Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Templu, tâmplă, tâmplar, întâmplare

rezistenta.jpg

Ultimele trei cuvinte sunt derivări româneşti din latinescul templum, însemnând templu. Explicaţiile şi argumentele Fericitului Dumitru Stăniloae ni s-au părut absolut geniale, asupra felului în care poporul român a păstrat un termen cu sens eminamente păgân în cultura antică şi l-a transformat într-un cuvânt creştin, tâmplă, care denumeşte catapeteasma Bisericii, formând apoi alte cuvinte derivate, esenţiale pentru arealul său de vieţuire.

A se vedea în acest sens: Naţiune şi creştinism, Ed. Elion, 2003, p. 231-232:

O mare probabilitate că românii au folosit în parte până la un timp, deci poate până la încreştinarea maghiarilor, acest cuvânt (templum) pentru lăcaşul de cult, este dată de faptul că au păstrat un cuvânt ce derivă de la templu, pentru o parte a Bisericii şi anume pentru iconostas, până azi. E cuvântul tâmplă.

Am avea aceeaşi lege că un cuvânt ieşit, pentru marea lui vechime, din uzul pentru un obiect sau pentru o acţiune în întregul ei, rămâne în uz pentru o parte a obiectului sau a acţiunii respective.

E legea care a operat în cazul colivei şi a paosului, care la început a însemnat s-a odihnit (epause), apoi, când acest cuvânt a fost înlocuit cu slavonul odihnire, a rămas în uz pentru [a denumi] vinul ce se toarnă peste trupul celui răposat la sfârşitul slujbei de înmormântare.

Poate că importanţa construirii unei Biserici sau a unei tâmple a dat calificarea generală de tâmplar meşterului lemnar, iar însăşi faptei cu caracter de sfinţenie săvârşită în Biserică, importanţa unei întâmplări deosebite în viaţa satului (Botez, Cununie, etc.).

Acest argument lingvistic absolut valid şi absolut fundamental şi genial pentru înţelegerea vieţii şi a caracterului neamului nostru de-a lungul secolelor, arată fără posibilitate de tăgadă, rolul central şi ultracentral al Bisericii în viaţa poporului, atât în urbea, cât şi în satul românesc.

Aceste vestigii lingvistice, la fel de trainice ca şi cele arheologice şi deloc abstracte sau interpretabile, atunci când arată evidenţe imposibil de negat, ca în cazul de faţă, sunt din nefericire adesea ignorate şi zac necercetate şi nescoase la lumină, până la venirea unor înţelepţi ca Fericitul Dumitru, care lucrează nu numai cu uneltele ştiinţei lingvistice, dar şi cu clar-vederea duhovniciei sale şi cu înţelegerea holistică a istoriei şi a spiritualităţii româneşti. Spune, aşadar, sfinţia sa mai departe:

Iar poate că numele de tâmplă pentru oasele de deasupra ochilor arată şi el vechime creştinismului la poporul nostru, dintr-o vreme când Apostolul Pavel spunea creştinilor că trupurile lor sunt biserici ale lui Dumnezeu (I Cor. 3, 15; I Cor. 6, 19), iar ceva mai târziu Părinţii Bisericii spuneau că mintea (închisă în cutia craniană) e altarul acestei biserici. Oasele frontale apăreau ca o catapeteasmă a acestui altar, care îşi revărsa lumina prin ochi.

Tâmpla capului este astfel, în concepţia poporului, învăţată de la Sfinţii Părinţi şi mai cu seamă din predania isihastă, un fel de catapeteasmă înlăuntrul căreia mintea curată liturghiseşte, aduce slujbă lui Dumnezeu, prin rugăciunea neîncetată. Iar pe această catapeteasmă strălucesc ochii, care sunt „luminătorii trupului” (cf. Mt. 6, 22; Lc. 11, 34), aşa cum strălucesc Sfinţii, luminătorii lumii, pe catapeteasma Bisericii.

Iată cum centralitatea Bisericii în viaţa poporului îi creează acestuia vocabularul fundamental, aşa încât, pornind de la o parte a Bisericii (iconostasul sau catapeteasma), el îşi denumeşte aidoma sau asemănător o parte a bisericii trupului său (tâmpla capului), o îndeletnicire esenţială (tâmplar) pentru un neam cu mulţi codri şi păduri, şi chiar ritmul secvenţial al existenţei sale, format din întâmplări, adică din perioade de sfinţenie şi de sfinţire a fiinţei sale, pregătite astfel pentru a trece în Împărăţia cea veşnică.

Să nu uităm că un creştinism iniţial e foarte fierbinte şi vede totul într-o lumină de sfinţenie. În acest sens e semnificativ că poporul nostru dă apelativul de sfinte tuturor zilelor: Sfânta Vineri, Sfânta Duminică, într-o zi sfântă de luni, etc. Pe el nu-l împiedică o practică veche a uzului păgân al lui Venus, să-i spună acestei zile sfântă, cum îi împiedică pe romanii din Occident.

Aşa s-a putut produce foarte de timpuriu în basmele poporului nostru personificarea Sfintei Vineri. Şi e semnificativ pentru vechimea acestei personificări că ea există şi la aromâni, deci datează dinainte de începutul sec. IV. Dar cât trebuie să fi trecut de la socotirea zilei de sfântă până la personificarea ei?

Dar şi faptul că poporul nostru a adoptat poate chiar înainte de biserică, cuvântul templum, care la romani era folosit pentru locaşul de cult al zeilor, arată poate că noi am putut primi acest cuvânt pentru cultul creştin, pentru că nu-l aveam pătat de înţelesul de templu păgân.

Ceea ce înseamnă că strămoşii noştri nu se speriau foarte mult de cuvântul templu, şi că pentru ei mai păstra o urmă însemnată a unei idei înalte de divinitate, nefiind deci un termen desfigurat de referenţialitatea practicilor inumane care formau contextul antic al păgânismului greco-latin.

Psa. Gianina.

Did you like this? Share it:

Previous

O discuţie de nota zece între pastorul Ted şi Irina Constantinescu la un articol scris cu supleţe

Next

Despre teologia dogmatică cu teologul reformat Emil Brunner [14]

2 Comments

  1. Excepțional ! O abordare limpede.

  2. olga marinescu

    mă întâmplam într-o seară prin tâmpla ta de-odinioară

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno