Despre iubire la prezent, uluială, priveşti şi nu mai ai gânduri, ţi se face dor, răspunzi de cuvinte…

Când iubeşti vezi şi plusurile şi minusurile partenerului, vezi coerent pe afară, dar acestea nu contează în mod esenţial, pentru că vezi dincolo de ele adâncul său şi te sprijini pe coerenţa de adâncime a relaţiei. Când iubeşti nu vezi însuşiri în primul rând, ci iei contact durabil, întemeietor de fiinţă, cu prezenţa abisală a celuilalt. E o întâlnire a adâncurilor şi nu a privirii lăturalnice sau epidermice. Când iubeşti înseamnă că te-ai întâlnit la modul abisal cu cel din faţa ta şi asta îţi e de ajuns. Nu mai vrei şi nu mai simţi să dai explicaţii. Explicaţiile nu spun nimic esenţial despre întâlnirea fiinţială dintre doi oameni ci numai despre aspecte conjuncturale ale întâlnirii abisale dintre cele două persoane. Explicaţiile nu explică ci te pun numai în faţa tainei inter-personale.

Şi eşti uluit de ceea ce vezi! Ţi s-a spus că iubirea e pierdere de memorie. Nimic mai fals! Iubirea ţine minte. Însă iubirea ţine minte pentru că înţelege de ce se petrec, într-un anume fel, lucrurile. Iubirea ţine minte lucrurile care fac bine, dar şi lucrurile care aduc răul, disoluţia. Pe cele care aduc răul le stochează într-un anume fel acoperit, uitat, în compartimentul fapte nedorite, pentru că nu le utilizează. Ştie ceea ce doare pe celălalt, ştie ce nu trebuie să mai zică, ştie ce trebuie să nu mai facă…şi se păzeşte să nu provoace repulsie sau durere violentă în partenerul său.

Eşti uluit de ceea ce înţelegi iubind! Ţi s-a spus că iubirea înseamnă pierdere de libertate. Nimic mai mincinos! Iubirea dă libertate şi dă avânt libertăţii, dă aripi libertăţii ca să zboare, nu numai să alerge. Şi când îmbrăţişezi femeia iubită îi dai libertatea de a te recepta total, de a te vedea al ei, pentru că vrei să fii al ei. Şi invers: când stai în faţa bărbatului iubit, nu simţi o iubire ce te minimalizează ci vezi o lume care ţi se deschide, o nouă dimensiune a vieţii tale, în care îţi trăieşti libertatea de a te manifesta esenţial, valoros, cu acuitate maximă.

Iubirea are simptome paradoxale pentru că ea vrea să se ofere şi să mulţumească. Fiind un dar dumnezeiesc, iubirea este o gratuitate care te înnobilează şi înnobilează. Cu cât oferi mai mult cu atât eşti mai uluitor, cu atât eşti mai de-ne-grăit-de-frumos. Şi de aceea privirile în ochii devin gânduri care nu mai gândesc, gânduri care tac, gânduri isihaste. Vezi şi nu mai gândeşti, ci contempli. Îţi place să vezi fără gânduri, pentru că cel pe care tu îl iubeşti este o stabilitate imensă prin dragostea pe care o are faţă de tine, care îţi dă voie să îl contempli. Ştii că el se bucură să fie privit şi admirat. Sau să fie văzut şi iubit.

Din suma multor astfel de priviri, în care te vezi privind, te vezi admirând, se naşte dorul de a fi cu el/cu ea. Şi dorul de cineva se naşte din cauză că ai în comun dragostea, că ai în comun admiraţia reciprocă. Cum să ţi se facă dor de cineva pe care nu-l vezi mereu ca fiind altul? Dorul are în el atracţia spre viu, spre incandescenţa care iese dintr-o persoană. Tocmai de aceea ţi se face dor real de o persoană şi nu de un lucru. Când iubeşti un lucru arăţi că te-ai sub-umanizat. De aceea numeşte Sfântul Pavel iubirea de bani idolatrie, pentru că banii nu pot fi iubiţi în sine, ci pe ei trebuie să îi pui în relaţia cu nişte necesităţi vitale ale fiinţei noastre.

Însă de cineva ţi-e dor pentru că ţi-a dovedit că este o prezenţă reală, frumoasă, încântătoare, care ţi se oferă, care ţi se dăruie. Dorul arată că trebuie să mă întorc la cel care mă ţine în inima sa, că trebuie să îl percep ca viu şi iradiant şi să nu transform relaţia cu el într-o filosofie a emoţiei ci într-o apropiere ca prezenţă. Trebuie să mă întorc la cel care mă iubeşte şi îl iubesc. Dacă mi-e dor de el/ de ea înseamnă că sunt legat, prin voia amândurora, de bucuria de a dărui încredere, stabilitate, întemeiere.

Şi mă întorc, plin de dor, spre cel care mă iubeşte, pentru ca să verific relaţia dintre noi. Dacă mă găsesc mereu nou şi identic în fiinţa lui înseamnă că m-a păstrat în dor şi ca dor de mine. Şi această constatare mă face să fiu mulţumitor, exuberant, pentru că m-am întors acasă şi m-am văzut dorit, mereu nou, în fiinţa celui/celei care mă iubeşte şi asta m-a umplut de mulţumire, de încântare.

Iubirea te face să ai grijă la cuvinte, la ce spui prin intermediul cuvintelor, să răspunzi de ceea ce spui. Deci iubirea nu e frivolă, ci e responsabilă. Spui cuvinte durabile.

Iubirea nu are impertinenţa de a se mulţumi cu ceea ce nu este iubire. Iubirea e viaţă, e manifestare de bucurie, e constanţă dar şi inexplicabil. Inexplicabilul, taina ei constă în aceea că e un dar al lui Dumnezeu care cheamă pe oameni la un efort de uitare de sine care întrece logica umană. Numai dacă mă uit pe mine pot iubi şi numai dacă iubesc îmi dau seama că n-am ştiut ce este iubirea, ci am trăit într-o pâclă existenţială greu de precizat în domeniul gnoseologiei.

Căci atunci când eu iubesc înţeleg cât valorează omul, cât de preţios, cât de fără de preţ e omul care este în iubirea mea. Şi atunci constat că nu aveam nimic, că nu eram nimic dacă nu mă apucam să învăţ ce este altul, uitându-mă pe mine pentru el.

Pr. Dorin