict iubirea cu mânia lui Dumnezeu nu înseamnă a ajunge la o soluţie raţională, pentru că aici lucrurile sunt mai presus de raţiunea umană, ci, într-o asemenea situaţie trebuie să subliniezi bogăţia insondabilă a vieţii lui Dumnezeu, să cinsteşti taina lui Dumnezeu şi să nu reduci iubirea şi mânia lui Dumnezeu la o perspectivă antropocentrică. Deşi Brunner se teme excesiv de mult să nu reducă viaţa lui Dumnezeu la o idee despre Dumnezeu sau să vorbească uman despre Dumnezeu, tocmai asta face: încearcă să epuizeze raţional sau să pună în acord viaţa lui Dumnezeu cu sărmana minte umană, care e depăşită cu totul în această problemă./

Brunner, deşi teolog al Bisericii create de Calvin, neagă ideea dublului decret p. 234 a lui Calvin, adică dubla predestinare a oamenilor de către Dumnezeu de care vorbea Calvin./ Dar, subliniază autorul nostru, lucrarea adevărată a doctrinei alegerii [ adică a predestinării n.n.] este inextricabil legată de doctrina corectă a Dumnezeului triunic, p. 234. Autorul nu îşi explică ideea, nu o continuă. Însă, în opinia noastră, doctrina Treimii nu poate fi legată niciodată de o presupusă dorinţă predestinaţianistă a lui Dumnezeu, ca unii să fie mântuiţi iar alţii damnaţi, daţi Iadului. Iconomia mântuirii, mântuirea pentru toţi în Hristos intră într-un conflict iremediabil cu predestinarea unora spre bine şi a altora spre rău, pentru că o face superfluă, fără sens, distruge libera alegere şi face din faptele oamenilor şi din dorinţa lor de mântuire o utopie. Dacă tu vrei să te mântuieşti, dar, Dumnezeu, potrivit lui Calvin, te-a predestinat la Iad, indiferent de ceea ce faci sau nu faci tu, ce rost are să mai lucrezi în sensul mântuirii tale sau ce realitate soteriologică au faptele tale dacă ele nu contează, pentru că nici tu nu contezi?/

Autorul revine la negarea esenţei biblice a triadologiei şi a atributelor divine. El repetă faptul că doctrina Treimii nu e o producţie genuină a gândirii biblice, p. 239 iar atributele divine au un caracter dubios pentru el, pentru că au îndepărtat pe credincioşi de ideea pură de Dumnezeu, p. 241. Însă triadologia Bisericii Ortodoxe e deplin scripturală, adică genuin biblică iar atributele divine nu atentează la fiinţa lui Dumnezeu pentru că ele sunt afirmate de Revelaţie ca ieşiri din Dumnezeu, ca lucrări/puteri/însuşiri ale Sale fireşti, dintotdeauna izvorând din fiinţa Sa. Dacă Scriptura vorbeşte de atotştiinţa lui Dumnezeu, de mila Sa, de iubirea şi mânia Sa, să presupunem că prin asta Dumnezeu nu mai e Dumnezeu simplu, ci compus? Nu! Dumnezeul mărturisit de Scriptură e un Dumnezeu viu, Care Se revelează oamenilor cu anumite însuşiri, Care vrea să fie socotit astfel, cinstit şi iubit pentru că are anumite însuşiri, dar în acelaşi timp Se revelează, progresiv, în VT şi NT ca Dumnezeu treimic. Şi astfel distingem la Dumnezeu o fiinţă desemnată ca dumnezeire care este în trei persoane, care e personalizată fără scindare de către Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh din veci şi, acest Dumnezeu triunic, cum bine spune autorul, are anumite însuşiri sau slava Sa, care emană din El Cel viu. Ce fel de idee de Dumnezeu pur apără Brunner, decât o idee filosofică de Dumnezeu, dacă Dumnezeul care Se revelează nouă este în trei persoane şi are însuşiri anume, fără ca prin această să fie compus? /

Brunner se întreabă cum de s-a ajuns la această fantastică distorsiune a atributelor divine, p. 243, adică la apariţia lor în teologie. Trebuie să nu uităm faptul că lupta sa, aşa cum a afirmat anterior, la începutul Dogmaticii sale, este cu cineva pe care el îl numeşte pseduo-Dionisie şi noi îl numim Sfântul Sfinţit Mucenic Dionisie Areopagitul. Pe acesta îl face Brunner responsabil de această apariţie dubioasă a atributelor/însuşirilor divine în Teologie./ Ce îşi răspunde Brunner?: Părinţii Bisericii primare, spune el, au încorporat/introdus ideea de Absolut în corpusul creştin teologic, p. 243. Şi e şi mai explicit când spune, că neoplatonismul păgân – nici mai mult şi nici mai puţin – a intrat în Biserică, prin cine?, prin Sfântul Dionisie Areopagitul, p. 244. Însă, dacă e să ne uităm la temporalizarea lui Dionisie în accepţiunea occidentală, el apare nu ca trăitor în secolul 1 ci în sec. 5 sau 6 d. Hr., nu apare ca ierarh ortodox sfânt ci ca filosof neoplatonic păgân şi, dacă mergem pe această logică a-istorică, fantasmagorică, el nu are nimic de-a face cu dogma triadologică a Bisericii. De ce nu are?! Pentru că dogma Treimii a fost dezbătută în sec. 4 d. Hr., adică la Sinoadele I şi II Ecumenic [ 325 şi 381 d. Hr.] şi nu mai târziu.

Pentru că anterior Brunner s-a legat de sintagma „de-o-fiinţă”, care desemnează dumnezeirea Treimii, ar trebui să facă responsabil pe Sfântul Atanasie cel Mare de dogmatizarea ei, deşi ea este în acord cu Scriptura, şi nu pe Sfântul Dionisie, care, dacă a trăit în sec. 6 şi e şi păgân, a preluat-o de la Părinţii anteriori şi nu a adus de la Plotin ideea de fiinţă a lui Dumnezeu. Însă se dovedeşte că Brunner citează o istorie falsificată care se întoarce împotriva sa./

Autorul decretează faptul că Donaţia lui Constantin, Decretaliile pseudo-isidoriene [ două lucrări contrafăcute, folosite de către papalitatea romano-catolică pentru fundamentarea doctrinei primatului papal n.n.] şi scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul [ bineînţeles, pentru el: pseudo-Dionisie n.n.] sunt „exemplele cele mai sinistre ale influenţei pseudismului [ a falsificării n.n.] în istoria lumii”, p. 244. Cu primele două suntem de acord, sunt recunoscute ca drept contrafaceri şi de teologi romano-catolici recenţi, însă viaţa şi opera Sfântului Dionisie nu sunt o contrafacere ci sunt fundamentul teologic, mistic şi liturgic al vieţii şi credinţei Bisericii în secolul 1 d. Hr. Cei care vor să demoleze această realitate şi sunt ortodocşi, îşi taie craca de sub picioare pentru că viaţa şi opera Sfântului Dionisie dă mărturii explicite despre credinţa Bisericii, despre Sfânta Liturghie, despre Puterile cereşti, despre ierarhia Bisericii etc. şi arată că Biserica avea o organizare foarte strictă şi duhovnicească în primul secol creştin şi nu era o realitate edulcorată sau cvasi-inexistentă. /

Autorul socoteşte atributele divine drept o invenţie a Sfântului Dionisie Areopagitul, p. 245. Noi considerăm că el a sintetizat învăţătura Scripturii şi a Tradiţiei şi experienţei apostolice în ceea ce priveşte însuşirile lui Dumnezeu. Scriptura vorbeşte numai despre însuşirile Sale, că acesta e rostul Revelaţiei: să ne spună cum e Dumnezeul nostru. Dacă Dumnezeu nu e milostiv, nu e bun, nu este iertător, nu este drept, aşa cum ne-a spus El că este…atunci cum e?!/

Odată cu cap. 18 autorul discută despre Dumnezeu Atotputernicul, p. 248 sqq. Autorul jonglează cu cuvintele şi crede că dacă spune Dumnezeu Atotputernicul nu vorbeşte despre „atotputernicia lui Dumnezeu”. Însă, prin faptul că discută însuşirile lui Dumnezeu, pe care le neagă în fapt, arată că e duplicitar. Dacă nu credea în ele de ce le-a mai discutat? Putea să vorbească despre Dumnezeu fără amprente personale sau despre Treime în mod subordinaţianist, cum a făcut-o de fapt şi…gata cu teologia lui Dumnezeu! De ce să discuţi nişte lucruri pe care le consideri că sunt aberaţii sau falsificări ale chipului real al lui Dumnezeu?! Însă, pe de o parte neagă atributele dumnezeirii iar pe de altă parte încearcă să le cerebralizeze, să le pună de acord cu mintea sa şi să considere că a înţeles cine ştie ce însuşire a lui Dumnezeu. /

Autorul consideră că ideea de omnipotenţă a lui Dumnezeu este o idee abstractă, prin care vrea să se spună că „Dumnezeu poate face tot”, p. 248. De ce spune asta? Pentru că autorul precizează faptul, că Dumnezeu atotputernicul din predica biblică e înţeles în relaţie cu Dumnezeu care e Creator, p. 250. Cu alte cuvinte ideea de atotputernicie divină nu înseamnă pentru Brunner decât că El a creat lumea şi pe îngeri, dar nu că poate toate câte voieşte. Adică face dependentă puterea lui Dumnezeu de lume sau reduce puterea lui Dumnezeu la creaţia lumii. Unde a revelat Dumnezeu faptul că El este impotent, că nu poate să facă şi alte lucruri decât creaţia? Cum poţi introduce în Dumnezeu o astfel de limitare a puterii Sale dacă creaţia ţine de voia liberă a lui Dumnezeu şi nu de o necesitate organică în Dumnezeu? /

Însă, el neagă atotputernicia divină, pe principiul că ideea de potestas absoluta [puterea absolută, suverană] a lui Dumnezeu, conduce la determinism [ se înţelege: în viaţa oamenilor n.n.] şi este o idee metafizică, p. 251. Însă atotputernicia lui Dumnezeu, ca şi mânia lui Dumnezeu, ca şi iubirea lui Dumnezeu nu micşorează gradul nostru de libertate interioară pentru că atotputernicia divină nu înseamnă discreţionarism divin. Dumnezeu poate câte vrea, spusese Sfântul Ioan Damaschin cu ceva secole înainte, dar nu vrea câte poate, pentru că El vrea şi lucrează numai spre binele creaţiei şi nu împotriva ei. Brunner pune o problemă falsă şi demonică la culme, când se teme că Dumnezeu, dacă e atotputernic, înseamnă că Îşi şi manifestă discreţionar puterea. De ce nu conciliază şi aici, sau nu vede o tensiune dialectică şi între atoputernicia şi iubirea lui Dumnezeu? Cum să inventezi antagonisme între atributele divine, înţelese prea uman, mult prea uman, şi să crezi că acestea nu apar, ca efecte negative, în teologia ta despre Dumnezeu? /

Autorul continuă cu maniera sa negaţionistă, spunând că, în Scriptură, nu găsim problema metafizică a libertăţii ci numai pe cea a moralei, p. 251. Adică nu găsim ideea de libertate interioară ca realitate universală ci numai pe cea de libertate ca existând în interiorul unei raportări morale personale, de conştiinţă, la realitate. Asta credem noi că ar fi vrut să spună, dar autorul nu se explicitează./

„Creatura, în ciuda unei reale independenţe, rămâne pe deplin la dispoziţia lui Dumnezeu în fiecare moment. El poate să îl înlăture pe acesta”, p. 252, pe om./ Omnipotenţa divină include cea mai mare libertate a omului, spune autorul, şi anume: dorirea dragostei, p. 255./Omniprezenţa divină, precizează autorul, nu e tot una cu panteismul, p. 256. Adică, atotprezenţa lui Dumnezeu în toate nu înseamnă că Dumnezeu e tot una cu lumea, că se confundă cu ea, ci, aici, trebuie să vedem pe Dumnezeu ca existent în toate prin harul Său, lucru care nu e subliniat deloc de către Brunner. /

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: