Te întrebi răspunsuri

Întrebările trebuie să aibă sens. Dacă te întrebi trebuie să te întrebi despre lucruri pe care le poţi înţelege. Poţi să te întrebi despre lucruri pe care nu le poţi înţelege? Poţi să ajungi la dorinţe care nu au niciun obiect al lor, adică la dorinţe fără orizont? De ce nu poţi gândi lucruri care te depăşesc?

Dacă a cunoaşte înseamnă rezultatul unei întrebări şi al unei căutări, atunci tu, cel care întrebi, ai puterea de a căuta ceea ce te macină. Şi dacă a cunoaşte înseamnă a nu-mi mai pune întrebări înseamnă că cunoaşterea mea e finită, atâta timp cât ea se termină cumva. Dar cine a spus că se termină dorinţa noastră de a cunoaşte?

Întrebările fundamentale, chiar dacă le articulezi sau nu, stau cu tine. Dacă te întrebi sau nu despre ceea ce e viaţa sau moartea, şi ajungi să îţi dai un răspuns sau altul sau stai într-un nerăspuns perpetuu, a te întreba nu înseamnă a nu mai dori să te întrebi. Când te întrebi de fapt constaţi. Constaţi că există acel lucru despre care te întrebi, ai intuiţia că există o explicaţie a acelui lucru, fapt, fenomen. Mă întreb, dar nu mă întreb din afara existenţei mele, ci din lăuntrul ei. Mă întreb pentru că nu am rezultatele nedumeririlor mele.

Şi dacă mă întreb înseamnă că sunt într-o existenţă plină de necunoscute, de taine. Cum fac să înţeleg răspunsurile la întrebări? Răspunsurile nu sunt cu anevoie. Răspunsurile cer o mare trudă. Susceptibilitatea noastră la întrebare, sensibilitatea noastră la întrebare e reală când mă pun în mod acut în faţa tainelor existenţei. Însă cum ajung să fiu sensibil la întrebări şi avid la răspunsuri şi să nu mai vreau să fiu ignorant?

Omul necredincios, dacă nu are o explicaţie de sus în jos, adică Revelaţia dumnezeiască, dacă nu are racordare la ea, apelează la sine, la ştiinţă, cultură, tehnică…apelează la oameni specializaţi pentru problemele existenţei. Şi omul credincios apelează la sine, la ştiinţă, cultură şi tehnică însă, în primul rând, se supune Revelaţiei dumnezeieşti: Scripturii şi Tradiţiei.

Dacă un matematician nu ignoră începuturile antehristice ale matematicii şi nu spune: păgânii ăia nu ştiau cum stă treaba cu matematica înseamnă că el se racordează, se sudează interior la istoria, la tradiţia matematicii. Un filosof, un literat, un om de ştiinţă trebuie să se pună în priză cu tradiţia muncii sale pentru ca să ştie ce e propriu clipei, ce trebuie făcut astăzi. Dar pentru a fi propriu clipei trebuie să fii un asumător al tradiţiei filosofice, literare, ştiinţifice.

De aceea întrebările nu se pun de la zero, ci întrebările se pun în cadrul unei tradiţii, a unui mod de a exista şi de a nădăjdui în Cineva/ceva. Întrebările ni le punem după ce am intrat în acest imperiu al cugetării, prin racordarea noastră la tradiţia teologică, culturală, istorică, ştiinţifică a lumii noastre şi rezolvarea lor, răspunsurile adică, le căutăm aici: în ceea ce suntem şi ne reprezintă.

Un creştin ortodox îşi caută întrebările în lumea ortodoxă fără a fi rupt de alte viziune personale. Ceea ce determină răspunsurile sale este experienţa sa. În viaţa lui el îşi caută răspunsurile şi răspunsurile sunt pe măsura ajutoarelor pe care le are. Gnoseologia noastră, spaţiul cunoaşterii noastre ţine de deschiderea sau restrictivitatea noastră faţă de răspunsurile tradiţiei la întrebări diverse. Dacă nu ştim o anume teorie sau o anume perioadă istorică sau o anume carte esenţială, acestea toate, fără să vrem noi, ne îngustează perspectiva.

Întrebarea care ne macină cred că e aceasta: Cât de înguşti suntem pe lângă ceea ce trebuie să fim? Ce perspectivă redusă avem pe lângă ceea ce am putea avea? Cine să ne spună, să ne confirme capacităţile reale ale omului? Însă, în măsura în care, o nouă experienţă înseamnă o nouă deschidere de orizont înţelegem prin acest fapt că lărgirea orizontului nostru de înţelegere, prin noi experienţe, este ireversibilă. Dacă am păşit pe drumul înţelegerii nu ne putem întoarce înapoi, ci avem un singur drum: mereu înaintele. Ne poartă dorinţa de a cunoaşte mai mult şi de a experia mai mult, dacă am văzut că lărgirea orizontului înseamnă mai multă libertate interioară, mai multă siguranţă, stabilitate a fiinţei noastre.

Mă pot speria de mai mult? Nu ştiu cum să mă pronunţ definitiv într-o asemenea chestiune, atâta timp cât mai multul e mereu mai mult şi niciodată mai puţin. Ceea ce aveam ieri mi se pare mai puţin decât astăzi. Dacă pot mai mult înseamnă că trebuie să mă transform interior, să fiu transformat de această experienţă pentru ca să fiu capabil. Dacă pot mai mult voi afla după perspectivele pe care mi le deschide experienţa mea de viaţă.

Mă întorc la întrebare. La întrebări pe care mi le pun mie însumi ca să aflu un răspuns. Dacă caut numai în mine răspunsul cred că mă îngustez. Dacă caut răspunsul ca participare la experienţa altora şi ca racordare la tradiţia cunoaşterii de orice fel, la un moment dat trebuie să conştientizez că sunt de acord interior cu anumite lucruri. Adevărul acelor experienţe mi se impune de la sine. Mă pot înşela? Posibil. Însă mă pot înşela cu totul, în toate detaliile experienţei? Cred că nu. De ce cred că nu se poate acest lucru? Pentru că aderenţa mea la acele experienţe îmi dă certitudini, multe certitudini şi nu cred că m-aş putea minţi că nu am stabilitate interioară dacă am, chiar dacă nu toate certitudinile mele se vor dovedi pe parcurs certitudini.

De unde dorinţa de a elimina incertitudinile şi de unde dorinţa mea de a cunoaşte? Când aflu că şi alţii s-au întrebat şi au căutat un răspuns pentru viaţa lor, atunci devin un om care caută? Şi dacă încep să caut, caut pentru că vreau să epuizez tainele sau ca să mă integrez în cadrul lor? Căci dacă eu, omul care caut adevăruri, mă umplu de tainele multora, devin şi eu însumi o taină, un adevăr al experienţei greu de înţeles. Însă şi altul mi se pare tot la fel de greu de înţeles. Şi toţi mi se par greu de înţeles. Însă trebuie să mă raportez la ei ca la unii pe care trebuie să îi cunosc până la refuz, până la epuizarea lor de semnificaţii sau trebuie să îi cunosc ca să intrăm în relaţie?

Dacă celălalt nu trebuie epuizat de către mine, nu trebuie înţeles fără rest, atunci legătura mea cu el, relaţia mea cu el este relaţia dintre două taine personale. Eu îl simt inepuizabil, el mă simte la fel…Şi atunci, percep oare că acest mod de a relaţiona mă scapă de întrebări sau că îmi aduce noi întrebări? Întrebările ce ţin de biografia lui istorică se pot încheia într-o anume clipă. Aflu cine e, unde s-a născut, cum a trăit, ce face, ce a scris, ce a gândit…Dar aflu tot ce este el? Una e să aflu că a suferit şi alta e să înţeleg experienţa suferinţei lui. Dar mă pot pune în locul lui fără să trăiesc ce a trăit el? Nu!

Eu înţeleg ceva anume din el, încerc să-l înţeleg…şi tocmai pentru acest lucru taina lui e vie, e inepuizabilă deşi am intrare la ea. Întrebările mele sunt vii pentru că întreb o taină personală, un om care e adânc, e tainic pentru mine dar nu secretos. Nu e secretos, nu e duplicitar cu mine, dar e tainic, e profund, prin experienţele vieţii lui şi experienţele sunt intransmisibile. Dacă scriu despre experienţele mele şi dacă scrii despre experienţele tale devenim, unul pentru altul, doi oameni care se pun faţă în faţă. Dar nu se pun faţă în faţă şi nu au o relaţie pentru ca să se separe unul de altul, ca să se nege unul pe altul, ca să se termine în înţelegere unul pe altul… ci pentru a se recunoaşte, cinsti şi preţui unul pe altul.

Dacă eu caut de fapt experienţe şi experienţele conţin răspunsuri, adevăruri, atunci tu, cel din faţa mea eşti un răspuns de răspunsuri pentru mine, eşti o mirare, o copleşire, o dragoste. Mă faci să fiu intim cu tine, să te cunosc din mine, din lăuntrul meu pe tine, cel din faţa mea. Tu nu mai stai numai în faţa mea ci tu stai şi în fiinţa mea, pentru că prin adevărurile tale te-ai revărsat în mine. Dacă m-ai făcut să te admir, să te compătimesc, să te iubesc, să palpit pentru tine, tu nu mai eşti o poveste numai a ta ci devii şi povestea mea. Tu devii povestea din povestea mea, taina din taina mea, multe taine de acest fel sunt cuprinse în mine, fără ca eu să cuprind tot ce am întâlnit şi cu care am intrat în legătură cu ele. Lucrurile, oamenii, cărţile sunt părţi componente din acest tainic al fiecărui om, spre care venim cu aviditate.

Dacă căutăm oameni căutăm experienţe. Dacă căutăm experienţe căutăm oameni tainici, adânci, comori de înţelegere şi dăruire. Dacă căutăm răspunsuri trebuie să avem întrebări reale, care ne frământă. Însă cum ajunge ceva să ne frământe, în aşa fel, încât să nu mai putem scăpa de această frământare? Cum ajungem să iubim un om care ne ajunge şi nu ne ajunge, care e o taină ce ne dă totul şi totuşi ne poartă spre un tot şi mai mare?

Pr. Dorin.