Zi: 27 februarie 2008

Bucuria înspăimântă! Bucuria mare te copleşeşte, nu numai în sensul că te lasă fără grai, dar te poate şi ucide. Dacă privim viaţa noastră, această unire dumnezeiască a sufletului cu trupul nostru ne minunăm cât de fragilă şi de tare este în acelaşi timp. Un guturai sau o măsea cariată, fibrilaţiile inimii sau spargerea unei artere la cap te fac să vezi că viaţa este un chin teribil în viaţă, în cadrul ei. Că boala e o viaţă în viaţă care te ţine pe loc, care te face impracticabil.

Frica vine din aceea că eşti prea fragil pe lângă atacatorii tăi, prea singur pe lângă bolile ce te pot doborî, prea expus pe lângă potenţialii tăi duşmani. Eşti singur cu tine când te îmbolnăveşti, eşti paralizat de frică când eşti constrâns cu moartea, eşti singur cu tine…şi totuşi poţi fi foarte calm în adâncul tău, adică bucuros. O frică te înconvoaie şi în acelaşi timp, din străfundurile tale o bucurie te sperie. Cum pot trăi o frică amestecată cu bucurie, şi această amestecare să nu fie nicidecum o amestecare a lor? Căci percep frica, îmi percep singurătatea, îmi percep finitudinea, dar, în acelaşi timp ceva, o bucurie nespusă gâlgâie din mine în faţa pericolului, a morţii, a necazului şi nu mă simt singur, deşi sunt singur.

Cine poate să nege această stare interioară dacă o trăieşte? Ai putea să negi ceea ce te umple de stabilitate? Nu prea cred. Pentru că lipsa de stabilitate, o oarecare idee care ţi-ar sugera că stabilitatea îţi este atacată naşte frica. Frica de a nu rămâne singur, frica de a nu rămâne fără serviciu, fără bani, fără casă, fără familie, fără rude, fără prieteni…Frica de a nu fi gol. Te temi de ceva tocmai pentru că ştii că lipsa acelui ceva naşte dizarmonie în tine, naşte conflict, naşte nelinişte.

Însă cum de am în mine bucurie când mă trec fiorii? Cum de pot să fiu tare când eu sunt slab? Cum pot să fiu bucuros când mie mi-e frică? De aici încolo începe teologia harului. Ca să existe în mine acea bucurie trebuie să am o relaţie cu Cineva, Care are în Sine, din veci, bucuria ca relaţie între persoane. Ca să ştiu ce e bucuria aceasta, care, în faţa morţii râde, în faţa pericolului îngrozeşte pe potenţialul neprieten/criminal, fără însă a depărta de la mine orizontul pericolului, trebuie să existe ceva, care vine în tine, de deasupra ta, din afara lumii şi acel ceva se numeşte: har.

Dacă acestui har îi spui bucurie nu greşeşti cu nimic, pentru că harul produce şi bucurie în om cât şi cutremurare sfântă. De ce să vină la mine harul? Cum vine şi de ce vine? Şi dacă vine şi îmi dă să trăiesc bucurie în faţa fricii, dacă învinge bucuria lui frica, înseamnă că îmi dă o stabilitate dinamică, o stabilitate care îmi dă curaj şi mă pune să ripostez duhovniceşte şi nu cu sânge, în faţa pericolului. Pericolul îmi dă frică, slăbiciune. Harul lui Dumnezeu îmi dă tărie, adică bucurie, curaj, cutezanţă duhovnicească.

Şi de ce totuşi vine harul în noi? De ce vine la mine şi îmi face un aşa de nespus bine tot timpul, dar, mai ales, când cade casa pe mine de durere şi de nevoie? Pentru că harul este iradierea Celui cu care eu am o relaţie de când prezenţa Sa în mine m-a convertit. M-a convertit pentru că m-a convins. Dumnezeu m-a convins că există pentru că a intrat în viaţa mea şi a intrat ca bucurie imensă şi certitudine, ca foc ce dogoreşte în mădularele mele, ca râvnă dumnezeiască, ca cutezare spre Sine.

Harul vine la mine, curge în mine, se revarsă în mine, mă umple pentru că este iradierea Dumnezeului Celui Viu. Dacă Dumnezeu nu mă poate umple de bucurie şi de tărie, de sfinţenie înseamnă că e un Dumnezeu mort, că nu există. Dacă El e viu trebuie să Se arate ca viu în faţa mea. Dacă El e viu trebuie să intre în viaţa mea ca un Domn şi Stăpân al vieţii mele şi al tuturor existenţelor. Dacă e Dumnezeu trebuie să fie al tuturor. Dacă e Dumnezeu trebuie să aibă o soluţie la viaţa tuturora. Nu numai pentru mine trebuie să facă asemenea minuni de milostivire ci cu toţi oamenii, pentru că la toţi le e frică şi toţi au nevoie de tărie.

Şi dacă simt că harul lui Dumnezeu mă întăreşte atunci simt că Dumnezeu există, cum dacă ating două fire pline cu energie electrică simt din destul că trece prin ele o forţă care dă cu mine de pământ. Dacă Dumnezeu e viu trebuie să audă rugăciunea mea. Dacă Dumnezeu e viu trebuie să vadă strigarea mea. Dacă El e în viaţa mea atunci El priveşte tot timpul spre mine şi mă ajută tot timpul, fără ca prin asta să fie numai Dumnezeul meu ci al tuturora. Şi El e Dumnezeul care ne ţine pe toţi, deşi nu toţi simt că Cineva îi ţine în viaţă.

Te bucuri de viaţă. Te bucuri după cum crezi şi ştii să faci asta. Însă prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră e atât de evidentă încât singurătatea şi grija noastră nu sunt mai profunde ca bucuria şi certitudinea prezenţei Lui în viaţa noastră. De ce nu sunt mai profunde? Pentru că bucuria lui Dumnezeu ţâşneşte din adâncimile fiinţei noastre la suprafaţă şi când găseşte grija în noi o calmează fără să o elimine. Harul iese ca uleiul la suprafaţa apei din pahar: e şi apă şi ulei, dar uleiul ne dă stabilitatea şi nu apa! Apa e frică.

Mi-e frică când nu simt bucuria Lui. Mi-e frică când devin întuneric. Când nu mai sunt transparent pentru harul lui Dumnezeu, când nu mai stau în smerenie cu Dumnezeu de vorbă, mă fac opac, mă închid ca un cufăr, sunt o floare care adoarme în ea însăşi, care se pietrifică…şi totul pare rece. Tot ce e în jur e rece. De aceea se spune că ai o percepţie pesimistă asupra vieţii, pentru că nu mai vezi la orizonturi bucuria ci eşti un piedestal rece într-o catedrală rece, cum ţi se pare lumea.

Însă frica cutremurătoare şi plină de bucurie în acelaşi timp, înfricoşarea bucuroasă e o realitate mare, imensă, şi e paradoxală doar exprimarea ei lexicală. Ea nu e paradoxală, ci doar este. Ea este pur şi simplu. Pe ea o trăieşti pentru că se petrece în tine. Pe ea o simţi dacă harul lui Dumnezeu se revarsă în tine. De unde aş fi putut să ştiu o realitate şi să mă bucur de ea, dacă nu ar exista şi dacă nu o cunosc? Cum să mă bucur de bucurii care nu mi-au ajuns la inimă? Însă, pentru că noi credem că bucuria nu are nimic de-a face cu frica sau că frica nu poate fi în preajma sau în înfrăţire cu bucuria, tocmai de aceea ni se pare că sunt două realităţi paralele, fără contiguitate, fără puncte de contact.

Însă, la prima vedere, nici fierul şi nici focul nu par prietene. Nici inima păcătosului nu pare prietenă cu harul, ci luptătoare împotriva voii lui Dumnezeu. Însă, focul topeşte fierul, îl face ceva care părea că nu se poate, după cum şi inima păcătosului de ieri, care părea tare, muşcătoare, veninoasă, hlizindă…acum e, a devenit smerită, blândă, maleabilă. Păreau de nepus la un loc. Păreau…

Experienţa directă nu cunoaşte contrarii pentru că ea este un fapt în sine. Contrariile apar la nivelul înţelegerii experienţei. De aceea, întrebarea: Cum a putut să trăiască el asemenea suferinţe în închisoare? Sau cum s-a lăsat Adela maltratată de soţul ei într-o asemenea măsură? sunt neînţelegeri pentru cel care e în afara cercului experienţei directe şi nu pentru cel care e în cauză. Cel care a fost în fapt, care a suferit, cea care a suferit, au fost plini de realitatea ca atare. Au trăit şi frici, şi griji, şi dureri, şi bătăi…au stat pe muchie de cuţit zile şi nopţi… Pentru ei totul e clar şi e tainic în acelaşi timp. Pentru că nu ar fi putut să facă faţă durerilor, persecuţiilor, maltratărilor, dacă nu era Cineva care să întărească puterea umană.

Tu mă întrebi: Însă, de ce trebuie să existe Cineva? De ce trebuie ca acest Cineva să fie Dumnezeu? De ce îi pasă de mine? Însă te întreb şi eu: De ce trebuie să exişti tu? Ce te face să crezi că trebuia să fii? Ce te face să crezi că eşti important pentru cineva? Cine ţi-a spus că eşti cineva? Necunoscutele ontologiei umane şi ale existenţei umane sunt necunoscute neînvăţate. Ontologia umană are răspuns, este un răspuns, dacă o vezi de deasupra ei. Dacă o vezi din faţa ei ai o relaţie cu altul. Dacă o vezi de deasupra ei, prin ochii lui Dumnezeu, răspunsul omului e că el e rod al dragostei Lui şi creat cu sensul de a trăi în şi prin dragoste, adică în relaţii diverse, adânci, cu alţi oameni.

Cum de nu pot găsi argumente, semne ale Lui?, mă întreabă el. Şi eu îi răspund: Pentru că tu nu negi existenţa Lui, ci tu cauţi motive să te desparţi de relaţia pe care, naşterea ta ca om, o presupune. Naşterea ta înseamnă că depinzi de cineva. Naşterea ta înseamnă că eşti într-o relaţie cu cineva, cu mai mulţi, cu părinţii şi rudele tale, ca unii care te-au născut şi te cresc, iar toţi la un loc avem o relaţie cu Cineva care ne-a creat în istorie. Dacă negi relaţiile în cadrul cărora tu ai apărut sau negi orice relaţie de dragul independenţei tale, atunci nu ai niciun răspuns, pentru că viaţa ta este rodul relaţiei. Te baţi cu tine, te zbaţi, ţi-e frică, te simţi singur, rău, corupt…şi vezi la un moment dat că tu te lupţi cu frica de a avea comuniuni, relaţii, intimitate. Nu cu persoane te lupţi, ci cu frica de a fi în relaţie!

Dacă Dumnezeu te bântuie, dacă nu te lasă în pace prin amintirea Sa şi prin minunile Sale, deşi tu spui că El nu există, atunci problema nu este El, că El există sau nu există, ci problema e că ţie ţi-e frică să spui Tu acestui Dumnezeu. Dacă admiţi că El există, pentru că El se impune în viaţa Ta, a spune nu! lui Dumnezeu nu înseamnă a nu fi sigur de existenţa Lui ci a vrea să fii singur. Însă ce ştim noi despre existenţă, despre viaţă, dacă noi am fost născuţi şi nu noi am inventat viaţa?

Pr. Dorin.

Întrebările trebuie să aibă sens. Dacă te întrebi trebuie să te întrebi despre lucruri pe care le poţi înţelege. Poţi să te întrebi despre lucruri pe care nu le poţi înţelege? Poţi să ajungi la dorinţe care nu au niciun obiect al lor, adică la dorinţe fără orizont? De ce nu poţi gândi lucruri care te depăşesc?

Dacă a cunoaşte înseamnă rezultatul unei întrebări şi al unei căutări, atunci tu, cel care întrebi, ai puterea de a căuta ceea ce te macină. Şi dacă a cunoaşte înseamnă a nu-mi mai pune întrebări înseamnă că cunoaşterea mea e finită, atâta timp cât ea se termină cumva. Dar cine a spus că se termină dorinţa noastră de a cunoaşte?

Întrebările fundamentale, chiar dacă le articulezi sau nu, stau cu tine. Dacă te întrebi sau nu despre ceea ce e viaţa sau moartea, şi ajungi să îţi dai un răspuns sau altul sau stai într-un nerăspuns perpetuu, a te întreba nu înseamnă a nu mai dori să te întrebi. Când te întrebi de fapt constaţi. Constaţi că există acel lucru despre care te întrebi, ai intuiţia că există o explicaţie a acelui lucru, fapt, fenomen. Mă întreb, dar nu mă întreb din afara existenţei mele, ci din lăuntrul ei. Mă întreb pentru că nu am rezultatele nedumeririlor mele.

Şi dacă mă întreb înseamnă că sunt într-o existenţă plină de necunoscute, de taine. Cum fac să înţeleg răspunsurile la întrebări? Răspunsurile nu sunt cu anevoie. Răspunsurile cer o mare trudă. Susceptibilitatea noastră la întrebare, sensibilitatea noastră la întrebare e reală când mă pun în mod acut în faţa tainelor existenţei. Însă cum ajung să fiu sensibil la întrebări şi avid la răspunsuri şi să nu mai vreau să fiu ignorant?

Omul necredincios, dacă nu are o explicaţie de sus în jos, adică Revelaţia dumnezeiască, dacă nu are racordare la ea, apelează la sine, la ştiinţă, cultură, tehnică…apelează la oameni specializaţi pentru problemele existenţei. Şi omul credincios apelează la sine, la ştiinţă, cultură şi tehnică însă, în primul rând, se supune Revelaţiei dumnezeieşti: Scripturii şi Tradiţiei.

Dacă un matematician nu ignoră începuturile antehristice ale matematicii şi nu spune: păgânii ăia nu ştiau cum stă treaba cu matematica înseamnă că el se racordează, se sudează interior la istoria, la tradiţia matematicii. Un filosof, un literat, un om de ştiinţă trebuie să se pună în priză cu tradiţia muncii sale pentru ca să ştie ce e propriu clipei, ce trebuie făcut astăzi. Dar pentru a fi propriu clipei trebuie să fii un asumător al tradiţiei filosofice, literare, ştiinţifice.

De aceea întrebările nu se pun de la zero, ci întrebările se pun în cadrul unei tradiţii, a unui mod de a exista şi de a nădăjdui în Cineva/ceva. Întrebările ni le punem după ce am intrat în acest imperiu al cugetării, prin racordarea noastră la tradiţia teologică, culturală, istorică, ştiinţifică a lumii noastre şi rezolvarea lor, răspunsurile adică, le căutăm aici: în ceea ce suntem şi ne reprezintă.

Un creştin ortodox îşi caută întrebările în lumea ortodoxă fără a fi rupt de alte viziune personale. Ceea ce determină răspunsurile sale este experienţa sa. În viaţa lui el îşi caută răspunsurile şi răspunsurile sunt pe măsura ajutoarelor pe care le are. Gnoseologia noastră, spaţiul cunoaşterii noastre ţine de deschiderea sau restrictivitatea noastră faţă de răspunsurile tradiţiei la întrebări diverse. Dacă nu ştim o anume teorie sau o anume perioadă istorică sau o anume carte esenţială, acestea toate, fără să vrem noi, ne îngustează perspectiva.

Întrebarea care ne macină cred că e aceasta: Cât de înguşti suntem pe lângă ceea ce trebuie să fim? Ce perspectivă redusă avem pe lângă ceea ce am putea avea? Cine să ne spună, să ne confirme capacităţile reale ale omului? Însă, în măsura în care, o nouă experienţă înseamnă o nouă deschidere de orizont înţelegem prin acest fapt că lărgirea orizontului nostru de înţelegere, prin noi experienţe, este ireversibilă. Dacă am păşit pe drumul înţelegerii nu ne putem întoarce înapoi, ci avem un singur drum: mereu înaintele. Ne poartă dorinţa de a cunoaşte mai mult şi de a experia mai mult, dacă am văzut că lărgirea orizontului înseamnă mai multă libertate interioară, mai multă siguranţă, stabilitate a fiinţei noastre.

Mă pot speria de mai mult? Nu ştiu cum să mă pronunţ definitiv într-o asemenea chestiune, atâta timp cât mai multul e mereu mai mult şi niciodată mai puţin. Ceea ce aveam ieri mi se pare mai puţin decât astăzi. Dacă pot mai mult înseamnă că trebuie să mă transform interior, să fiu transformat de această experienţă pentru ca să fiu capabil. Dacă pot mai mult voi afla după perspectivele pe care mi le deschide experienţa mea de viaţă.

Mă întorc la întrebare. La întrebări pe care mi le pun mie însumi ca să aflu un răspuns. Dacă caut numai în mine răspunsul cred că mă îngustez. Dacă caut răspunsul ca participare la experienţa altora şi ca racordare la tradiţia cunoaşterii de orice fel, la un moment dat trebuie să conştientizez că sunt de acord interior cu anumite lucruri. Adevărul acelor experienţe mi se impune de la sine. Mă pot înşela? Posibil. Însă mă pot înşela cu totul, în toate detaliile experienţei? Cred că nu. De ce cred că nu se poate acest lucru? Pentru că aderenţa mea la acele experienţe îmi dă certitudini, multe certitudini şi nu cred că m-aş putea minţi că nu am stabilitate interioară dacă am, chiar dacă nu toate certitudinile mele se vor dovedi pe parcurs certitudini.

De unde dorinţa de a elimina incertitudinile şi de unde dorinţa mea de a cunoaşte? Când aflu că şi alţii s-au întrebat şi au căutat un răspuns pentru viaţa lor, atunci devin un om care caută? Şi dacă încep să caut, caut pentru că vreau să epuizez tainele sau ca să mă integrez în cadrul lor? Căci dacă eu, omul care caut adevăruri, mă umplu de tainele multora, devin şi eu însumi o taină, un adevăr al experienţei greu de înţeles. Însă şi altul mi se pare tot la fel de greu de înţeles. Şi toţi mi se par greu de înţeles. Însă trebuie să mă raportez la ei ca la unii pe care trebuie să îi cunosc până la refuz, până la epuizarea lor de semnificaţii sau trebuie să îi cunosc ca să intrăm în relaţie?

Dacă celălalt nu trebuie epuizat de către mine, nu trebuie înţeles fără rest, atunci legătura mea cu el, relaţia mea cu el este relaţia dintre două taine personale. Eu îl simt inepuizabil, el mă simte la fel…Şi atunci, percep oare că acest mod de a relaţiona mă scapă de întrebări sau că îmi aduce noi întrebări? Întrebările ce ţin de biografia lui istorică se pot încheia într-o anume clipă. Aflu cine e, unde s-a născut, cum a trăit, ce face, ce a scris, ce a gândit…Dar aflu tot ce este el? Una e să aflu că a suferit şi alta e să înţeleg experienţa suferinţei lui. Dar mă pot pune în locul lui fără să trăiesc ce a trăit el? Nu!

Eu înţeleg ceva anume din el, încerc să-l înţeleg…şi tocmai pentru acest lucru taina lui e vie, e inepuizabilă deşi am intrare la ea. Întrebările mele sunt vii pentru că întreb o taină personală, un om care e adânc, e tainic pentru mine dar nu secretos. Nu e secretos, nu e duplicitar cu mine, dar e tainic, e profund, prin experienţele vieţii lui şi experienţele sunt intransmisibile. Dacă scriu despre experienţele mele şi dacă scrii despre experienţele tale devenim, unul pentru altul, doi oameni care se pun faţă în faţă. Dar nu se pun faţă în faţă şi nu au o relaţie pentru ca să se separe unul de altul, ca să se nege unul pe altul, ca să se termine în înţelegere unul pe altul… ci pentru a se recunoaşte, cinsti şi preţui unul pe altul.

Dacă eu caut de fapt experienţe şi experienţele conţin răspunsuri, adevăruri, atunci tu, cel din faţa mea eşti un răspuns de răspunsuri pentru mine, eşti o mirare, o copleşire, o dragoste. Mă faci să fiu intim cu tine, să te cunosc din mine, din lăuntrul meu pe tine, cel din faţa mea. Tu nu mai stai numai în faţa mea ci tu stai şi în fiinţa mea, pentru că prin adevărurile tale te-ai revărsat în mine. Dacă m-ai făcut să te admir, să te compătimesc, să te iubesc, să palpit pentru tine, tu nu mai eşti o poveste numai a ta ci devii şi povestea mea. Tu devii povestea din povestea mea, taina din taina mea, multe taine de acest fel sunt cuprinse în mine, fără ca eu să cuprind tot ce am întâlnit şi cu care am intrat în legătură cu ele. Lucrurile, oamenii, cărţile sunt părţi componente din acest tainic al fiecărui om, spre care venim cu aviditate.

Dacă căutăm oameni căutăm experienţe. Dacă căutăm experienţe căutăm oameni tainici, adânci, comori de înţelegere şi dăruire. Dacă căutăm răspunsuri trebuie să avem întrebări reale, care ne frământă. Însă cum ajunge ceva să ne frământe, în aşa fel, încât să nu mai putem scăpa de această frământare? Cum ajungem să iubim un om care ne ajunge şi nu ne ajunge, care e o taină ce ne dă totul şi totuşi ne poartă spre un tot şi mai mare?

Pr. Dorin.