Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Cu părintele Grigorie Pişculescu [alias Gala Galaction] prin cimitir şi despre peripatetizarea la umbra crucilor

cu-ochii-la-rasarit-pe-sinai.jpg

În ziua de 13 aprilie 1949, o zi de miercuri ca şi astăzi, părintele Grigorie îşi nota în Jurnalul său intim, cu 3 zile înainte de a împlini vârsta de 70 de ani, câteva impresii în urma unei vizite a sa la Cimitirul Şerban Vodă, la cimitirul Bellu ortodox de acum. Şi spunea următoarele:

„M-am plimbat prin această necropolă, cu patru zile mai nainte de 16 aprilie, ziua mea de naştere şi ziua când împlinesc şaptezeci de ani…Dar n-am avut nici o idee de politeţă şi de captatio benevolentiae. Nu poftesc deloc să fiu localizat în Cimitirul Şerban Vodă. Vreau mânăstirea Cernica, mânăstirea Neamţu, mânăstirea Agapia, Valea lui Iosafat, Cemetero dei Stranieri…, şi nici unul din cimitirele bucureştene.

Aş fi voit mai multă linişte şi mai puţină trivialitate în cartierul adormiţilor. Din păcate, necrofagii s-au înmulţit. Haite întregi de gropari, de pândari, de candelărese foiesc pe toate potecile şi potecuţele. Şi – probabil – s-au înmulţit şi această speţă, altădată rară, din care fac parte şi eu: amatorii de tihnă funerară sau necrofilosofii. Am văzut o pereche care trecea de la criptă la criptă şi cerceta, prin geam, cum se prezintă interiorul”, cf. Gala Galaction, Jurnal 1947-1952. Pagini inedite cenzurate, ed. îngrijită de Teodor Vârgolici, Ed. Vestala, Bucureşti, 2007, p. 140.

Între necrofagi şi necrofili doresc să vorbesc despre cei care peripatetizează contemplând măreţia şi decăderea umană în cimitire. De ce? Pentru că în tradiţia ortodoxă cimitirul e legat de amintirea continuă la moarte, amintire care se constituie în una din componentele ortodoxe ale fricii de Dumnezeu. La întrebarea: în ce constă frica de Dumnezeu? Răspunsul e: să nu calc, prin păcatele mele, iubirea Lui cea mare faţă de mine. Iar în această necălcare, aliaţii fideli ai creştinului ortodox sunt gândul la moarte, vederea păcatelor proprii şi contemplarea chinurilor Iadului.

Şi toate trei se leagă de mersul pe lângă crucile celor adormiţi, acolo unde ai oameni dragi sau unde toţi sunt necunoscuţi, dar toţi îţi spun povestea lui trecător, prea trecător cu o forţă irezistibilă. Când eşti tânăr, prea tânăr, şi nu ai pe nimeni în cimitir, locul celor adormiţi e o poveste uşoară, fără greutate. Un loc cu greutate pare discoteca, pentru că veselia pare mai durabilă ca plânsul. Însă, când oamenii din inima ta devin oamenii din spatele crucilor atunci cimitirul devine un loc de dragoste, un spaţiu care învolburează inima, care o face să plângă şi care aduce în tine umilinţa celui care trebuie să fie omul.

Dacă părintele Grigorie dorea tihnă funebră, dorea de fapt să se întâlnească cu cel care o să fie şi pe care, înaintarea în vârstă, senectutea o cunoaşte, începe să o cunoască mai aproape decât viaţa. Bătrâneţea e timpul când te simţi tânăr cu sufletul, din ce în ce mai tânăr, dacă ai nădejde de mântuire, şi, în acelaşi timp, e vremea care te învaţă că cimitirul e o certitudine mai mare decât veselia, că tihna sub pământ e o certitudine mai mare decât un car de ani.

Din acest motiv, noi recomandăm mersul la cimitir ca pe un pelerinaj, ca pe o întâlnire cu Dumnezeu şi cu fraţii noştri, pentru ca să ne rugăm pentru mântuirea lor, ca să ne trezim din beţia multor gânduri şi să ne privim atent înfăţişarea. Niciodată nu poţi uita chipul durerii dacă îţi împlântezi adânc în tine simţământul viu al morţii pe care îl ai, pe care îl capeţi la contactul cu cimitirul. Numai că, atunci când în cimitir sunt oamenii care ţi-au dovedit în viaţa ta sau a altora, că au fost plini de sfinţenie, întâlnirea cu ei, cu partea lor de odihnă, e o întâlnire cu o bucurie fină, duhovnicească: întâlnirea cu prezenţe ocrotitoare.

Adesea merg în cimitire pentru ca să învăţ să mă rog şi pentru ca să învăţ să descopăr simplitatea relaţiei cu cineva. Când vrei să vorbeşti cu cineva la modul autentic intimist trebuie să vorbeşti simplu. Şi ca să îţi descoperi simplitatea trebuie să ai o întâlnire, frapantă, dureroasă, necruţătoare, cu adevărata vorbire, care e moartea. Numai când moare cel pe care îl iubeşti sau când vezi moartea cu ochii simţi ce să spui, cum să spui, cât de concis să spui lucrurile care interesează. Înveţi directeţea murind unui fel complicat şi steril de a pune lucrurile în faţa cuiva, când vezi că moartea te ţine de şulfă, îţi suflă repede viaţa.

Şi dacă vrei să înveţi să vorbeşti atunci trebuie să înveţi să gândeşti la umbra crucilor, să te întrebi dacă ai muri atunci, în acea clipă, unde te-ai duce, şi dacă crezi că viaţa este doar o poveste fără rost sau un pasaj. Pe mine dusul la cimitir m-a învăţat că viaţa e o mare dulceaţă, că e un pasaj, dar că spre acest pasaj trebuie să mă pregătesc cu multă dulceaţă în inimă, cu mult har, cu multă iertare, cu multă înţelepciune, cu multă delicateţe, pentru ca să intru într-o tot mai mare concreteţe duhovnicească a bucuriei, în Împărăţia Sa. Mă mut, vreau să mă mut de la cele dulci, la cele cu totul dulci ale vieţii veşnice. Şi, pe fiecare zi, cu toate păcatele mele, privesc într-acolo, unde bucuria nu se sfârşeşte, şi care, pentru a o avea trebuie să trec prin… moarte.

Nu am altă poartă decât moartea ca să ajung la viaţă. Iar gândul la moarte nu e o povară teribilă, angoasantă, ci e o mare despovărare, pentru că gândul la moarte mă învaţă să nu mai păcătuiesc, să nu mai îmi acumulez moarte. Pentru că moartea mea reală nu e moartea, nu e punerea mea în groapă, ci păcatul, lenea de a sta în păcat, confundarea păcatului cu relaxarea, cu liniştea, cu descreţirea frunţii.

Deşi poate părea straniu pentru mulţi [ le dau dreptate] am multe amintiri care sunt pline de moarte şi sunt foarte plăcute, pentru că sunt morţi plini de har. Am dus la groapă, am condus spre groapă mai mulţi Sfinţi în scurta mea viaţă şi amintirea lor mi-e mai vie decât viaţa. Mă întâlnesc adesea cu Sfintele Moaşte ale Sfinţilor şi în loc să mă umplu de moarte, mă umplu de o viaţă bogată, de o sănătate bogată, de o înţelepciune copleşitoare. Da, cunosc şi moartea cu capul strivit de maşină, cunosc şi moartea copilului prematur sau a omului în descompunere, cunosc şi moartea groaznică, moartea înfiorătoare. Însă, odată cu ea, cunosc şi faţa lină a morţii, faţa care zâmbeşte când îi slujeşti, faţa împăcată, mâinile împreunate şi calde, deşi sunt mâinile unui mort, moartea cu ochi dulci, pentru că sufletele au plecat ca mirese ale Stăpânului.

Plângi moartea grozavă, terifiantă şi te bucuri când moartea e înviere, când e frumuseţe, când e sărbătoare. De aceea, prefer, de multe ori, să mă întâlnesc cu mine în camera de prohodire decât cu mine în camera de nuntă. De ce? Plânsul te învaţă să dai vieţii atenţia pe care o merită. Şi viaţa merită să fie privită extrem de lucid pentru că această luciditate duhovnicească cu care priveşti viaţa naşte bucuria vieţii veşnice. Iar moartea are sens tocmai pentru că are în spatele ei bucuria vieţii veşnice.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it:

Previous

Ei: rotunzi/pătraţi/curbaţi, şi nimic …El: „domnul Mangaloy”, unul care îi face pe toţi la cuvinte

Next

Admiratorul nostru chinez şi…sfintele catacombe ale Bisericii Ortodoxe

1 Comment

  1. Privitul la moarte înţelepţeşte, potoleşte.
    Toţi într-un fel anume ne vedem veşnici, pe oricine am întreba am primi acelaşi răspuns, simţul nemuririi.

    Gândul la moarte, pentru mulţi, lipsit de Dumnezeu, îngrozeşte şi sperie, chiar produce traume interioare, pentru că fiinţa respectivă nu simte decât golul de dedesupt.
    A privi moartea avându-L pe Hristos în inimă aduce linişte şi un fel de nerăbdare în faţa veşniciei cu El.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort