nuferi-rosii.jpg

În adâncimea înţelepciunii, în înţelegerea lucrurilor nu poţi să pătrunzi până când nu te cobori în adâncul nimicniciei tale. Când afli că nu înţelegi nimic, când ştii că nu ştii nimic, atunci începi să înţelegi, atunci cunoşti. Îţi cunoşti ontologia, limitările, neputinţele.

Când crezi că barierele existenţiale se dărâmă de la sine, numai pentru că tu vrei să nu mai existe sau pentru că vrei să gândeşti, hocus-pocus, că de fapt nici nu există nicio barieră în calea cunoaşterii şi a gândirii, că toată ştiinţa îţi stă înainte ca o carte hiper-lizibilă, atunci de fapt ţi se închid toate uşile gnoseologiei. Atunci când te declari virtual atotcunoscător, te izolezi în părerea bună despre puterea ta de a cunoaşte şi decretezi valabilă orice sentinţă cu autoritatea minţii tale.

O asemenea concepţie preconizează a exista numai minţi autoritative, care să urmeze dicteul instanţelor proprii de judecată şi tot atâtea adevăruri absolute individuale. Fiecare nu ascultă de un singur Adevăr absolut, dar se supune despotismului adevărului propriu. Dacă chiar s-ar putea ajunge la o asemenea situaţie, la un moment dat, în întreaga lume, cu atât mai mult, vom avea o adevărată libertate individuală şi o înţelegere superioară între noi?

Atunci, când fiecare va asculta de dictatul propriu în ce priveşte cunoaşterea, într-o totală ignoranţă faţă de un Adevăr absolut, care vor fi certitudinile şi satisfacţia interioară a milioane de indivizi care ar crede fiecare în adevărul lui, dacă acum ideologiile se măsoară calitativ în funcţie de distanţa faţă de reperul absolut?

Filosofia a gravitat în antichitate în jurul unui Dumnezeu necunoscut (Creator, Principiu, motor al lumii), iar în vremurile moderne navighează între apele teologiei (protestantă şi catolică mai ales, dar uneori şi ortodoxă) şi cele ale filosofiei antice, apropiindu-se când de un mal, când de celălalt, încercând să împace de-ne-împăcatul şi să mixeze ceea ce nu e de unit.

Variantele acestor combinaţii formează curenţii / curentele filosofice. Şi ele au pretenţia de a fi gnoseologii originale, cu tendinţe şi pretenţii de glorificare particulară, de preeminenţă şi chiar de absolutizare, deşi repudiază verbal Adevărul absolut.

Fiecare filosofie sau ideologie vizează instaurarea adevărului său şi nu al unui complex sau melanj de adevăruri. De altfel adevărul presupune singularitate chiar şi la nivel lingvistic, şi nu dualitate sau multiplicitate, dacă nu vrem să cădem în aberaţii silogistice. Aşa încât denunţătorii Adevărului absolut nu intenţionează decât să preia locotenenţa supremaţiei acestui Adevăr, prin destituirea filosofică propusă.

Filosofiile de tip modern nu urmează prin urmare sinceritatea antică socratică a lui ştiu că nu ştiu nimic şi a lui hai să căutăm un Zeu, pe care corect le identifica Ţuţea cu a fi temelia oricărei gnoseologii autentice, a oricărei căutări oneste. Şi nici îndemnul cunoaşte-te pe tine însuţi, ca pornind de la înţelegerea puterii de înţelegere a minţii umane, de aici încolo să cauţi ceea ce poţi înţelege şi ce nu.

Psa. Gianina.

Did you like this? Share it: