Adâncimea iubirii

 cutezanta.jpg

Sentimentele puternice nu sunt insuflate de lucruri periferice, neesenţiale. Cei care îşi cunosc adâncul sufletului ştiu să iubească adâncimea şi se îndrăgostesc de ea când o văd.

Aspectele exterioare ale asemănării între oameni nu îi leagă pentru mult timp şi nu îi ţin împreună, nedespărţiţi orice s-ar întâmpla. Şi orice aspect al relaţiilor inter-umane, oricât ar părea de important, este oarecum periferic, dacă nu Îl presupune pe Dumnezeu ca fundament al său.

Cel care întemeiază înţelegerea, prietenia, iubirea între oameni este Însuşi Dumnezeu şi numai Dumnezeu. Doi oameni pot să aibă, mai mult sau mai puţin aparent, foarte multe lucruri în comun. Însă dacă toate aceste lucruri nu sunt unificate şi adâncite în iubirea lui Dumnezeu, relaţia dintre cei doi poate fi sortită eşecului, chiar dacă ar fi un lucru de neînţeles, omeneşte vorbind.

Şi aceasta s-ar întâmpla tocmai pentru că este gândită şi percepută de cei implicaţi numai la nivel uman, pentru că i se refuză dimensiunea profunzimii supraumane.

Iubirea e însă absurdă în coordonate strict umane şi ea nu poate fi posibilă decât dacă se extinde dincolo de limitările acestei lumi. Vorbind paradoxal, dar adevărat, nu poţi să iubeşti decât privind cu ochii în veşnicie şi aruncându-te în braţele milostivirii dumnezeieşti, căci ce iubire e aceea care se socoteşte pe sine extrem de perisabilă, sortită unei scurte stagiuni şi unei extincţii rapide?

Şi invers, poate părea că nu există multe lucruri în comun între doi oameni, însă dacă Dumnezeu fundamentează iubirea lor, atunci fundamentată este şi rămâne, chiar dacă e o enigmă pentru cei din jur, care nu au ochi să străbată interiorul sufletelor.

Dumnezeu este Iubirea fără de Care nu ne putem înţelege iubirea. În iubirea de Dumnezeu şi în relaţia noastră cu Ziditorul şi Părintele nostru stă ascunsă taina iubirii noastre, în revărsarea de dragoste a harului Său învietor stă toată înţelegerea şi adâncirea sufletului nostru, cunoaşterea şi iubirea noastră pentru celălalt.

Prezenţa Lui în iubirea noastră este unica garanţie, unica linişte, stabilitate, permanenţă şi aprofundare a ei. Absenţa lui Dumnezeu năruie şi cele mai fulminante relaţii şi iubiri, în timp ce prezenţa Sa apropie şi uneşte chiar şi ceea ce părea distinct şi străin.

Psa. Gianina.

Un motor web pentru stabilirea automată a diacriticelor în limba română

Îl găsiţi aici.

Puneţi un text de câteva fraze în pagina care se deschide, fără diacritice în română şi acest sistem de transformare a textului vă pune diacriticele, cu mici excepţii, pe care le îndreptaţi singuri.

E un ajutor valoros!

Pr. Dorin.

Despre iubire la prezent, uluială, priveşti şi nu mai ai gânduri, ţi se face dor, răspunzi de cuvinte…

neobisnuitul.jpg

Când iubeşti vezi şi plusurile şi minusurile partenerului, vezi coerent pe afară, dar acestea nu contează în mod esenţial, pentru că vezi dincolo de ele adâncul său şi te sprijini pe coerenţa de adâncime a relaţiei. Când iubeşti nu vezi însuşiri în primul rând, ci iei contact durabil, întemeietor de fiinţă, cu prezenţa abisală a celuilalt. E o întâlnire a adâncurilor şi nu a privirii lăturalnice sau epidermice. Când iubeşti înseamnă că te-ai întâlnit la modul abisal cu cel din faţa ta şi asta îţi e de ajuns. Nu mai vrei şi nu mai simţi să dai explicaţii. Explicaţiile nu spun nimic esenţial despre întâlnirea fiinţială dintre doi oameni ci numai despre aspecte conjuncturale ale întâlnirii abisale dintre cele două persoane. Explicaţiile nu explică ci te pun numai în faţa tainei inter-personale.

Şi eşti uluit de ceea ce vezi! Ţi s-a spus că iubirea e pierdere de memorie. Nimic mai fals! Iubirea ţine minte. Însă iubirea ţine minte pentru că înţelege de ce se petrec, într-un anume fel, lucrurile. Iubirea ţine minte lucrurile care fac bine, dar şi lucrurile care aduc răul, disoluţia. Pe cele care aduc răul le stochează într-un anume fel acoperit, uitat, în compartimentul fapte nedorite, pentru că nu le utilizează. Ştie ceea ce doare pe celălalt, ştie ce nu trebuie să mai zică, ştie ce trebuie să nu mai facă…şi se păzeşte să nu provoace repulsie sau durere violentă în partenerul său.

Eşti uluit de ceea ce înţelegi iubind! Ţi s-a spus că iubirea înseamnă pierdere de libertate. Nimic mai mincinos! Iubirea dă libertate şi dă avânt libertăţii, dă aripi libertăţii ca să zboare, nu numai să alerge. Şi când îmbrăţişezi femeia iubită îi dai libertatea de a te recepta total, de a te vedea al ei, pentru că vrei să fii al ei. Şi invers: când stai în faţa bărbatului iubit, nu simţi o iubire ce te minimalizează ci vezi o lume care ţi se deschide, o nouă dimensiune a vieţii tale, în care îţi trăieşti libertatea de a te manifesta esenţial, valoros, cu acuitate maximă.

Iubirea are simptome paradoxale pentru că ea vrea să se ofere şi să mulţumească. Fiind un dar dumnezeiesc, iubirea este o gratuitate care te înnobilează şi înnobilează. Cu cât oferi mai mult cu atât eşti mai uluitor, cu atât eşti mai de-ne-grăit-de-frumos. Şi de aceea privirile în ochii devin gânduri care nu mai gândesc, gânduri care tac, gânduri isihaste. Vezi şi nu mai gândeşti, ci contempli. Îţi place să vezi fără gânduri, pentru că cel pe care tu îl iubeşti este o stabilitate imensă prin dragostea pe care o are faţă de tine, care îţi dă voie să îl contempli. Ştii că el se bucură să fie privit şi admirat. Sau să fie văzut şi iubit.

Din suma multor astfel de priviri, în care te vezi privind, te vezi admirând, se naşte dorul de a fi cu el/cu ea. Şi dorul de cineva se naşte din cauză că ai în comun dragostea, că ai în comun admiraţia reciprocă. Cum să ţi se facă dor de cineva pe care nu-l vezi mereu ca fiind altul? Dorul are în el atracţia spre viu, spre incandescenţa care iese dintr-o persoană. Tocmai de aceea ţi se face dor real de o persoană şi nu de un lucru. Când iubeşti un lucru arăţi că te-ai sub-umanizat. De aceea numeşte Sfântul Pavel iubirea de bani idolatrie, pentru că banii nu pot fi iubiţi în sine, ci pe ei trebuie să îi pui în relaţia cu nişte necesităţi vitale ale fiinţei noastre.

Însă de cineva ţi-e dor pentru că ţi-a dovedit că este o prezenţă reală, frumoasă, încântătoare, care ţi se oferă, care ţi se dăruie. Dorul arată că trebuie să mă întorc la cel care mă ţine în inima sa, că trebuie să îl percep ca viu şi iradiant şi să nu transform relaţia cu el într-o filosofie a emoţiei ci într-o apropiere ca prezenţă. Trebuie să mă întorc la cel care mă iubeşte şi îl iubesc. Dacă mi-e dor de el/ de ea înseamnă că sunt legat, prin voia amândurora, de bucuria de a dărui încredere, stabilitate, întemeiere.

Şi mă întorc, plin de dor, spre cel care mă iubeşte, pentru ca să verific relaţia dintre noi. Dacă mă găsesc mereu nou şi identic în fiinţa lui înseamnă că m-a păstrat în dor şi ca dor de mine. Şi această constatare mă face să fiu mulţumitor, exuberant, pentru că m-am întors acasă şi m-am văzut dorit, mereu nou, în fiinţa celui/celei care mă iubeşte şi asta m-a umplut de mulţumire, de încântare.

Iubirea te face să ai grijă la cuvinte, la ce spui prin intermediul cuvintelor, să răspunzi de ceea ce spui. Deci iubirea nu e frivolă, ci e responsabilă. Spui cuvinte durabile.

Iubirea nu are impertinenţa de a se mulţumi cu ceea ce nu este iubire. Iubirea e viaţă, e manifestare de bucurie, e constanţă dar şi inexplicabil. Inexplicabilul, taina ei constă în aceea că e un dar al lui Dumnezeu care cheamă pe oameni la un efort de uitare de sine care întrece logica umană. Numai dacă mă uit pe mine pot iubi şi numai dacă iubesc îmi dau seama că n-am ştiut ce este iubirea, ci am trăit într-o pâclă existenţială greu de precizat în domeniul gnoseologiei.

Căci atunci când eu iubesc înţeleg cât valorează omul, cât de preţios, cât de fără de preţ e omul care este în iubirea mea. Şi atunci constat că nu aveam nimic, că nu eram nimic dacă nu mă apucam să învăţ ce este altul, uitându-mă pe mine pentru el.

Pr. Dorin

Despre teologia dogmatică cu teologul reformat Emil Brunner [12]

rau-de-foc.jpg

Emil Brunner, The Christian Doctrine of Creation and Redemption, Dogmatics, vol. 2, Translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1952, p. 386.

În prefaţa celui de al doilea volum al Dogmaticii sale Emil Brunner afirmă faptul că redescoperirea adevărului biblic în timpul Reformei a condus la un rigid confesionalism şi la fundamentalism, p. III, în rândul protestanţilor. Suntem de acord!/ Autorul va oferi în acest al doilea volum o mostră, spune el, de „atenţie critică”, p. IV. /

Dumnezeu e raţiunea tuturor celor din lume, p. 4/ Ideea de ex nihilo apare la II Macab. 7, 28; Evr. 11, 3; Rom. 4, 17, p. 11./Însă autorul respinge ideea creaţiei din nimic, adică ex nihilo, p. 11/ Creaţia spune el este lucrarea atoputerniciei divine şi a dragostei Lui celei sfinte, p. 13. Însă ex nihilo nu spune că lumea nu e lucrarea lui Dumnezeu ci că lumea are un început, că ea nu este eternă. Nimicul de care vorbeşte Scriptura şi pe care îl comentează Sfinţii Părinţi nu este o realitate în sine, ci desemnează tocmai inexistenţa lumii mai înainte ca ea să apară la porunca lui Dumnezeu. /

Dumnezeu a creat lumea în mod liber şi libertatea Lui este identică cu dragostea Lui, p. 13. S-a observat faptul că autorul are tendinţa ori să identifice atributele divine între ele ori să le bună în opoziţie. / Dumnezeu cel prea sfânt vrea să Se proslăvească pe Sine prin creaţia Sa, p. 13./ În revelarea dragostei Sale constă scopul creaţiei, p. 13./ Scopul lumii stă în Dumnezeu, p. 14/ Lumea a avut un început, p. 14./

Timpul şi spaţiul sunt finite şi nu infinite, p. 15/ Temporalul este acea parte a existenţei create care este finită, p. 15./ Autorul consideră că e o mare eroare să echivalăm timpul cu ceva care trece şi să spunem că temporalitatea este o consecinţă a căderii, pentru că însăşi căderea s-a produs în existenţa temporală, p. 15. Autorul vrea să echivaleze existenţa de dinainte cu cea de după cădere, ceea ce nu se poate face, şi tocmai de aceea atinge problema timpului. Însă timpul devine o problemă reală pentru om tocmai după cădere, atâta timp cât păcatul creează moartea, care face din viaţa omului o secvenţă înscrisă într-o temporalitate anume./

„Temporalul este esenţa a ceea ce este creat, căci creaturile care suntem noi suntem temporale, totul e temporal”, p. 15. Totul devine înscris în temporalitate odată ce omul, prin păcat, iese din starea de văzător continuu al slavei lui Dumnezeu, de vorbitor cu Dumnezeu şi simte că e gol în faţa Sa. Creaţia era destinată să se îndumnezeiască şi nu să se temporalizeze. Scopul creaţiei e să se îndumnezeiască şi nu să se istoricizeze la nesfârşit. Căci de aceea aşteptăm ca lumea să intre în veşnicie, ca lumea, odată cu venirea Domnului, să se transfigureze şi să devină ceea ce s-a dorit dintru început: ca ea să fie plină de slavă, să fie un mediul transparent al slavei dumnezeieşti. Aici se observă discrepanţa enormă dintre antropologia ortodoxă şi cea calvină. În timp ce pentru ortodox omul a fost creat pentru o legătură neîntreruptă cu Dumnezeu, pentru o relaţie extatică cu Creatorul Său, din care a căzut prin păcat, pentru teologia calvină omul a fost creat dintru început ca să fie supus istoriei, să rămână un segment al istoriei şi nu să transceadă istoria prin viaţa sa. /

Noi nu cunoaştem în ce constă începutul timpului, p. 16./Şi spaţiul e limitat, p. 16./ Timpul are un început dar şi un sfârşit al său, p. 16./ Brunner se întreabă: Ce fel de lume a creat Dumnezeu?, p. 17/ Răspunsul său: Dumnezeu a creat o lume bună, p. 17/ Autorul afirmă, în mod uluitor pentru noi, că în afară de Vechiul Testament nu mai există nicio referinţă la căderea omului, p. 18. Atâta timp cât păcatul, moartea, suspinul lumii după mântuire sunt reliefate în întreg Noul Testament, cum putem vorbi despre faptul că nu se problematizează căderea omului în păcat? Dacă nu păcatul, moartea şi tirania diavolului sunt problemele de care Hristos Dumnezeu ne scapă, care este scopul hristologiei?/

Rău şi păcatul nu sunt lucrarea lui Dumnezeu, p. 18/ Dumnezeu cheamă lumea întru existenţă, p. 19/ Cf. n. 1, p. 19: Moffatt spunea că avem de-a face cu: „un Dumnezeu care cheamă morţii la viaţă şi cheamă întru fiinţă ceea ce nu există”./ „Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii şi nu al dezordinii”, p. 25. /

Iisus Hristos a fundamentat indisolubilitatea căsătoriei pe baza ordinii creaţiei, p. 25, în sensul că au fost creaţi bărbat şi femeie, ca să fie împreună./ Dumnezeu a dat omului raţiune ca să cunoască lumea şi ca să se găsească pe sine acasă în lume, p. 26/ Creaţia este lucrarea lui Dumnezeu cel Triunic şi acest lucru nu poate fi înţeles prin intelect ca atare, p. 26 De acord!/ Sfera legitimă a raţiunii sunt lucrurile din lumea aceasta, spune autorul p. 26. Sfera raţiunii a devenit numai lumea aceasta după cădere, pentru că înainte de cădere omul vedea prin lucruri slava lui Dumnezeu şi vedea pe cele nevăzute de omul trupesc de astăzi, adică slava lui Dumnezeu şi pe Sfinţii Îngeri. Căderea limitează mintea la cele din lume. Însă datul natural al minţii este acela de a fi mediu văzător al celor văzute şi nevăzute în acelaşi timp, prin slava lui Dumnezeu. Ontologia reală este aceea în care omul este extatic, în cadrul căreia el iese din sine spre slava lui Dumnezeu, în care e răpit de frumuseţea lui Dumnezeu într-o viaţă de sfinţenie./

Racordată la ideea anterioară, cum că raţiunea se ocupă de lumea aceasta, de înţelegerea ei, autorul nostru spune, că de aceea există oameni de ştiinţă care cunosc legile lumii dar nu-L cunosc pe Creatorul lumii, p. 26-27. De ce se poate asta? Pentru că oamenii de ştiinţă necredincioşi cred că raţiunea care există în lume e de la sine, că nu vine de la un Dumnezeu tripersonal, ci este o apariţie inexplicabilă dar cât se poate de concretă. Şi de aceea intuiesc legile lumii, raţiunile lumii lăsate de către Dumnezeu, însă nu le leagă de o Minte personală, ci le văd ca legi impersonale, de sine stătătoare, care nu duc către nimeni. /

Dar, deşi autorul vorbeşte despre cunoaşterea prin raţiune a lumii, nu vorbeşte şi de raţionalitatea duhovnicească a lumii care emană de la Creatorul ei. /Lumea şi creaţia lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută decât prin Dumnezeul Revelaţiei, p. 29/ Cunoaşterea naturală şi cunoaşterea revelată sunt unite în aceea că fundamentul lumii este Logosul creator şi de aceea cunoaşterea naturală, în toate activităţile, presupune ca ultim fundament pe Logosul creator, p. 29 Această idee aparţine teologiei Părinţilor şi e salutar că autorul a integrat-o în modul său de raportare la înţelegerea creaţiei. /

Pr. Dorin.