rau-de-foc.jpg

Emil Brunner, The Christian Doctrine of Creation and Redemption, Dogmatics, vol. 2, Translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1952, p. 386.

În prefaţa celui de al doilea volum al Dogmaticii sale Emil Brunner afirmă faptul că redescoperirea adevărului biblic în timpul Reformei a condus la un rigid confesionalism şi la fundamentalism, p. III, în rândul protestanţilor. Suntem de acord!/ Autorul va oferi în acest al doilea volum o mostră, spune el, de „atenţie critică”, p. IV. /

Dumnezeu e raţiunea tuturor celor din lume, p. 4/ Ideea de ex nihilo apare la II Macab. 7, 28; Evr. 11, 3; Rom. 4, 17, p. 11./Însă autorul respinge ideea creaţiei din nimic, adică ex nihilo, p. 11/ Creaţia spune el este lucrarea atoputerniciei divine şi a dragostei Lui celei sfinte, p. 13. Însă ex nihilo nu spune că lumea nu e lucrarea lui Dumnezeu ci că lumea are un început, că ea nu este eternă. Nimicul de care vorbeşte Scriptura şi pe care îl comentează Sfinţii Părinţi nu este o realitate în sine, ci desemnează tocmai inexistenţa lumii mai înainte ca ea să apară la porunca lui Dumnezeu. /

Dumnezeu a creat lumea în mod liber şi libertatea Lui este identică cu dragostea Lui, p. 13. S-a observat faptul că autorul are tendinţa ori să identifice atributele divine între ele ori să le bună în opoziţie. / Dumnezeu cel prea sfânt vrea să Se proslăvească pe Sine prin creaţia Sa, p. 13./ În revelarea dragostei Sale constă scopul creaţiei, p. 13./ Scopul lumii stă în Dumnezeu, p. 14/ Lumea a avut un început, p. 14./

Timpul şi spaţiul sunt finite şi nu infinite, p. 15/ Temporalul este acea parte a existenţei create care este finită, p. 15./ Autorul consideră că e o mare eroare să echivalăm timpul cu ceva care trece şi să spunem că temporalitatea este o consecinţă a căderii, pentru că însăşi căderea s-a produs în existenţa temporală, p. 15. Autorul vrea să echivaleze existenţa de dinainte cu cea de după cădere, ceea ce nu se poate face, şi tocmai de aceea atinge problema timpului. Însă timpul devine o problemă reală pentru om tocmai după cădere, atâta timp cât păcatul creează moartea, care face din viaţa omului o secvenţă înscrisă într-o temporalitate anume./

„Temporalul este esenţa a ceea ce este creat, căci creaturile care suntem noi suntem temporale, totul e temporal”, p. 15. Totul devine înscris în temporalitate odată ce omul, prin păcat, iese din starea de văzător continuu al slavei lui Dumnezeu, de vorbitor cu Dumnezeu şi simte că e gol în faţa Sa. Creaţia era destinată să se îndumnezeiască şi nu să se temporalizeze. Scopul creaţiei e să se îndumnezeiască şi nu să se istoricizeze la nesfârşit. Căci de aceea aşteptăm ca lumea să intre în veşnicie, ca lumea, odată cu venirea Domnului, să se transfigureze şi să devină ceea ce s-a dorit dintru început: ca ea să fie plină de slavă, să fie un mediul transparent al slavei dumnezeieşti. Aici se observă discrepanţa enormă dintre antropologia ortodoxă şi cea calvină. În timp ce pentru ortodox omul a fost creat pentru o legătură neîntreruptă cu Dumnezeu, pentru o relaţie extatică cu Creatorul Său, din care a căzut prin păcat, pentru teologia calvină omul a fost creat dintru început ca să fie supus istoriei, să rămână un segment al istoriei şi nu să transceadă istoria prin viaţa sa. /

Noi nu cunoaştem în ce constă începutul timpului, p. 16./Şi spaţiul e limitat, p. 16./ Timpul are un început dar şi un sfârşit al său, p. 16./ Brunner se întreabă: Ce fel de lume a creat Dumnezeu?, p. 17/ Răspunsul său: Dumnezeu a creat o lume bună, p. 17/ Autorul afirmă, în mod uluitor pentru noi, că în afară de Vechiul Testament nu mai există nicio referinţă la căderea omului, p. 18. Atâta timp cât păcatul, moartea, suspinul lumii după mântuire sunt reliefate în întreg Noul Testament, cum putem vorbi despre faptul că nu se problematizează căderea omului în păcat? Dacă nu păcatul, moartea şi tirania diavolului sunt problemele de care Hristos Dumnezeu ne scapă, care este scopul hristologiei?/

Rău şi păcatul nu sunt lucrarea lui Dumnezeu, p. 18/ Dumnezeu cheamă lumea întru existenţă, p. 19/ Cf. n. 1, p. 19: Moffatt spunea că avem de-a face cu: „un Dumnezeu care cheamă morţii la viaţă şi cheamă întru fiinţă ceea ce nu există”./ „Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii şi nu al dezordinii”, p. 25. /

Iisus Hristos a fundamentat indisolubilitatea căsătoriei pe baza ordinii creaţiei, p. 25, în sensul că au fost creaţi bărbat şi femeie, ca să fie împreună./ Dumnezeu a dat omului raţiune ca să cunoască lumea şi ca să se găsească pe sine acasă în lume, p. 26/ Creaţia este lucrarea lui Dumnezeu cel Triunic şi acest lucru nu poate fi înţeles prin intelect ca atare, p. 26 De acord!/ Sfera legitimă a raţiunii sunt lucrurile din lumea aceasta, spune autorul p. 26. Sfera raţiunii a devenit numai lumea aceasta după cădere, pentru că înainte de cădere omul vedea prin lucruri slava lui Dumnezeu şi vedea pe cele nevăzute de omul trupesc de astăzi, adică slava lui Dumnezeu şi pe Sfinţii Îngeri. Căderea limitează mintea la cele din lume. Însă datul natural al minţii este acela de a fi mediu văzător al celor văzute şi nevăzute în acelaşi timp, prin slava lui Dumnezeu. Ontologia reală este aceea în care omul este extatic, în cadrul căreia el iese din sine spre slava lui Dumnezeu, în care e răpit de frumuseţea lui Dumnezeu într-o viaţă de sfinţenie./

Racordată la ideea anterioară, cum că raţiunea se ocupă de lumea aceasta, de înţelegerea ei, autorul nostru spune, că de aceea există oameni de ştiinţă care cunosc legile lumii dar nu-L cunosc pe Creatorul lumii, p. 26-27. De ce se poate asta? Pentru că oamenii de ştiinţă necredincioşi cred că raţiunea care există în lume e de la sine, că nu vine de la un Dumnezeu tripersonal, ci este o apariţie inexplicabilă dar cât se poate de concretă. Şi de aceea intuiesc legile lumii, raţiunile lumii lăsate de către Dumnezeu, însă nu le leagă de o Minte personală, ci le văd ca legi impersonale, de sine stătătoare, care nu duc către nimeni. /

Dar, deşi autorul vorbeşte despre cunoaşterea prin raţiune a lumii, nu vorbeşte şi de raţionalitatea duhovnicească a lumii care emană de la Creatorul ei. /Lumea şi creaţia lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută decât prin Dumnezeul Revelaţiei, p. 29/ Cunoaşterea naturală şi cunoaşterea revelată sunt unite în aceea că fundamentul lumii este Logosul creator şi de aceea cunoaşterea naturală, în toate activităţile, presupune ca ultim fundament pe Logosul creator, p. 29 Această idee aparţine teologiei Părinţilor şi e salutar că autorul a integrat-o în modul său de raportare la înţelegerea creaţiei. /

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: