cercul-cu-talc.jpg

Emil Brunner, The Christian Doctrine of Creation and Redemption, Dogmatics, vol. 2, Translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1952, p. 386.

Pentru reformatori, specifică autorul nostru, păcatul implică persoana în întregime, p. 105. Şi pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii păcatul este făcut de om în integralitatea sa şi afectează întreaga fiinţă umană şi buna funcţionare a ei./Însă, autorul spune că păcatul nu e ceva în om ci el reprezintă existenţa omului departe de Dumnezeu, p. 106. De ce afirmă acest neadevăr autorul nostru? Pentru că exclude existenţa păcatului şi a patimilor ca realităţi interne, personale, ca să nu vorbească de vindecarea lor, ci transformă păcatul din realitate ontologică, a firii umane căzute, în realitate filosofică. Pentru că ce spune expresia: departe de Dumnezeu pentru cineva credincios, dacă el nu simte că depărtarea, ceea ce îl îndepărtează de Dumnezeu e o durere în el, dacă nu simte că e în fiinţa lui?

Dar, dacă simţi că păcatul e cel care te face să nu mai simţi harul lui Dumnezeu în tine însuţi, atunci păcatul este şi ceva în tine, dar şi o depărtare de Dumnezeu, ca nesimţire a harului Său, care înseamnă tocmai relaţia ta cu El. La întrebarea: în ce constă relaţia mea cu Dumnezeu ?, ortodoxul nu poate răspunde decât într-un singur fel: constă în simţirea harului lui Dumnezeu, care este legătura dintre El şi mine; o legătură directă şi neintermediată de ceva anume./

Autorul nostru nu confundă păcatul cu viciul, p. 106/ Însă spune că păcatul şi vinovăţia, [adică conştiinţa păcatului n.n.] sunt inseparabile, p. 106. De acord! Orice păcat te mustră. Orice păcat e deci o realitate în tine, în fiinţa ta, şi nu reprezintă o separaţie exterioară dintre noi şi Dumnezeu. / „Păcatul e un act responsabil, care închide uşa libertăţii – nu a întregii libertăţi, ci a libertăţii de a nu fi mult timp un păcătos”, p. 106-107, adică a libertăţii de a ne pocăi pentru păcatul nostru. /

Reîntoarcerea la Dumnezeu spune Emil Brunner nu se face printr-un act uman, ca acela al iertării păcatelor, ci printr-un act al lui Dumnezeu, p. 107. Însă convertirea – căci la ea se referă când vorbeşte de reîntoarcere la Dumnezeu – nu e un act pur divin, ci divino-uman, pentru că omul acceptă harul credinţei, harul înţelegerii existenţei Sale, ceea ce vrea Dumnezeu cu omul, pe când iertarea păcatelor nu e numai un act uman, ci e tot un act divino-uman în Ortodoxie, pentru că acolo unde dezleagă preotul sau ierarhul de păcate şi Dumnezeu dezleagă de păcate sau Dumnezeu iartă prin duhovnic. Afirmaţia sa nu are sensul decât pe acela de a nega rolul direct al omului în cadrul mântuirii sale. /

Omul stă sub influenţă demonică, spune el, p. 108/ Vorbim corect despre păcat când vorbim despre Dumnezeu, p. 109. Adică putem înţelege păcatul numai pin prisma doctrinei despre Dumnezeu./ Existenţa noastră, conform creării noastre, este o existenţă în Dumnezeu, p. 109. Da! Protopărinţii noştri Adam şi Eva au fost creaţi plini de har, în relaţie cu Dumnezeu şi ei trebuia să îşi lucreze mântuirea fără să păcătuiască. /

Autorul spune că distincţia dintre virtuţi şi vicii e o distincţie care se face în păgânism, pentru că la creştini există numai distincţia între păcat şi credinţă, p. 110. Nu! Distincţia între virtuţi şi vicii se face pentru prima dată în mod real şi total în credinţa creştină şi nu în filosofia păgână iar distincţia între păcat şi credinţă e o distincţie din interiorul teologiei protestante, în care se înţelege viaţa în păcat, ca depărtare de Dumnezeu şi ca existenţă dinaintea convertirii iar convertirea sau credinţa, ca viaţă în care eşti absolvit de păcate în mod continuu de Dumnezeu. Pentru ortodocşi viaţa credinţei presupune şi căderi, păcate, pentru că nu e zi în care să nu păcătuim, dar de ele ne curăţim prin pocăinţă şi mărturisire sacramentală şi prin împlinirea virtuţilor. /

Pentru autorul nostru ” a fi revoltat înseamnă a fi un păcătos”, p. 124. Se înţelege: revoltat împotriva ordinii lui Dumnezeu, a poruncilor Sale./ Despre deificarea de sine şi deificarea lumii, p. 125./ Ideea despre „căderea lumii”, despre coruperea lumii de păcat nu e nici ea văzută de către autor ca o credinţă a Scripturii, ci spune că ar putea fi susţinută doar de existenţa lui Rom. 8, 2o, cf. n. 2, p. 128. Însă nu percepe în mod real căderea lumii, degradarea ei, pentru că nu vede ce a produs păcatul, în mod real, în cel care a supus-o pe ea morţii, adică ce a făcut păcatul în om. Dacă păcatul şi patimile ar fi considerate realităţi interioare care ne astupă comunicarea fiinţei noastre cu harul lui Dumnezeu s-ar vedea şi coruperea naturii prin păcatele oamenilor./

Autorul vede în teologia lui qa,natoj, a morţii la Sfântul Apostol Pavel drept o problematică mult mai complexă, care depăşeşte faptul fizic al morţii, p. 129 Ea reprezintă, spune autorul, şi frica morţii şi frica de posibila pedeapsă, p. 129. Însă moartea pentru Sfântul Pavel e mai întâi de toate o trecere, o despărţire de viaţa curentă, istorică; o trecere spre moarte sau spre viaţă eternă, pe măsura vieţii personale pe care ai avut-o şi ea este însoţită, adevărat, de frica de moarte şi de conştiinţa vinovăţiei. În esenţă moartea e despărţire a sufletului de trup şi această despărţire e însoţită de simptomele descrise de Emil: frica de pasajul morţii şi conştiinţa că eşti om păcătos. /

Despre Îngeri şi demoni autorul citează: II Cor. 4, 4; Colos. 2, 15; I In. 3, 8; In. 8, 44; Mt. 25, 41; Mt. 12, 25; Efes. 6, 11; Apoc. 3, 10, cf. p. 136-137./Utilizează expresia „inconştientul colectiv”, p. 138 şi, probabil, îi dădea credit ca unui fapt real./ Personalismul relaţiei dintre Dumnezeu şi om este fundamentat pe Revelaţie, p. 173./ Zwingli, spune autorul, a acceptat necesitatea stoică în teologia sa, pe când Calvin respinge teoria într-o primă fază, dar o reintroduce în sistemul său teologic fără să-i spună pe nume, p. 174. Nu ştim la ce pasaje se referă şi nici dacă acest lucru e adevărat sau fals./

În sfera Revelaţiei nu ne putem întreba: Cum poate cauzalitatea şi libertatea să coexiste?, p. 174. Ba ne putem întreba, pentru că consecinţele acţiunilor noastre sunt efecte ale libertăţii noastre de a alege. Dacă am ales să facem un păcat anume, consecinţele sale în fiinţa noastră sunt urmări ale alegerii şi nu sunt urmări introduse în fiinţa noastră fără să aibă de-a face cu alegerea noastră. Poate că autorul are în vedere alte lucruri, care nouă ne scapă./ „Tărâmul întunericului şi Împărăţia lui Dumnezeu sunt în război”, p. 181. În Ortodoxie, sunt la un loc, atât războiul duhovnicesc al minţii continue cu gândurile aduse de către demoni în fiinţa noastră, cât şi iradierea vie a parabolelor năvodului şi ale neghinei în grâu. Nu putem separa pe păcătoşi de Sfinţi în Biserică, ci păcătoşii se schimbă la o viaţă bună prin cei Sfinţi iar Sfinţii iau aminte de unde, din ce păcate i-a scos Dumnezeu. Sfinţii şi păcătoşii nu sunt două tabere în Biserică, pentru că şi Sfinţii păcătuiesc şi păcătoşii se pocăiesc. Se observă că în teologia calvină adversarii stau faţă în faţă. În Biserica Ortodoxă adversarii stau unii lângă alţii, unii pe lângă alţii şi unii împotriva altora, mai mult sau mai puţin explicit. /

„Mesajul Crucii completează ceea ce s-a început cu Iov; numai că un credincios în Hristos nu este reverenţios ca Iov şi apoi resemnat ca un mut înaintea lui Dumnezeu, ci el priveşte soluţia adevărată ca un act al lui Dumnezeu”, p. adică ca o expresie a voinţei divine. Nici Sfântul Iov nu a fost un resemnat ci un om căruia i s-a revelat în mod extatic Dumnezeu şi el a înţeles că suferinţa are sens, că sensul suferinţei e intimitatea cu Dumnezeu./ Dumnezeu Îşi dovedeşte dreptatea Sa în constanţa cu care El validează Legea Sa pe care El ne-a dat-o nouă, p. 185./ Elementul egalităţii, care este decisiv în dreptatea omenească, nu este validat în cadrul dreptăţii divine, p. 185. Credem că vrea să spună că Dumnezeu nu urmăreşte egalizarea oamenilor ci, prin bucuriile sau durerile pe care le îngăduie în viaţa oamenilor, Dumnezeu nu caută un mod de prosperitate neapărată în lumea aceasta pentru toţi, ci un mod prin care toţi, că sunt bogaţi sau săraci, liberi sau bolnavi etc., să moştenească viaţa veşnică./

Autorul găseşte dreptatea divină, dreptatea lui Dumnezeu faţă de existenţa noastră, drept completă şi adevărată, în acelaşi timp liberă şi generoasă, pentru că e un dar al milei Sale, p. 185/ Consideră că doctrina demitologizării a lui Bultmann este „ceva neaşteptat” pentru el, p. 186./Autorul consideră că istoria nu e o temă proprie Dogmaticii, pentru că ideea de istorie e străină gândirii biblice, p. 193. Se referă la istorie în general. Pentru că în aceeaşi pagină autorul vorbeşte despre istoria mântuirii [Heilsgeschichte] sau despre istoria revelaţiei ca drept obiect al Scripturii. /

Istoria umanităţii este corelativă cu mesajul lui Hristos, p. 196. Adică mesajul lui Hristos vizează, atinge, penetrează întreaga istorie a umanităţii, pentru că mântuirea este o realitate pentru toţi./ Vechiul Testament este o treaptă pregătitoare, p. 204; este o perioadă a imaturităţii umane, p. 231./ Autorul afirmă că sinopticii [primii trei evanghelişti] sunt mai aproape de Iisus al istoriei, pe când Sfântul Ioan Evanghelistul vorbeşte despre Hristos, p. 245-246. Toate Evangheliile vorbesc despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat şi nu despre Iisus al istoriei unele iar altele despre Hristos al gloriei, cum vor protestanţii să împartă pe Hristos în mod nestorian./

Sintagma Iisus al istoriei se repetă năucitor de mult în cap.: „Fundamentul credinţei creştine”. Ea nu subliniază, pentru noi, decât că Iisus Hristos, Domnul nostru e văzut mai mult om decât Dumnezeu întrupat./”Taina lui Iisus, a Fiului lui Dumnezeu, şi a lucrării Sale mântuitoare este mult mai adâncă decât pot exprima cuvintele omeneşti”, p. 250-251./ Autorii NT vorbesc diferit, potrivit gândirii şi teologiei lor, spune autorul, dar spun acelaşi lucru în esenţă. Pavel vorbeşte mai mult despre lucrarea lui Hristos, pe când Ioan mai mult despre persoana Sa, dar lucrarea şi persoana sunt una, p. 251. Însă lucrarea şi persoana nu sunt una, ci lucrările persoanei lui Hristos sunt în El şi e El le activează în acelaşi timp pe ambele./

Iisus a fost înţeles mai întâi ca Profet şi Învăţător, p. 275/ Prin sângele Său s-a fundat un nou Legământ, p. 277/ Preoţia lui Hristos culminează în moartea lui Hristos pe Cruce dar ea nu începe odată cu crucea, p. 281. Adevărat! Preoţia Sa începe odată cu întruparea Sa, prin care a devenit Mielul lui Dumnezeu./ Întreagă viaţă a lui Iisus, inclusiv învierea Sa, reprezintă mila lui Dumnezeu cu noi, p. 281 şi dragostea Lui faţă de noi./ Autorul crede că e o eroare să vorbim despre o ascultare pasivă şi despre o alta activă în Hristos şi la fel consideră o eroare faptul de a nu se remarca unitatea care există între viaţa şi moartea Lui, p. 282. Sunt remarci îndreptăţite./ Moartea lui Hristos e o arătare a dreptăţii Sale, cf. Rom. 3, 26, p. 283. Moartea Sa e o revelare a iubirii şi a ascultării Sale faţă de Tatăl şi a iubirii şi înţelegerii Sale faţă de noi. El accentuează dreptatea Sa, pentru că vede în cruce numai pedeapsa păcatului suportată de El pentru noi. Însă, deopotrivă, trebuie să vedem şi iubirea Sa faţă de noi şi dorinţa ca El să Îşi îndumnezeiască trupul pentru noi./

Iisus este adevăratul Miel pascal [the true Passover Lamb], p. 285./ Autorul remarcă, pe bună dreptate, că doctrina satisfacţiei a lui Anselm a fost adaptată atât de catolici cât şi de protestanţi în teologia lor hristologică, p. 287. / Anselm vedea pe Iisus drept obiectul recompensei, p. 290, adică Cel pe care Se răzbună Tatăl pentru iertarea noastră. /

Despre lucrarea Sa împărătească autorul discută începând cu p. 298./ Revelaţia, reconcilierea şi conducerea sunt tot ceea ce a făcut Hristos pentru noi, p. 305/ „Punctul final al chenozei lui Dumnezeu omul este moartea Sa pe cruce”, p. 363. Adevărat!/ Însă Brunner consideră, în mod uluitor pentru noi, că în NT nu se vorbeşte despre coborârea la Iad a lui Hristos, p. 365. Însă pentru ce învie mulţi Sfinţi şi intră în cetate după moartea Domnului, dacă nu pentru faptul că El scoate pe Sfinţi din Iad? De ce neagă I Pt. 3, 19?/

Autorul crede în învierea Domnului, pentru că El a atestat faptul că este Hristos şi Domnul cel viu, p. 379/Despre înălţarea Sa la cer vorbeşte de la p. 374./ Domnul înălţat la cer este Cel care garantează istoria mântuirii, p. 374. Când privim la Hristos înălţat noi suntem siguri de evenimentul final, p. 378/

Sfârşitul vol. 2.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: