Această rugăciune aparţine Sfântului Ioan Damaschin şi este o rugăciune hristologică ca şi cele de până acum. Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, este considerat de către Sfântul Ioan drept Stăpânul şi Domnul nostru. Hristos Dumnezeu e Creatorul şi Mântuitorul nostru, al tuturor, dar, pentru fiecare credincios în parte El este Stăpânul şi Domnul inimii noastre. Deopotrivă Stăpânul, Cel care ne stăpâneşte pe toţi şi Domnul, Conducătorul tuturor, dar şi al fiecăruia în parte.
Relaţia personală, intimă cu Domnul nu este o relaţie subiectivistă, dacă constă în lucruri reale, adică e o iradiere simţită şi percepută foarte intim de noi, a harului Său. Când ne împărtăşim nu ne putem raporta subiectivist la Hristos Dumnezeu pentru că prezenţa Lui în noi, prin Euharistie, e o prezenţă reală, care ne umple pe noi, pentru că El Însuşi Se uneşte cu noi. Şi de aceea şi în rugăciunile noastre Îl numim pe Hristos Dumnezeu, Domnul meu fără ca prin asta să ne propunem ca singurii care avem relaţie cu El. Deşi toţi care credem în El avem relaţii cu El, fiecare vorbim în mod personal cu El, din inima noastră spre El şi de aceea personalizăm fără să individualizăm prezenţa Sa în viaţa noastră.
Domnul nostru e considerat de Sfântul Ioan „Cel ce singur ai putere a ierta păcatele oamenilor, ca un bun şi iubitor de oameni”, cf. Liturghier, ed. IBMBOR, 2000, p. 327. El este Domnul nostru pentru că ne-a mântuit la nivel obiectiv şi ne mântuie şi la nivel personal. În viaţa noastră El este singurul care ne iartă, fără a considera că numai Hristos iartă şi Tatăl şi Duhul nu fac acest lucru. Însă, pentru că Hristos Dumnezeu e Cel ce S-a răstignit pentru noi, rugăciunile Bisericii vorbesc de iertarea păcatelor ca despre o acţiune a Domnului Hristos în viaţa noastră, preponderent a lui Hristos, fără ca prin aceasta să vadă pe Hristos ca separat de Tatăl şi de Duhul în actul iertării noastre de păcate.
Această părută concentrare a întregii iertări a lui Dumnezeu în persoana Domnului Hristos, adică numai într-o sigură persoană a Treimii, în teologia ortodoxă, se observă şi atunci când vorbim de persoana Sfântului Duh Dumnezeu ca despre Cea prin care vine harul, fără ca prin asta să excludem pe Tatăl şi pe Fiul de la împărtăşirea harului către fiii Bisericii. Orice afirmaţie despre o lucrare a unei persoane a Sfintei Treimi, ca regulă generală de gândire, trebuie percepută ca neexcluzând prezenţa şi conlucrarea celorlalte două persoane ale dumnezeirii. Adică trebuie să gândim triadologic orice afirmaţie care ar părea să individualizeze o anume lucrare a Treimii numai la una dintre persoanele Ei.
Autorul nostru Îi cere Domnului să treacă cu vederea toate greşelile sale făcute cu ştiinţă [conştient de ceea ce face, dar având mai multă putere patima în el decât dreapta judecată] sau din neştiinţă, adică să îl ierte pentru ele. Doreşte iertarea, curăţirea de păcate ca pas pregătitor pentru împărtăşire. Iertarea, ca ştergere de păcate sau ca neprivire insistentă a Domnului spre păcatele noastre e văzută de Sfântul Ioan, marele Teolog al Bisericii, ca învrednicire de împărtăşire: şi mă învredniceşte să mă împărtăşesc, fără de osândă, cf. Ibidem.
Iertarea e una şi învrednicirea de împărtăşire e alt lucru? Iertarea şi mergerea de a ne împărtăşi, împărtăşirea şi ce se întâmplă după împărtăşire sunt văzute ca un tot unitar în viaţa creştinilor ortodocşi. Iertarea lui Dumnezeu ca primire a pocăinţei sau dezlegarea de păcate sacramentală nu e văzută niciodată în opoziţie cu deschiderea iubitoare spre a ne împărtăşi cu Domnului şi cu faptele anexe ale acestei pregătiri, unde aceste rugăciuni sunt un mijloc atât de exprimare a pocăinţei cât şi a dorinţei acute de a fi cu El.
Iertarea este o umplere a noastră de dorinţa vie de a fi cu Domnul. Învrednicirea noastră de a ne împărtăşi nu constă atât în faptul că noi am face ceva extraordinar ca să avem dreptul să ne împărtăşim, ci în aceea că iertarea noastră de către El e resimţită ca o revărsare de inimă, provocată de harul Său, pentru a ne împărtăşi cu Domnul. Tocmai simţirea iubirii învolburate de a ne împărtăşi cu El este harul învrednicirii noastre de El. Pentru că El doreşte ca să venim cu toată inima, cu mare iubire spre El, pentru a fi cu El, umplerea noastră de harul iubirii Sale, de dorinţa acută, neîntârziată de a fi cu El, înseamnă şi învrednicirea noastră de a ne împărtăşi cu El.
Şi astfel, împărtăşirea nu cere neapărat ca numai cei Sfinţi să vină ca să primească Sfânta Euharistie, ci tot cel care e cuprins de iubirea lui Dumnezeu şi de dorul de El, ca lucrare a Sa în ei, sunt învredniciţi de El şi nu de ei înşişi, ca să vină în iubire spre El.
Iertarea, ca şi învrednicirea de împărtăşire, sunt lucrări ale lui Dumnezeu în noi. Tocmai de aceea şi autorul nostru accentuează faptul că Hristos trebuie să-l învrednicească pe el de a se împărtăşi cu Sine.
Şi, bineînţeles, că ne punem întrebarea, cum de ştim că Dumnezeu ne-a învrednicit să ne împărtăşim cu El? Răspunsul îl găsim aici: dacă simţim că ne-am împărtăşit cu „Dumnezeieştile, preaslăvitele, preacuratele şi de viaţă făcătoarele tale Taine, nu spre osândă, nici se adăugirea păcatelor”, cf. Idem, p. 327-328. Dacă simţim că ne-am unit cu dumnezeirea Lui, dacă simţim că e spre binele şi nu spre osânda noastră, dacă conştiinţa noastră nu ne mustră ci suntem plini de bucurie şi har, atunci, după puterea noastră, El ne-a învrednicit ca să ne bucurăm de Sine.
Cum ştim dacă ne învrednicim de iubirea cuiva, dacă cineva ne iubeşte? Prin aceea că el ne arată anumite dovezi ale iubirii sale. Iar dacă Domnul ne umple de pace, de bucurie, de frumuseţe duhovnicească, nu sunt acestea semne ale faptului că El, cu toate păcatele noastre, a venit în noi şi a produs toate acestea în fiinţa noastră? Desigur! Căci Sfântul Ioan arată în continuare ce trebuie să facă Hristos în noi, cum trebuie să simţim prezenţa Sa euharistică în noi, care înseamnă lucrarea Lui în noi, personală.
Şi ne spune autorul nostru: şi fă ca această împărtăşire cu Tine, Doamne, să fie „spre curăţire şi sfinţire şi spre dobândirea vieţii şi a împărăţiei ce va să fie, spre zid şi ajutor, spre izgonirea celor potrivnici şi spre ştergerea greşelilor mele celor multe”, cf. Idem, p. 328.
Ce înseamnă curăţire a fiinţei noastre? Înseamnă suspendarea din noi a gândurilor rele, a imaginaţiilor păcătoase şi a mişcărilor interioare spre păcat, prin faptul că Hristos, prin împărtăşirea cu El, Se amestecă cu fiinţa noastră şi infuzează în noi curăţia şi mişcările sfinte ale umanităţii Sale, făcând firea noastră umană să se supună cu dragoste voii lui Dumnezeu. Iar curăţirea noastră de păcate, înseamnă îndreptarea fiinţei noastre spre dorirea harului lui Dumnezeu şi spre păstrarea lui în noi, care ne afundă în sfinţenie, ca realitate în care înaintăm la nesfârşit.
Curăţire şi sfinţire înseamnă, într-un cuvânt, umplerea noastră de harul lui Dumnezeu. Dobândirea vieţii veşnice şi a Împărăţiei lui Dumnezeu înseamnă să plecăm la moartea noastră, în noi, cu prezenţa harului lui Dumnezeu. Împărtăşirea cu Hristos ne este zid apărător faţă de atacurile demonice şi ne ajută în lupta cu ele. Cei potrivnici sunt demonii care ne luptă tot timpul. Şi, după cum se observă, nu numai Spovedania e considerată curăţitoare de păcate de către Sfântul Ioan Damaschin, ci şi Sfânta Euharistie, ca cea în care ne împreunăm, devenim una, devenim intimi cu Domnul nostru.
Ecfonisul final, triadologic, evidenţiază mila şi iubirea lui Dumnezeu faţă de lume: „Că Tu eşti Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi al iubirii de oameni şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Tatălui şi Duhului Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
Pr. Dorin.
