Consens pentru Serbia, cărţile mici, gripa şi preţurile mari
1.
Cu excepţia UDMR-ului [ 27 de voturi?], peste 300 de voturi ale parlamentarilor români au spus NU! autointitulatei puteri de la Pristina. Premierul şi-a regăsit glasul astă seară, şi cred că e spre binele nostru! Suntem de partea celor care au aplaudat scrisoarea comună a celor două camere reunite.
2.
Am observat în librării, că trendul intelectualilor români din acest an sunt cărţile mici, făcute repede şi care se vând cu aproape… 30 de lei. Mi-a fost ruşine, ruşine de mine însumi pentru ruşinea pe care ar trebui să o aibă autorii [ un sentiment pe care mi-e greu să-l traduc], să cumpăr o carte de trei articole, care, puţin cam mult umflată, are câteva zeci de pagini iar pe pagină, 10-12 rânduri subţiate. Prea mulţi bani pentru o carte mică sau prea mare numele pentru ambiţia de a apărea, în ediţie minoră, cu o publicitate maximă.
Înţelegem ideea: să mai scriem ceva, ca să nu ne uite lumea! Sau: avem nevoie să mai scoatem ceva bani. Şi totuşi, să vină dumnealor cu o carte mică, fără să o creadă mică, dar să ne-o vândă ca plină de substanţă condensată, totuşi nu dă bine. De ce nu dă bine? Pentru că citim cartea şi o bifăm la categoria: scurtă e, dar mare îi e numele, şi altă dată nu mai cumpărăm alta.
3.
Gripa de anul ăsta a fost o zeamă lungă. A fost o gripă care se ţine de tine ca umbra. Am tratat-o cu toate ceaiurile şi tot nu vrea să plece. Poate că ar trebui să o punem într-o scrisoare şi să o trimitem şi pe asta în vreun deşert, în vreo peşteră, undeva, ca să nu se mai întoarcă.
Dar, ce mă fac, dacă gripa asta are… prietenie câinească? Am dat unui câine să mănânce şi apoi nu mai scăpam de el. Eu să plec, el după mine. L-am ameninţat, l-am gonit în chip şi fel, el după mine. Până la urmă s-a oprit, din senin, şi gata!… Poate că o să trimitem gripa în ceaşca lui Aladdin.
4.
O salată costă cât o pâine. Pâinea se mai scumpeşte încă cu 15% [ aşa e preconizat să fie]… Orice produs aş numi e tot de rău. Intrarea în Uniune nu ieftineşte, din păcate, ci mai mult te seacă la portofel. Te uiţi şi sunt tot mai puţini banii.
Cred că nu ne plac preţurile mici. Avem un fel de-a fi care ne trage spre …mare, mai mare. Poate că de aceea fiecare încearcă să se dea de mare, pentru că îl enervează că are sau că n-are bani.
Am răsfoit câteva cărţi cu apetenţă pentru utopie. Ideea maximalizării a ceva vine pe fondul de a da credibilitate unui lucru minor, care e prea prostuţ în sine. Când ştii că un lucru nu valorează cât costă îi măreşti preţul. Omul se uită la preţ şi crede că e de calitate şi…îl cumpără. Însă, constată acasă, că s-a înşelat.
De aceea prefer lucrurile care sunt ieftine pentru că sunt bune sau sunt scumpe pentru că sunt realmente de calitate. Însă nu îmi plac lucrurile scumpe…pentru că trebuie să fie scumpe. Acelea sunt pentru snobi, pentru bigoţii cumpărăturilor sau pentru risipitori.
Votez cu eleganţa!
Pr. Dorin.