patefon.jpg

Patefonul sau gramofonul nu mai cântă pentru noi. Pentru că nu mai cântă pentru noi muzica din prima jumătate a secolului XX. Putem să înţelegem cuvintele ei, dacă este muzică românească sau dacă ştim şi alte limbi, putem să fim anticari, colecţionari, fascinaţi de mirosul altor epoci, dar nu putem, nu mai putem să mai înţelegem o epocă, care a murit.

Celor care n-am trăit-o, ea ne rămâne într-o foarte mare măsură ilizibilă fiinţei noastre, oricâte date şi mărturii am avea despre ea.

Bunicii noştri ascultă emoţionaţi ecourile forfotei unei lumi apuse. Dar nici pentru ei această muzică nu e viaţă reală, spontană, ci melancolie, pentru că nu poţi să trăieşti în trecut. Trecutul e o filă de carte pe care ai citit-o demult şi ai dat mai departe. Oricât ai vrea să o citeşti din nou cu ochi virgini, ea nu va mai fi nouă niciodată.

Aşa cum am prezentat lucrurile până acum, le-am făcut să pară o lege a firii. Însă convingerea mea ultimă nu este aceasta, pe care am expus-o. Lucrurile care nu rămân în fiinţa noastră, care se strămută din sufletul nostru odată cu trecerea timpului, sunt acelea care nu au atins coardele cele mai profunde ale inimii umane.

Moda este un astfel de lucru, care se adresează periferiei sufletului. Pentru unii ea este interesantă sub aspectul ei momentan, spontan, la timpul prezent, pentru alţii ajunge să fie interesantă de-abia când devine cavou, sarcofag, muzeu de antichităţi.

Unora le place mirosul vieţii, altora cel al morţii. Însă şi unii şi alţii, dacă nu caută viaţa adevărată, dacă vor numai patimile de la viaţă sau numai istoria mumificată de la trecutul lumii, atunci nu caută nimic şi nu înţeleg mare lucru, nici din ce trăiesc, nici din ce studiază.

Am început de la patefon şi de la înţelegerea muzicii. Asta pentru că mi se pare că muzica este cel mai perisabil aspect al modei sau unul dintre cele mai perisabile. Perisabilitatea ei e mai uşor de observat într-un context în care simţi imediat când ceva nu-ţi mai place, nu te mai caracterizează sau nu te-a caracterizat niciodată.

Eu, ca româncă, pot să ascult muzică uşoară românească, hip-hop românesc sau rock sau manele şi să nu vibrez deloc sau foarte puţin, doar faţă de anumite versuri sau de o nuanţă muzicală. În schimb, pot să ascult o melodie din cine ştie ce secol şi chiar din alt areal etnografic, care să mă facă să uit că respir.

Asta pentru că moda nu vorbeşte un limbaj universal, inima sinceră însă da. Moda este numai deflagraţia egoismului, a dorinţei de a epata, de a te arăta emancipat. Ea nu se preocupă de impact, de urmări profunde, de veşnicie.

Ea nu vrea să ţipe în urechile tuturor durerea sau frumuseţea care e prea multă în sine, ci să dea cu tifla, să concureze, deşi nu are fundamente reale în existenţă, nu are o chemare adevărată şi nici o motivaţie abisală pentru a se manifesta.

Odată cu moda curge însă prin noi şi pe lângă noi şi o altă istorie, care face abstracţie de modă. O istorie care ne face oameni, care ne pregăteşte pentru orizonturile nemuririi, care ne învaţă pragurile şi abisurile sufletelor noastre. Cele două conlocuiesc în această lume.

Pe când moda însă face numai spume la suprafaţa râului şi nu învaţă nimic din adâncurile care nu se văd, istoria adevărată ştie să contemple suprafaţa şi să se adâncească şi mai mult în matca sa înţeleaptă.

Psa. Gianina

Did you like this? Share it: