Eşti fiul mai mic sau fiul mai mare?

Fiul mai mic a risipit partea sa de moştenire în desfrânări. Fiul mai mare a fost credincios Tatălui, Care i-a dat toate ale Sale. Când vine fratele cel mic şi este iertat de către Tatăl ceresc, fratele cel mare învaţă că Dumnezeu e paradoxal, că El iartă şi pe cel care nu a făcut nimic, care doar a risipit, dar, mai apoi, şi-a venit în sine şi s-a pocăit.

Fiul cel mic e paradigma omului credincios cu ocolişuri, cu denivelări în viaţa lui duhovnicească, cu derapaje. Fiul cel mare e paradigma omului plin de duhovnicie, care nu cade în păcate mari, dar care are nevoie să înveţe paradoxul iertării: că iubirea e cea care întrece toate; că iubirea lui Dumnezeu cade pe grumazul celui păcătos şi îl primeşte la Sine.

Parabola fiului risipitor sau curvar ne învaţă însă că ambele impostaze, pocăinţa şi dreptatea/viaţa cuvioasă trebuie să se îmbine în viaţa noastră. Dacă am avut o perioadă de adolescenţă teribilistă, nu-i asta problema: există întoarcere, există pocăinţă, pentru că există iertare! Iar dacă am trăit cuviincios şi sfânt nu e un motiv ca să ne îngâmfăm, atâta timp cât cel care stă în dreptate, cât şi cel care cade în păcat, stau sau cad cu îngăduinţa Domnului.

Fără deznădejde şi fără mândrie! Acestea sunt cele două linii directoare ale parabolei Domnului. Cel păcătos învaţă de la cel Sfânt că viaţa duhovnicească este adevărata împlinire şi că e tocmai ceea ce caută el, pe când cel Sfânt înţelege din viaţa celor cu multe păcate, care se pocăiesc, că lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii e foarte diversă, foarte neînţeleasă, şi cel care părea că nu mai are nicio şansă, iată!, are toate şansele. De ce? Pentru că există iertare la Dumnezeu. Dacă există mărturisire de păcate şi încredere mare în iertare, există o dezarmantă iertare a lui Dumnezeu pentru tot cel ce se pocăieşte.

Adesea e neînţeles rolul fiului celui mare din parabolă. Întrebarea lui către Tatăl nu e una arogantă ci e întrebarea încrederii şi a sfinţeniei. Tocmai de aceea Tatăl îi spune că ale sale sunt toate cele ale Lui. Însă, cel Sfânt învaţă că la Dumnezeu mila e cutremurătoare, că El iartă toate pentru că îi iubeşte pe toţi. Nu există păcat care să nu fie iertat de către Dumnezeu! Păcatul împotriva Sfântului Duh e tocmai persistarea în necredinţă, în satanism, în hulă. Însă, când nu mai există zbatere, împotrivire la voia lui Dumnezeu cu tine, de unde să mai existe păcat? ! Atunci începe imperiul pocăinţei şi al iertării lui Dumnezeu.

Însă nu trebuie să vrei să fii fiul cel mic! Dacă ai fost, din neştiinţă sau din alte o mie de motive un om dezordonat, un huligan, nu mai fi păcătos! Mergi pe urmele fiului celui mare, care îi slujeşte zilnic Tatălui. Uită-ţi trecutul dacă vrei să fii o floare în Împărăţia lui Dumnezeu. Iertarea lui Dumnezeu e ca înflorirea câmpiilor. Când simţi iertarea lui Dumnezeu, când simţi că Dumnezeu te iartă de păcate, atunci eşti plin de încântare.

Grija noastră e să ne maturizăm duhovniceşte. Fiul cel mare, nici el nu e de ajuns, fără experienţa fiului celui mic, fără înţelegerea ei. Adică, cel care e înduhovnicit şi se mulţumeşte cu ea, cu ceea ce ştie şi a trăit devine lemnos, devine neînţelegător, devine arogant cu cel păcătos. Numai dacă cuprinde în sine, noi şi noi experienţe, şi numai dacă devine pe zi ce trece mai smerit şi mai iertător, putem să spunem că este adevăratul fiu mare.

Nu trebuie să vrem să fim nici ca fiul cel mic şi nici ca fiul cel mare din parabolă, ci ca fiul cel mare care se umple de noi şi noi virtuţi şi care, chiar dacă şi el cade în păcat sau vede păcatul în altul, să nu osândească pe altul şi să nu se deznădăjduiască pe sine, dacă vrea să prindă Împărăţia lui Dumnezeu.

Cred că mesajul Domnului a fost să nu ne mulţumim cu ce suntem. Să nu ne mulţumim cu păcatul, cu roşcovele, cu ascunderea noastră de Dumnezeu dar nici să ne mulţumim cu faptele, studiile, caracterul pe care îl avem ci mereu, să credem că nu suntem nimic, că suntem la început, pentru ca să ne facem şi mai largi pentru paradoxurile lui Dumnezeu. Dacă ne închidem ochii la spusele altora, dacă ne baricadăm în noi înşine, dacă ne ajungem nouă înşine ajungem nişte fixişti, nişte oameni reci şi calculaţi, care nu plâng la durerea altora şi nici nu se bucură la eforturile altora de împlinire duhovnicească.

Povestea cubului lui Nichita e o poveste pe care mi-o aplic mie însumi mereu. Dacă ni se pare că ce facem noi e un cub perfect înseamnă că undeva am luat-o pe arătură, că undeva ne înşelăm pe noi înşine. Dacă nu ne vedem lipsurile, dacă nu suntem conştienţi de ceea ce facem şi suntem, dacă nu stăm în normalitatea recunoaşterii de sine suntem flatant de goi.

Trebuie să ne dorim să învăţăm de la fiecare ceea ce ne lipseşte şi să le mulţumim pentru asta. Dacă nu se poate direct, atunci în rugăciune. Ca să ne întoarcem la noi trebuie să învăţăm din păcate şi virtuţi ceea ce ne lipseşte. Şi asta nu pentru că învăţând ce ne lipseşte, automat şi facem tot ceea ce ne-ar scăpa de lipsuri, ci să înţelegem că niciodată nu vom avea de terminat lipsurile noastre de eradicat din noi, dacă ni le vedem cum trebuie.

Pr. Dorin.