cercul-cu-talc.jpg

Emil Brunner, The Christian Doctrine of Creation and Redemption, Dogmatics, vol. 2, Translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1952, 386 p.

Lumea şi cunoaşterea lumii sunt destinate pentru fiecare om şi ambele îşi au punctul de plecare în Logosul creaţiei, p. 29, adică în raţionalitatea pe care Cuvântul lui Dumnezeu a infuzat-o în lume./ Dar Logosul creaţiei nu este nimeni altul decât Cel care în Iisus Hristos va deveni om [ Cel care va fi Iisus Hristos, mai bine-zis n.n.] şi ne va revela nouă cele de taină, p. 29/ Noi credem, spune autorul, că nu este una revelaţia în creaţie şi alta ordinea creaţiei, decât cele pe care le avem în El, p. 30. Adică, cunoaşterea lui Dumnezeu prin cele ale creaţiei şi ordinea creaţiei sunt de la Dumnezeu şi pe ele le înţelegem ca avându-le în Cel care ni S-a revelat nouă ca Logos creator şi ca Pantocrator al creaţiei./

Capacitatea omului de a cunoaşte e un aspect al faptului că omul e făcut după chipul lui Dumnezeu, p. 30. Deci autorul leagă cunoaşterea umană de caracterul omului de a fi creat după chipul lui Dumnezeu, lucru foarte adevărat./ În mintea omului de ştiinţă creştin, spune el, nu există un conflict între credinţa în Hristos şi munca sa ştiinţifică, p. 30. Aşa ar trebui să fie!/ Păcatul a creat în zona cunoaşterii atât disperarea sceptică cât şi dogmatismul non-critic, p. 31. Autorul vorbeşte despre dileme false ale contemporaneităţii şi nu despre consecinţele reale ale păcatului. /

Pentru omul biblic lumea are 6 mii de ani, p. 32 Asta, după cronologia ebraică şi nu după cea bizantină, care consideră că lumea are 7500 şi ceva de ani./ Autorul consideră că, Copernic este cel care a transformat timpul şi spaţiul biblic într-o abstracţie, p. 32./ Distincţia dintre creaţionism şi traducianism este o pseudo-problemă pentru Brunner, p. 34./

„Fiecare nouă fiinţă umană este o nouă creaţie a lui Dumnezeu”, p. 35./ Fiecare dintre noi suntem un original, nu un produs în serie, p. 35/ Creaţia evolutivă [ din sistemul evoluţionist, care pretinde explicarea lumii printr-o apariţie spontanee şi printr-o transformare a regnurilor din unele în altele n.n.] este un lucru empiric, dar el nu poate dovedi niciodată creaţia, p. 35. / „Creaţia rămâne taina lui Dumnezeu, un mister şi un articol al credinţei”, adică un lucru mărturisit ca revelat de Dumnezeu, p. 35/

Mărturisirea creştină despre creaţie nu e o teorie a modului cum lumea a luat fiinţă [ adică nu e o teorie ştiinţifică n.n.] ci este o mărturisire existenţială, p. 35. Nu explică ce înseamnă pentru el mărturisire existenţială./ În spatele liberalismului, a totalitarismului şi a comunismului, spune autorul nostru, există întotdeauna o doctrină despre om, care este o alternativă la doctrina creştină despre om, p. 47/ „Lumea lui Adam nu este mai bătrână decât Adam şi rasa umană”, p. 49 Adică nu există un interval de timp enorm de mare între apariţia treptată a lucrurilor din lume, create de către Dumnezeu şi crearea omului de către Dumnezeu. /

Autorul spune că nu putem echivala omul de Neanderthal al ştiinţei cu Adam din Paradis, p. 50. Corect!/”Iisus Hristos, ca Dumnezeu Cuvântul întrupat, nu este un obiect, ci sursa şi norma adevărului”, p. 53./ „Dragostea sexuală nu este acea dragoste pe care o doreşte Creatorul”, p. 65. În sensul că primii oameni nu au fost creaţi pentru a se reproduce pe cale sexuală, ci pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu, pentru a iubi pe Dumnezeu./Funcţia şi calitatea sexuală a omului [ după cădere n.n.] este plină de simbolismul adevăratei comunităţi, p. 65. Observăm în scrisul teologului reformat cum neagă filosofia veche, antică, în substanţa ei, dar utilizează şi e de acord cu conceptele moderne ale filosofiei. Nu e o contradicţie flagrantă, atâta timp cât tu lupţi pentru a disocia, în mod radical, teologia biblică de filosofiile autonome?/

Păcatul nu e un fenomen primar, ci o abandonare a stării originare, o rupere de ceea ce Dumnezeu a dat şi a stabilit, p. 91/Citează Rom 1, 19 pentru a vorbi despre cădere./ Păcatul e o schimbare în relaţia omului cu Dumnezeu, p. 92/ Omul a vrut să devină prin păcat egalul lui Dumnezeu, să devină independent de El, p. 92./ „Păcatul este emanciparea de Dumnezeu, a trăi în afara atitudinii de dependenţă” faţă de Dumnezeu, p. 93./

„Natura păcatului este arătată de Iisus prin fiul care cere tatălui său moştenirea sa, pentru ca el să poată pleca de acasă şi să devină independent „, p. 93 Se referă la parabola fiului risipitor, plecarea acestuia de acasă însemnând păcatul, autonomia pe care o creează păcatul. / Păcatul omului e mai adânc decât starea sa de conştienţă, p. 93. Cu totul de acord!/ „Păcatul este refuzul reţinerii, refuzul responsabilităţii, acea emancipare prin care ne facem propriile noastre responsabilităţi”, p. 93, care nu sunt şi cele cerute de Dumnezeu de la noi.

„Păcatul e dorinţa de autonomie a omului…este refuzul lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii”, p. 93. E pentru prima oară când autorul nostru se referă la îndumnezeirea omului ca la o realitate care înseamnă eliminarea păcatului din fiinţa noastră./Autorul spune că, prin păcat, am înlocuit pe Qeo.j pantokra,twr [Dumnezeu, Atotţiitorul creaţiei] cu evgw, auvtokra,twr [eul care se întemeiază pe sine, care îşi întemeiază pe sine existenţa], adică cu suficienţa de sine, p. 93/

Păcatul creează o nouă stare de a fi, p. 93, o nouă stare existenţială, care înseamnă ieşire din starea creaturală, din starea normală în care Dumnezeu îl crease pe om./ Autorul spune că, Kant nu a putut înţelege pe om ca o personalitate unitară, p. 95/ Însă, cu toate că vorbeşte despre căderea omului în păcat, autorul nostru crede că teologia păcatului originar este complet străină Bibliei, p. 103/De ce? El o consideră o pervertire a doctrinei biblice a păcatului şi a adevărului genuin al creştinismului despre păcat, p. 103. / Cu cine se luptă în această negaţie? El neagă formularea doctrinei păcatului originar a Fericitului Augustin şi nu faptul că păcatul reprezintă o forţă dominatoare sau faptul că toţi oamenii sunt vinovaţi de păcat, p. 103,/

Analizând învăţătura Sfântului Augustin despre păcatul primordial, autorul remarcă faptul că textele pe care acesta s-a bazat în afirmaţiile sale sunt Ps. 51, 5 [ de fapt e Ps. 50, 7 după LXX] şi Rom. 5, 12, p. 103. Autorul crede că Sfântul Augustin a avut traduceri greşite ale Scripturii atunci când a vorbit despre păcatul primordial, p. 103-104, ceea ce e cu totul implauzibil, pentru că a folosit aceleaşi traduceri şi în celelalte elaborări ale cărţilor sale şi nu putea avea Scripturi traduse prost la doctrina păcatului şi nu şi la celelalte doctrine./Autorul spune că de aici se deduce că oamenii mor, pentru că şi ei comit păcatul, p. 104. E adevărat!/ Numai că autorul neagă faptul că păcatul este o moştenire care e primită prin descendenţă naturală şi că conceperea omului nu e legată de păcat, p. 104. Însă noi botezăm pe copii tocmai pentru a-i scăpa de păcatul strămoşesc, care e primit atât în mod direct, prin toate patimile care se imprimă în noua fiinţă din fiinţa părinţilor, cât şi indirect, prin contactele cu păcatele părinţilor, atâta timp cât exemplul de păcătuire e contagios. /

Dar autorul crede că prin păcatul originar păcatul devine ceva biologic, un fapt natural, lucru care nu e scripturistic, p. 104. Însă Dumnezeiescul Augustin nu vorbeşte despre păcat ca despre o transmitere strict biologică de la părinţi la copii, ci despre păcat ca acceptare, la nivelul sufletului, a dorinţei păcatului şi a stării existenţiale pe care o creează acceptarea interioară a păcatului. Brunner crede că Sfântul Augustin a vorbit de transmiterea păcatului strămoşesc strict din punct de vedere sexual, prin naşterea unei noi fiinţe în urma unui contact sexual. Însă el a vorbit, ca şi noi, despre o transmitere a unui mod interior de a pactiza cu păcatul, care se imprimă în trup prin suflet, şi prin care capeţi mişcări păcătoase la nivelul minţii, al inimii, al trupului. /

De ce nu acceptă doctrina Sfântului Augustin? Pentru că, spune autorul nostru, ideea sa include elemente elenistice care depreciază sexul/sexualitatea, specifice acelui timp, p. 104-105. E o afirmaţie gratuită. Afirmaţiile sale se bazează pe experienţa duhovnicească directă şi pe cultul Bisericii şi nu pe elemente extraeclesiale./ Autorul spune că ideea de concupiscenţă are amprentă sexuală, p. 105. Realitatea concupiscenţei are legătură directă cu pofta care însoţeşte sexualitatea şi nu cu sexualitatea în sine./Sexul este o creaţie glorioasă a lui Dumnezeu, spune autorul nostru, şi nu putem face din el o sursă a răului, p. 105. Da, nimeni nu face din sexualitate o sursă a răului, numai că legată de ea, în mod indisolubil, ca o consecinţă a căderii, e şi pofta desfrânată, care nu are nimic de-a face cu sexualitatea de dinainte de cădere. Odată cu păcatul s-a pervertit voinţa omului, s-a pervertit mintea sa, s-a pervertit pofta sa şi tocmai de aceea vorbim de realităţi post-lapsariale în fiinţa umană, amestecate cu adevărata fire a omului./

Autorul îşi manifestă în mod constant părerea că păcatul nu e o calitate care se moşteneşte de la părinţi la copii, pentru că calitatea determină persoana, p. 105. El doreşte prin aceasta să facă din păcat o alegere a persoanei şi nu un lucru abuziv, intrat în fiinţa noastră fără voia noastră. Numai că păcatul intră cu voia noastră în noi, ca unul care apare ca realitatea, ca mediul pe care îl respirăm şi ne mişcăm în ritmul lui din prima clipă a zămislirii. Dacă în pântecele mamei şi după naştere noi ne mişcăm în ritmurile poftei, ale enervării, ale modului de a fi căzut, cum putem să scăpăm nevătămaţi de păcat, dacă mişcarea păcătoasă e ca poluarea în existenţa noastră?

Însă, greşeala fundamentală a autorului, e aceea că vede relaţia sexuală ca o realitate care are consecinţe numai în trup şi nu şi în suflet sau nu în ambele în acelaşi timp, cum ar fi normal să o privească. Iar zămislirea, viaţa intrauterină şi post-natală nu înseamnă realităţi autonome, ci realităţi care ţin de dependenţa noastră de părinţii noştri, de starea lor duhovnicească, de modul lor de a trăi, care se imprimă în noi, cu acordul nostru./

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: